Imaginea matriostilor

Carmen Musat: Gheorghe Craciun lanseaza astazi un roman, despre care as spune ca va marca o data in istoria literaturii romane.
Gheorghe Craciun e un scriitor pe care ma bucur ca am privilegiul sa-l cunosc. E un prozator care, in tot ceea ce a scris pana acum (nu doar romane, ci si critica literara, teoria literaturii, precum si o serie de articole de atitudine), s-a dovedit un observator foarte atent si foarte profund al naturii umane. Romanul pe care ni-l propune astazi, Pupa Russa (Papusa ruseasca), nu iese din sfera preocuparilor de prozator cu care ne-a obisnuit pana acum. Vom intalni si aici aceeasi ritmicitate a frazei, aceeasi senzualitate a discursului narativ, aceeasi preocupare pentru despicarea firului in patru, pentru analiza in amanunt a gesturilor, a replicilor, a personajelor. Gheorghe Craciun construieste cu foarte multa atentie un univers in care exista mai multe paliere de sens. Am sa-mi permit sa rezum "actiunea" acestui roman, desi este foarte greu sa rezumi Pupa Russa, pentru ca sunt aici foarte multe pagini in care actiunea e inlocuita de descriere, plina insa de seva narativa, daca se poate spune asa. In Pupa Russa, personajul pe care il construieste Gheorghe Craciun este o femeie, o femeie singulara in literatura romana, un personaj caruia nu-i pot gasi nici un fel de corespondent. Este un personaj cu care nu te poti identifica, pe care nu-l poti simpatiza, fata de care insa nu ai nici reactii de antipatie, un personaj care se numeste Leontina. E foarte important numele personajului, pentru ca el ii determina intr-un fel destinul. Este un nume care sugereaza o natura duala, masculin-feminin, Leon si Tina, baiat si fata, o ambivalenta care isi pune amprenta pe intreaga evolutie a personajului. Este si o ambivalenta sexuala, pentru ca acest personaj are, deopotriva, impulsuri lesbiene si reactii absolut feminine, este o fiinta care traieste ca in transa, pe care viata o impinge inainte intr-un mod absurd, total lipsit de sens. S-ar putea spune ca punctul in care incepe destinul Leontinei este o intamplare absolut banala din copilarie: jucandu-se pe camp, un grup de copii descopera ingropata in pamant o parasuta. Asta se petrece in anii '50, in acel "obsedant deceniu" despre care am auzit vorbindu-se atata. Ceea ce intr-o lume normala ar fi fost o intamplare absolut banala, fara urmari, in lumea comunista a acelor ani se dovedeste a fi o capcana, o capcana a istoriei de fapt, pentru ca personajele, copii inca, vor fi prinse astfel in plasa istoriei.

Este momentul din care istoria mare si istoria mica, individuala, incep sa se rostogoleasca cu o viteza care o va strivi in cele din urma pe Leontina. De altfel, exista in carte, la un moment dat, o pagina care poate fi citita ca o mise en abime a intregii povesti. Copiii se joaca si in joaca lor se impiedica, se incurca in panza parasutei. Panza parasutei e plasa istoriei in care incep sa se incurce si din care nu mai scapa. Ce se intampla cu Leontina? Dupa descoperirea parasutei pe camp, copiii sunt chemati la postul de militie, interogati. Era epoca in care obsesia dusmanului de clasa care pandeste la orice colt facea ravagii. Fiindca militienii si securistii nu pot afla nimic de la copii, cei care sunt luati la intrebari mai departe sunt parintii, tatal Leontinei fiind arestat si dus la canal. Este o intamplare care va marca destinul ulterior al personajului, a carui familie se destrama. Ea pleaca de acasa, intr-un oras indepartat, ca sa-si faca studiile. Acolo va fi prinsa intr-o alta plasa, a promiscuitatii vietii de internat, unde se lasa in voia instinctelor. Este ulterior santajata politic, devine secretar UTC, mai tarziu, in facultate, devine instructor de partid, apoi responsabila de modelarea ideologica a tinerilor si agent al securitatii. Face totul fara suflet, fara nici un fel de implicare. Isi "face datoria", dar si-o face intr-un mod rece, calculat, mecanic. Tot fara implicare, tot detasat, tot cu foarte mare "seriozitate", in paralel cu aceasta viata profesionala se desfasoara si viata personala, aventurile erotice ale Leontinei. Sunt foarte multe pagini care consemneaza aventurile ei, pagini care cred ca marcheaza o noutate in literatura romana: se vorbeste foarte direct despre aventurile erotice. Leontina are parte de nenumarate aventuri, dar nu prea are parte de dragoste. De fapt, poate ca tot ceea ce i se intampla sta sub semnul, pe de o parte, al raului pe care istoria i-l provoaca si, pe de alta parte, al raului pe care singura si-l provoaca, si-l asuma. Se casatoreste in cele din urma, dupa o existenta goala, vida; este o fiinta care cauta in permanenta, fara sa stie insa ce cauta. De fapt, ea e o Emma Bovary contaminata de Don Juan. Casatoria e un refugiu, maternitatea o lasa, din nou, rece. Dupa decembrie '89, Leontina nu-si va gasi locul nici in lumea cvasi-libera a anilor '90. Finalul este unul brusc; autorul isi ucide personajul, intr-o scena ce aminteste de o povestire a lui Cortázar, Continuitatea parcurilor.

Pupa Russa e o formula ce evoca imaginea matriostilor - papusile care intra una intr-alta indica identitatea plurala a personajului. Dar, pe de alta parte, Papusa ruseasca reprezinta si o modalitate de constructie narativa a unui text in care avem de-a face cu mai multe povesti, mai multe fire epice, mai multe timpuri. Leontina e o papusa ruseasca, o marioneta manevrata de istorie, dar si de o mare putere. Toti cei care au trait in comunism au fost, intr-o masura mai mare sau mai mica, niste marionete rusesti manevrate de un papusar care se afla la Moscova. E vorba insa si de un obiect decorativ, o papusa docila, pasiva, care nu stie sa se opuna, care nu stie sa reziste istoriei, care se lasa sa traiasca la voia intamplarii. Este in acelasi timp si o papusa gonflabila, de tipul acelor obiecte ale fanteziilor erotice. Leontina e o femeie frumoasa, senzuala, dar care, dincolo de acest ambalaj superb, este lipsita de consistenta, este vida in interior, traieste sau locuieste, ca sa spun asa, in pustiul zilelor, in pustiul existentei ei cotidiene, care prelungeste pustiul interior.
Mircea Horia Simionescu: In inventarele nemaipomenite pe care le face Gheorghe Craciun - inventare de obiecte, dar si de senzatii -, intrevezi, intre diferitele fragmente, adancimi pe care ai vrea ca o stiinta inca neinventata sa le descopere. Este viata unei femei, de la adolescenta, cand simte fiorii Zburatorului, pana la moarte, dupa o maternitate nenorocita. Dar nu este o simpla parcurgere a varstelor; ea poate fi vazuta si ca o metamorfoza... Este fantastic ca biografia unei femei sub vivisectie se petrece pe un fond al vremii traite de noi de-a lungul mai multor decenii - istoria relativ recenta a comunismului. Se intinde, din cand in cand, cate o pagina de ziar, cate o cronica, uneori in versuri, a faptelor, a limbii de lemn pe care le-am trait. Sunt niste intarsii in aceasta materie, foarte savant gandite, care dau culoarea si ritmul acelui timp. Toate dramele, toate nenorocirile prin care am trecut, de la frig la foame si la tortura, toate acestea fac fundalul a ceea ce este etern...