Impacarea cu istoria

Doua fotografii luate la distanta de opt ani: Con­stan­tin Noica alaturi de fiul sau, Razvan, deja calugarul Ra­fail in 1977, si acelasi Noica alaturi de fiica sa, Ale­xan­dra, in 1985, pe peronul unei statii de metrou parizian. Ace­easi postura, acelasi gest de alaturare, cu o mana pe umarul fiului, insa, intr-o solidaritate suplimentara, poa­te compensatorie, poate mult mai adanca, de con­di­tie existentiala. Pe statura inalt-gracila, chipul cu trasa­turi calme, comunicand amenitate, dar nu familiaritate, dar mai ales dominat de o intraductibila implinire, e da­ruit celui de alaturi ca o lectie fara cuvinte: se poate, to­tul se poate, dar inauntru, in noi.

Cele doua imagini fac parte din ilustratiile la cartea Ale­xandrei Noica-Wilson, Treziti-va, suntem liberi! *. Amintirile fiicei (din casatoria cu Wendy Muston) sunt la fel de discret elocvente, minunat adecvate filiatiei prin pa­tosul neostentativ al evocarii si prin dozajul rafinat de sinceritate si discernamant. Scrisa mai mult ca sigur cu gandul la un public englez (dovada frazele prin care rolul lui Noica in cultura romana e adus la cunostinta citi­to­ru­lui), povestea ultimilor sapte ani petrecuti de copiii Noica in Romania inaintea emigarii in tara de origine a mamei, Anglia, recupereaza fragmente lipsa din biografia filo­so­fu­lui: verile de la Campulung-Muscel, unde se afla in do­mi­ciliu obligatoriu, dar isi primea copiii in vacanta de vara, istoriile unora dintre proprietatile pierdute ale fa­mi­liei Noica (mosia Chiriacu, de pilda, confiscata la venirea comunistilor, sau casa din comuna Andronache, con­strui­ta de familia Noica putin inainte de razboi, in care se vor adaposti semiclandestin Wendy si cei doi copii ai cuplului divortat din 1948), ori cele trei calatorii in Anglia din 1972, 1977 si 1983.

"Margini" inca nebagate in seama ale felului in care traia Noica in anii in care era deja urmarit de Securitate (din 1948 in domiciliu fortat, apoi, din 1958, arestat politic) se developeaza cu mult farmec in aceasta carte neambitioasa. Poate ca proba cea mai fidela a "genei Noica" e tocmai preaplinul sufletesc, aerul de "invin­ga­toa­re", in numele unor valori simple si dezlegate de con­juncturi social-istorice si in ciuda ranilor de nesters lasate de viata in Romania comunista. Alexandra Noica su­prapune cu usurinta afecte potential disjuncte: bucu­riile copilariei in paradisul natural al Romaniei de dupa razboi, iluminate de o mult evocata dragoste parin­teas­ca, dar si teroarea psihologica a unor ani in care pro­ge­niturile filosofului aveau conditie de paria, de dusmani ai poporului. Copiii Noica au invatat de timpuriu sa-si su­pra­vegheze cuvintele, sa-si aleaga prietenii, sa distinga intre curiozitate si urmarire. Trebuiau sa traiasca, dar pe cat posibil sa treaca neobservati, cat mai mult, pana la ob­tinerea pasapoartelor. Totul a durat sapte ani lungi, in care cei doi frati au acumulat experienta de adulti. Cand mama lor i-a trezit in trenul ajuns la Viena cu vorbele "treziti-va, suntem liberi!", Alexandra (11 ani) si Razvan (13) stiau prea bine despre ce e vorba. "Ochii mei pas­trau amintirea terorii din Bucuresti, astfel ca acum, pri­vind in jur, nu-mi venea sa cred ca atatia oameni se plimbau liberi, la ora aceea, pe peronul garii din Lon­dra" - sunt primele impresii dupa descinderea in ca­pitala Angliei. Cu toate astea "copilaria noastra (...) in Ro­mania celui mai atroce deceniu din istoria mo­der­na a acestei tari (1945-1955) respecta regula me­moriei inocente. (...) Motivatia acestei bogatii a venit din dorinta de a nu sluti si mai mult uratenia unei vieti care atinsese in acei ani o culme a atro­ci­tatii."

Amintirile din Treziti-va, suntem liberi! nu au aproa­pe nimic senzational. In fond, s-ar putea spune, viata acestei familii puse la adapost printr-un divort pru­dent, pe de o parte, dar si prin sansa unei mame cu ceta­te­nie britanica, nu se poate compara cu iadul povestit de Ion Ioanid, Adriana Georgescu sau Anita Nandris-Cudla - si lista ar putea continua. Numai ca e vorba de copiii lui Noica si de Constantin Noica insusi, a carui vina, atunci, fusese ca a scris o carte despre Hegel si a primit o scrisoare de la Emil Cioran. Atat. Emil Cioran. Masu­ra­ta asa, experienta povestita aici are tragismul ei, sim­plu, nesubliniat, intrinsec, ba chiar asumat retroactiv cu umorul de rigoare.

Despre scaparile vigilentei, de pilda: intr-o sala de cine­matograf din anii ‘50, unde rula, in fine, un film ame­rican, Alexandra intreaba tare: "au venit americanii?". Din fericire, fara urmari. Alta scena: fetita operata de apen­dicita, nicio clipa scapata din ochi de mama, de teama ca, sub anestezie, sa nu spuna ceva despre tatal aflat in domiciliu obligatoriu.

Sunt apoi destule eroisme private, carora fiica lui Noica le aduce aici omagiul: tanarul prieten care a reusit sa-i scoata din casa, pe sub nasul securistilor, pe parintii lui Wendy Muston, cetateni britanici, aratand autoritatilor un carnet rosu, care nu era insa de partid, ci de... stu­dent!; taranul venit din Chiriacu, pe furis, sa le aduca celor trei, in casa din Andronache, mici provizii pentru iar­na, sustrase cotelor obligatorii catre statul comunist. Prietenii de familie care-i gazduiau pe rand pe copii, la fiecare sfarsit de saptamana, inghesuiti cu totii in de­pen­dintele fostelor lor proprietati, numai ca Alexandra si Raz­van sa deprinda viata de Bucuresti s.a.m.d.

Anii ‘50, intr-o Romanie deja fara speranta, se vad asadar foarte bine in cartea fiicei lui Noica. Ce surprinde e lipsa de incrancenare si patetica recunostinta pentru in­­­tamplarea de a se fi nascut si trait aici. Umilintele, nu pu­tine, nu trec niciodata inaintea acestei timpurii impacari: "De la parintii nostri, eu si fratele meu Razvan am primit darul sperantei". "Si daca ii iubesc este pen­tru ca, intr-o vreme a lipsurilor totale, ei ne-au da­ruit lucruri care, daca atunci nu costau aproape ni­mic, astazi, retraindu-le, inseamna pentru mine totul". De la ei au deprins obisnuinta indeletnicirilor spirituale, spune autoarea: arta conversatiei, placerea muzicii, preo­cu­pa­rea pentru cum te imbraci ca sa iesi in lume, dar si "sa­voarea lecturilor fundamentale". Copiii Noica au fost foarte iubiti, iar cuplul separat din motive con­junc­tu­rale (e ceea ce noteaza Alexandra Noica-Wilson in mai mul­te randuri) a ramas pentru totdeauna sudat intr-o mare prietenie. Scena din 1983 cand, in Anglia, Ale­xan­dra, Wendy si Constantin Noica au ascultat acasa im­­preuna, in tacere, "intr-o deplina armonie", Simfonia a patra de Mahler e sfasietoare in simplitatea ei. Nicio vorba de­spre ce s-a pierdut fara voie, nimic despre ce ar fi putut fi. Pur si simplu comuniunea de-un ceas a unor oa­meni care s-au iubit.

Gasim in acest volumas un Noica tandru cu fetita lui, pe care, la Campulung, o aducea acasa de la gara cu tra­sura - un lux enorm pentru un domiciliat fortat, doar ca ei ii placea sa fie rasfatata. Gasim un Noica panicat de genunchii juliti ai copilei si ingrijindu-i cum se pri­ce­pea. Mai tarziu, ni se povesteste despre un Noica reu­sind, in mod misterios, sa castige atentia si afectiunea ne­potilor lui englezi, copii "cu nevoi speciale", dupa cum noteaza mama. "Avea un dar aparte de a-l face sa creada pe cel din fata lui ca este o fiinta im­por­tan­ta..." Toate acestea fac un portret complementar, per­fect plauzibil alaturi de cel deja mult mai cunoscut din faza mentoratului de la Paltinis.

Treziti-va, suntem liberi! e o marturie fara pretentii lite­rare, dar nu lipsita de vigoarea scriiturii, de descrieri excelente, de o remarcabila putere de evocare, in ma­nie­ra clasica a genului. Fiica a celei mai iradiante per­so­na­litati a culturii romane din a doua jumatate a secolului trecut, sora a unuia dintre marii duhovnici ai lumii orto­do­xe, Alexandra Noica-Wilson nu dezminte niciun moment mostenirea bunului gust. Nici chiar naivele pagini din final - o poveste romaneasca despre Fiorel si Fiorela(!) au­zita in casa din Andronache de la un batran, precum si trei versificari ale entuziasmului fata de caderea co­mu­nis­mului in Romania - nu tulbura efectul cumva vindecator al cartii. Lectia ei pare sa fie, inainte de orice, una profund noiciana: impacarea cu istoria.

*Alexandra Noica-Wilson, Treziti-va, suntem liberi! Amintiri, Editura Humanitas, 2007, 164 pag.