In cautarea spatiului public

Ana Soviany | 28.09.2007

Pe aceeași temă

In copilarie am fost învatata ca, în public, trebuie sa ma comport "frumos", cuviincios, fara scâncete, cuvinte urâte sau gesturi nepotrivite.

 Cum aveam sa aflu mai tarziu, adeptele aceluiasi principiu sunt aproape toate doamnele trecute usurel de varsta a doua care calatoresc cu mijloacele de transport în comun si care ii apostrofeaza pe tinerii care asculta, de pilda, muzica tare, ca sunt o generatie a pierzaniei, care nu are pic de respect. Raspunsul vine taios si naiv: "E democratie!".

 Spatiul nostru public se contureaza dupa chipul si asemanarea noastra: spectaculos, tragicomic, dar niciodata plictisitor, devenind gazda a bucuriilor sau nemultumirilor concrete si a discutiilor abstracte. Sarbatorim golurile lui Mutu, protestam, mâncam mici de la primari, dezbatem ca Moromete toate problemele arzatoare la ordinea zilei, de la operatia presedintelui la alegerea noului patriarh si de la crimele senzationale la nuntile manelistilor. Doar de arta nu prea este loc.

 Tocmai pentru a umple acest gol, Goethe-Institut Bukarest, Institutul Cultural Roman si Allianz Kulturstiftung  organizeaza, în perioada 15 septembrie-15 octombrie, în Capitala, proiectului pilot Spatiul Public Bucuresti (Public Art Bucharest) 2007, curatoriat de artistul plastic Marius Babias si de directoarea Goethe-Institut, Sabine Hentzsch. Proiectul isi propune, pe termen lung, realizarea sustinuta si continua a proiectelor artistice în spatiul public.

 

"Istoria e ceva relativ"

 

 Foarte potrivit pentru cei care folosesc cu atâta usurinta cuvântul "democratie", evenimentul a fost deschis în Piata Universitatii de proiectul lui Dan Perjovschi, Monument (Istorie/Isterie 2), care a reamintit, sub forma unei "sculpturi vii", unul din "miturile fondatoare ale României", cum numea artistul mineriada din iunie 1990. Acompaniati de giumbuslucurile unor copii ai strazii si de latraturile unui câine, Perjovschi si actorii sai au pozat în mineri si "golani" si au rememorat, fara patetism si încrâncenare, evenimentele care au cufundat spatiul public românesc în absurd. Trecatorii au privit mai degraba curiosi ("Ce fac, frate, astia aici?"), mai putin interesati de bâtele "minerilor" care ii loveau, de aceasta data doar simbolic, pe "golanii" îngenunchiati. Acum 17 ani, unii dintre martorii atrocitatilor aplaudau lectia pe care o primeau "golanii". Într-adevar, asa cum spunea Dan Perjovschi, "Istoria e ceva relativ"...

 O altfel de istorie, nu mai putin relativa, ne-a propus Lia Perjovschi în cadrul atelierului CAA (Contemporary Art Archive/Center for Art Analysis), situat în incinta aproape ruinata a Universitatii de Arte de pe Strada General Berthelot. Arhiva (desi, spunea cândva artista, "asociam arhiva cu praf, cu dosare invechite, neactivate, nemanipulate de nimeni, si de asta retinerea mea in ce priveste cuvantul") este creata sub principiul "Artistul sa fie liber!" si îi invita pe cei care-i trec pragul sa-i descopere misterele într-o joaca de-a detectivii. O istorie a artei nepovestita în carti, punctata de inovatiile unor artisti ca Malevich, Rauschenberg, Fontana sau Nauman. O istorie care se îmbina cu viata, care cuprinde de la dosare, carti si CD-uri pâna la patente, creioane, carioci si cutii de chibrituri.

 

Cu tramvaiul prin Bucuresti

 

 Actiunea s-a mutat apoi pe refugiul pietonal de la Gara de Nord, în asteptarea tramvaielor din proiectul Tramvaie si institutii al lui Daniel Knorr: banalele mijloace de transport, vopsite in verde, rosu sau alb, poarta insemnele Bisericii Ortodoxe Romane, Armatei, Politiei si Crucii Rosii si sunt folosite de artist ca reprezentari materiale ale celor mai apreciate patru institutii de stat din România.

 Sosirea "Bisericii" si "Armatei" a întrerupt patimasa încercare a unei tanti stirbe de a-i convinge pe distinsii germani prezenti la eveniment sa-i acorde un mic ajutor pentru copilul nou-nascut "de la Polizu", iar calatorii "Politiei", contrariati de prezenta jurnalistilor ("De ce nu plecam? Filmeaza asta..."), au facut legatura cu concertul trupei americane Black Eyed Peas, care urma sa aiba loc în aceeasi seara. Nu înainte de a crea scenarii în legatura cu semnificatia scrierii numelui Politiei pe un tramvai ("Adica  de acum putem sta linistiti, nimeni n-o sa mai fure de la noi!") si de a-si face griji cu privire la traseu ("Dar ala cu Salvarea pe unde a luat-o?"). Atât "Crucea Rosie", cât si celelalte trei tramvaie vor circula pe traseele obisnuite si vor putea fi vazute timp de o luna.

 

Peisaj în curtea din dos a orasului

 

 Avem tendinta sa dosim lucrurile de care ne este rusine într-un colt uitat si ascuns, departe de ochii curiosi ai vizitatorilor întâmpinati cu fete de masa albe. La fel face si Bucurestiul, iar arhitectul Serban Sturdza si sculptorul Virgil Scripcariu ne invita sa descoperim un Peisaj în curtea din dos a orasului, plasat în Drumul Jilavei numarul 12, unde ne asteapta imaginea morbida a 419 ciresi, taiati pentru a face loc constructiei unui magazin.

Firma angajata sa taie copacii, a povestit Scripcariu, l-a contactat pe Sturdza si l-a întrebat daca exista vreun interes pentru trunchiuri, care ar fi riscat sa ajunga chiar la gunoi. Sturza i-a cumparat pentru a-i arata si folosi ca manifest, tragând un semnal de alarma asupra modului în care zonele verzi ale orasului sunt sacrificate în favoarea ansamblurilor comerciale sau rezidentiale.

 Avocatul Ordinului Arhitectilor, Gheorghe Perju, a explicat ca legea impune ca defrisarile sa poata fi realizate doar în conditiile în care plantatia prezinta goluri si pomi uscati în proportie de 60%, daca se afla în declin cauzat de micoze, bacterii, virusi a caror combatere nu se justifica economic, sau daca a trecut de durata de functionare.

Mai mult, conform art. 6 al Hotarârii Consiliului Local al Municipiului Bucuresti din 25 ianuarie 2001, oricine primeste aviz de defrisare este obligat ca pentru fiecare copac taiat sa planteze alti patru, pe un teren indicat de primarie. O "aberatie a legii" permite însa achitarea unei taxe catre primarie în locul plantarii copacilor, a continuat avocatul, care a adaugat ca este foarte greu de anulat o autorizatie de defrisare.

In locul celor 419 ciresi taiati ar fi trebuit sa fie plantati 1.676 de copaci care, asezati la o distanta de 10 metri, ar fi format o suprafata egala cu a Parcului Cismigiu.

 Fara o solutie concreta pentru problema înlocuirii copacilor taiati (exista propuneri precum organizarea unei campanii de tip Adopta un copac, prin care locuitorii aleg locul plantarii unui nou arbore, sau preluarea unui model austriac), ciresii de pe Drumul Jilavei ramân simbolul unei perioade în care, dupa cum spunea unul dintre participanti, "Noi, arhitectii, am cam uitat sa facem gradini si parcuri. Noi facem spatii verzi acolo unde avem loc".

 

"Tara mea e cea mai frumoasa tara din lume!"

 

 "Cautatorii" de fier vechi au devenit parte integranta a vietii cotidiene românesti, personaje negativ-pitoresti despre ispravile carora în materie de furat capace de canal si sine de cale ferata buletinele de stiri ne relateaza cu generozitate. Dincolo de asta, existenta noastra se desfasoara în decorul sonor al deja arhicunoscutului "Fiaaaaaaaare veeeeeeeechi!". Ce ar fi însa daca aceleasi voci ar striga "tara mea e cea mai frumoasa tara din lume!?" Asta face personajul Nicoletei Esinencu din originala piesa de teatru A(II)Rh+, care reface pe strazile bucurestene drumul parcurs de romi în cautarea de fier vechi. Itinerarul începe, parca ironic, de la statia RATB Reînvierea, unde un panou galben anunta "Punct de colectare. Fier vechi. Tabla. Hârtie". Putin mai jos, pe acelasi fond galben, dar cu litere negre, este firma unui centru de servicii funerare. Non- stop, sau mai bine zis "aproape" non-stop, pentru ca pe geamul casei este un biletel prin care nefericitii interesati sunt informati ca "Revin în 15 minute. Pentru urgente sunati la...".

În ziua premierei, în fata gardului înalt al centrului de colectare erau adunati o multime de copii, majoritatea desculti, dar încântati de atentia primita din partea jurnalistilor. Entuziasmul lor a fost împartasit si de adultii care li s-au alaturat (nu fara riscuri: la un moment dat, o tipa a iesit sa-si atentioneze o ruda, cu un limbaj de nereprodus, ca a lasat usa casei deschisa). Femei foarte tinere însarcinate, copii mici care tin în brate copii si mai mici, nume cu sonoritati ciudate sunt realitati ale multor cartiere bucurestene. Piesa Nicoletei Esinencu este despre discriminare. Iar decorul si "figurantii", ideali de altfel, nu au fost (din pacate) rodul geniului unui regizor.

 România ramâne, dupa cum remarca unul dintre organizatorii germani ai seriei de evenimente, o tara a extremelor. Iar pe scena ei generoasa este loc pentru toata lumea. Ieri, în autobuz, dupa momente de cumpana în care a privit insistent figura brunetului zâmbitor de pe prima pagina a ziarului pe care-l tineam în mâna, omul de lânga mine m-a întrebat timid: "Nu va suparati, domnisoara, e Mircea Radu?". Era Cristian Mungiu. Dar interesul domnului scazuse.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22