În curând vom renova

// Cluj Art Weekend, 12-14 septembrie 2014

Cluj Art Weekend a fost un eveniment organizat cu ocazia mult discutatei vizite la Bucureşti şi la Cluj a Comitetului de Achiziţii din Rusia şi Europa de Est al Tate Modern („Tate vine în România!!“). Profesionalismul dintotdeauna al celor de la Cluj nu s-a dezminţit. A meritat să merg şi să văd. Să văd casa maramureşeană a lui Mircea Cantor, care părea deodată mult mai simpatică decât la Bucureşti, pentru că, fiind plasată între corpurile protectoare ale clădirii The Office, îţi lăsa în sfârşit spaţiu să o vezi. „Semnată“ de business-man-ul Ovidiu Şandor, membru al Comitetului, The Office nu arată rău, e un tipic, cum se zice, business hub contemporan, cu fotolii şic, fântâni ambientale şi un mare şantier în spate: viitorul se construieşte. Viitorul protejează tradiţionala casă maramureşeană, viitorul protejează şi susţine arta.

Viitorul în cazul acesta e de fapt protectorul simbolic, colecţionarul - banul cult şi capitalul luminat, element vital mult dorit şi aşteptat în arta românească actuală. Colecţii de artă ca ale lui Ovidiu Şandor, Mircea Pinte şi Răzvan Bănescu abia încep, după atâta muncă şi aşteptare, să existe în România. Dar încep. Prin ochiul colecţionarului. Generaţia 2000 din Cluj în trei colecţii româneşti este ca o expoziţie de consacrare, ca o sală de muzeu curată, descriptivă, impecabilă, cu un format al spaţiului proporţionat armonios cu scara, aranjamentul şi respiraţia lucrărilor (mâna lui Mihai Pop?). Vezi mai vechile griuri sumbre ale lui Ghenie (cele mai faine ale lui ca feeling), sculptura lui Vlad Olariu, „miniaturile“ Oanei Fărcaş, o instalaţie a lui Alex Mirutziu şi multe alte lucrări bune. Dar totul e straniu de unitar, totul se leagă, nicio abatere de la imaginea normată a promovării (inter)naţionale de ani la rând deja a Clujului. Colecţiile celor trei sunt copia cuminte, fidelă a fenomenului, arată aidoma cum ştim că arată în poze „Clujul“. Niciun capriciu de colecţionar, niciun muşchi care să mişte altfel, nicio divagaţie, nicio preferinţă deviatorie pentru vreun, nu ştiu, altceva din generaţia 2000 de la Cluj la colecţionarii O.Ş, M.P. şi R.B.? Pare să se fi cumpărat de la Cluj exact ce trebuia (estetic normativ) cumpărat, par colecţii regizate, croite pe calapod pentru a servi mişcării, direcţiei, fenomenului, unei istorii a artei construite cu orice preţ, parcă cu o anume disperare, ca să canonizeze şi să producă mainstream. Asta îmi transmite expoziţia. (La Bucureşti Cantor inserase critic, înţeleg, casa în Casa comunistă; oare la Cluj el a strecurat, tot critic, casa în Office-ul capitalist? The Office, oamenii de afaceri din Comitetul Tate primiţi cu atâta atenţie la Cluj, colecţionismul, dezideratul pieţei şi al prezenţei banilor în arta românească, toate acestea înseamnă capital, nu? Mă uitam la această gigantică investiţie, The Office; suntem aici altundeva decât, cum se zice, în inima capitalului? Întotdeauna m-am întrebat, din exterior, cum pot coexista cele două paşnic, capitalul - de care are nevoie forţa crescândă a galeriilor private, colecţionismul generat de ele, Fabrica de pensule - şi stânga – revista IDEA –, într-una şi aceeaşi relativ mică comunitate culturală. Cu atât mai mult cu cât, am văzut, deocamdată capitalul e viitorul. Putem pregăti un viitor artei româneşti altfel decât prin ochiul capitalului privat?)

Fabrica de Pensule am găsit-o schimbată. Cartierul de jur împrejur e în schimbare. Miros de lemn de la cofrajele şantierelor de construcţie, fundaţii, nisip, beton. Pe o clădire din apropierea Fabricii un banner cât toată şandramaua ne spune În curând vom renova. Noua estetică cu pereţi cortină şi faţade de sticlă, noile clădiri de afaceri, noile showroom-uri, noile proiecte rezidenţiale şi noile Office-uri plantează materialităţi, luciuri, texturi, culori, mirosuri şi niveluri de înălţime noi printre vechile blocuri comuniste şi case mic urbane (merită să vezi în ce fel de ţesut urban cu mogâldeţe a fost inserat ca o stâncă The Office). În Cluj, ca peste tot în România, viitorul se construieşte. Fabrica de Pensule se aşază şi ea la casa ei. Dai de termopane, de uşi care pot fi deschise şi închise cu uşurinţă, holuri amenajate mai cosy, noi lifturi, aviziere îngrijite pe scări, ateliere renovate, un perete mare cu impozante rafturi metalice, să-i zic „bibliotecă“, în „livingul“ Fabricii, sub norii expresivi ai lui Rudolf Bone care atârnă ca nişte lămpi şic de interior. Şi noul spaţiu al galeriei Plan B arată bine, ca un atelier din Pangratti. Mână de arhitecţi, urci şi priveşti de sus arta expusă jos. Se simte Printre rânduri (titlul expoziţiei de la Plan B cu artişti ca Biţan, Damian, Olos, Spătaru) mâna arhitectului de expoziţie, Attila Kim. Se poartă arhitectura în expoziţiile româneşti, a schimbat faţa lor, e un nou capitol în istoria display-ului de artă românească. Pentru un artist sau un curator, să lucreze cu un arhitect e minunat, e ca şi cum ai lucra brusc cu două minţi în loc de una. În general, o nouă materialitate veche, pusă la lucru şi până acum, dar devenită acum protagonistă în expoziţie vine cu gips-cartonul ei, cu placocemul ei, cu Montelli- i şi Corian-ii ei şi chiar instalează uneori noi mode (cum ar fi mica dictatură a paleţilor în expoziţia românească de azi). Fireşte că nu se inventează acum roata şi că expoziţii s-au făcut până acum în România şi peste tot, fără să o ia la vale după vernisaj din cauză că nu au avut arhitect. Dar nu pot să nu salut cu tot respectul un personaj reintrat în scenă cu un cu totul alt costum, absolut seducător: Peretele. Viitorul expoziţiei româneşti se construieşte.

Pentru mulţi, poate cel mai bun show de sezon la Cluj e la Plan B (deşi, ca de obicei, galeria Sabot pune pe masă o contraofertă faină şi interesantă). Ca multe dintre expoziţiile anterioare în galerie, la Cluj şi Berlin deopotrivă, şi Printre rânduri are o mare fragilitate de aspect, totul e delicat şi fin (cu atât mai mult, cu cât tratează aici desenul), o fragilitate de ansamblu şi de detaliu contrabalansată, ca întotdeauna la Cluj, prin seriozitatea şi profesionalismul demersului. Dar stilul Plan B, bunul lui gust, frumuseţea lui este atât de lină, decentă şi egală, atât de calibrată şi ţinută-n frâu de la o expoziţie la alta, că murim cu toţii acolo. Obiect cu obiect, unghi cu unghi, detaliu cu detaliu, totul e cu atenţie integrat, armonizat şi adus la o plăcută concordanţă (probabil că de asta şi place). Totul e sigur, frumuseţea e întotdeauna sigură la Plan B. Ştim că ceea ce armonizează lucrurile le aduce de fapt spre median, spre mijloc; cum altfel să le armonizeze? Niciun risc. Nicio stridenţă, nicio diferenţă de nivel, de fluid, de energie. Te uiţi. Şi mori. Ce altceva ai mai putea să faci? Bunul gust există: no temperature, no pulse. Un bun gust ce te omoară cu blândeţe, într-o fericire calmă, corectă, aşa cum trebuie să fie. Perfect sigură şi fără sânge în ea.

Ana Lupaş e în cărţi, se zice. Ghidat de mediatori, Tate a venit la Cluj, mi s-a spus, mai ales pentru Ana Lupaş şi pentru „neo-avangarda“ de acum 50 de ani, căutând altceva-ul invizibil (diferit) în epocă, prin comparaţie cu mainstream- ul vizibil (comun) al artei noastre româneşti din epocă. Un altceva relativ, aş zice, adică suficient de original şi neasemănător artei româneşti de atunci, încât să placă acum şi totodată suficient de asemănător artei occidentale de atunci, încât să atragă acum. Prin analogie, ceea ce se va ochi peste alţi 50 de ani sub ghidajul abil al mediatorilor va fi altceva-ul faţă de mainstream-ul românesc al zilei de azi. Adică? Păi Clujul e mainstream-ul, hipervizibilul românesc al zilei de azi. Şi atunci oare ce va cumpăra din România vreun alt Tate venind peste vreo alţi 50 de ani; care e altceva-ul actual în arta românească faţă de mainstream-ul de la Cluj? Ghici, ghicitoarea mea. Că Ana Lupaş e acum în cărţi nu este rău, să ne aruncăm şi noi ochii peste aceste cărţi. Nu!, mi se răspunde imediat. Ana Lupaş nu vrea să expună în România, a arătat ce avea de arătat doar celor de la Tate. Aşa mi s-a spus. Întreaga lume actuală a artei româneşti se deschide. Şi în mijlocul acestei uriaşe deschideri, iată ceva ce pare din exterior, prin mediatori, un mic pumn închis şi strâns, o mică diasporă intrateritorială. Aşa se nasc, tot prin abili mediatori, supraevaluările în arta românească. Necunoscându-li-se opera, corpus- ul de lucrări, contextul actual în care e România face ca artişti ca Ana Lupaş să fie ori sub-, ori, mai degrabă, supraevaluaţi (ori ambele alternativ). Nimic nou, şi Ion Grigorescu şi Geta Brătescu au trecut în ultimul timp pe sub o lentilă de zoom cu efect de supraevaluare, care s-a mai domolit, dar a lăsat cel puţin ceva în urmă: ştim în linii mari care este opera lor. Nu se poate spune acelaşi lucru, acum, despre Ana Lupaş. Nici despre alţii, de exemplu Ion Biţan, care, deşi mult mai expus în ultimul deceniu (la MNAC mai ales), mi se pare şi (încă) necunoscut şi subevaluat prin comparaţie. Trebuie să mergem la Tate London ca să vedem şi noi, prin ochiul nostru, o expoziţie Ana Lupaş?