Pe aceeași temă
„Voi nu mai aveți vreme să iubiți, dară-mi-te să citiți“ - a fost una dintre parantezele jovial-ironice cu care profesorul Paul Cornea își presăra când și când prelegerile de istorie a literaturii române pe vremea când eram student la Literele bucureștene.
M-a încântat din capul locului modul în care conferenția Paul Cornea. Vorbea liber, dezinvolt, deși se vedea limpede că își pregătea atent cursurile. Era unul dintre profesorii care se arăta mult mai interesat să ne modeleze gândirea decât să ne livreze informație. Niciodată apodictic, Paul Cornea căuta să ne stimuleze capacitatea de a adresa întrebări pertinente domeniului de cunoaștere pe care îl străbăteam împreună cu el și să căutăm singuri răspunsuri. Îmbina eleganța rostirii cu claritatea și acuratețea expunerii de o manieră aparte, care i-a rămas, de-a lungul timpului, „marca“ inconfundabilă a demersului său intelectual, deopotrivă în vorbire și în scris. Impunea respect prin erudiție, inteligență și rafinament și manifesta totodată față de noi, studenții, o deschidere și cordialitate care ne făceau să ni-l dorim cât mai aproape. Și, nu în ultimul rând, izbutea să deschidă, din interiorul temelor istorico-literare proprii cursului pe care îl ținea - epoca pașoptistă -, ferestre către un orizont mult mai larg de înțelegere, în care se răsfrângeau reflecții asupra condiției înseși a literaturii.
În studenție, istoria literară nu era un focar de atracție. Ne seduceau mai degrabă problematizările teoriei literare, mirajul abilităților critice, explorarea teritoriilor literaturii universale și comparate. Perioada pașoptistă mi se părea una ingrată, cu „eroi civilizatori“ incapabili, din păcate, de realizări estetice memorabile, cărora istoria se simte obligată să le acorde tributul ei de reverență. Spre surprinderea mea, profesorul Paul Cornea nu a încercat să ne convingă, așa cum făceau mai toate lucrările de specialitate, de existența unor „bijuterii“ ascunse printre tomurile din bibliotecă sau chiar printre rândurile vreunei scrieri sau ale alteia. Domnia sa a reușit magistral să dea viață acestei perioade situând-o, dimpotrivă, într-o perspectivă sistemică, făcându-ne să vedem și să înțelegem ceea ce îi era esențial: nașterea unei literaturi moderne. N-aș fi bănuit nicicum, student fiind, că, peste timp, aveam să preiau și să încerc să adâncesc „lecția“ primită de la Paul Cornea, aflându-mă, de această dată, eu însumi în postura de profesor.
Paul Cornea (3 noiembrie 1923 – 7 octombrie 2018)
Cartea Introducere în teoria lecturii a fost pentru mulți o surpriză, reprezentând, după sporadicele, dar consistentele cochetări cu sociologia literară, „debutul“ profesorului într-o arie nouă de investigație, printr-o lucrare impresionant de bogat documentată și solid articulată conceptual. A fost și pentru mine, nu numai pentru autor, o răscruce de drum. Eram deja asistent la Litere, făceam seminarii despre scriitorii pașoptiști, îmi regândeam în fiecare zi, puțin câte puțin, ideea de literatură, resimțind ca tot mai sufocant „imanentismul“ în care mă formasem - textele înseși și numai ele, sola Scriptura.
Din motive conjuncturale pe care nu are rost să le evoc aici, abia după 1990 am ajuns să-l pot avea conducător de doctorat pe cel care era indubitabil cel mai avizat specialist capabil să mă îndrume în proiectul meu de cercetare.
Datorită unui lectorat de trei ani la Universitatea din Viena, întâlnirile cu mentorul meu s-au rărit. Accesul la cărțile românești îmi era destul de peste mână la Viena. Așa că am profitat să-mi întăresc armătura teoretică a studiului despre relația autor-cititor în literatura română pașoptistă și postpașoptistă.
N-am să uit niciodată seara în care, revenit în țară, am fost invitat la profesor ca să discutăm mostra pe care i-o trimisesem: o introducere teoretică a tezei, de circa 100 de pagini. M-a primit afabil și puțin încurcat. Am discutat de-a fir a păr textul trimis, pentru ca, în final, să îmi explice că îmi încărcasem excesiv artileria, că ar fi bine să încerc să public independent micul tratat de teorie a receptării, iar pentru teză să păstrez doar un preambul de 10-15 pagini. Am crezut că îmi pică cerul în cap. Dar nu mi-a fost deloc greu să-mi dau seama, oricât de incomod era, că profesorul avea, ca întotdeauna, dreptate.
I-am urmat în continuare căile, am citit cu mare delectare următoarea lucrare de anvergură, Interpretare și raționalitate - o foarte doctă și, în același timp, caldă pledoarie pentru rațiune, într-o perioadă în care speculațiile relativiste deveniseră tot mai seducătoare în studiile umaniste. În bătălia acerbă a teoriilor hermeneutice, privind „sensul adevărat“ sau „lectura corectă“, pe de o parte, precaritatea conceptelor de „sens“ și de „adevăr“, pe de altă parte, masivul tratat al profesorului Paul Cornea a adus aceeași opțiune pentru măsură și echilibru cu care ne-a obișnuit eminentul cercetător.
Tuturor celor care au crezut și mai cred că, în profesiunile intelectuale, râvna pentru o dreaptă rațiune trebuie să prevaleze asupra oricărui alt angajament Paul Cornea le-a fost întotdeauna sprijin și călăuză.
Închei mărturisind regretul enorm pentru pierderea unui mentor neprețuit, a unui om a cărui înțelepciune și amiciție m-au îndrumat prin cele mai multe cotituri ale vieții. Pierdem nu numai un reputat specialist. Pierdem un spirit nobil și rar.
