In memoriam Sorin Vieru

Redactia | 20.11.2018

Pe 14 noiembrie a murit la București filozoful și publicistul Sorin Vieru, membru al GDS. Avea 84 de ani.

Pe aceeași temă

De la gândul pur la gândirea cu răspundere

VASILE MORAR

Într-o noapte de noiembrie a trecut pragul lumii de aici un gânditor. S-a stins o ființă omenească rară. Rară pentru că avea calități ce-l situau printre excepțiile pozitive ale condiției umane. Rară, însă, poate, și pentru că aparține unei categorii limitate ca număr în orice societate. Era și, cu certitudine, va fi ceea ce numim, încă, un filosof. Prietenii îi spuneau, în chipul cel mai firesc cu putință, Sorel, iar ceilalți, nu atât de mulți cât s-ar fi cuvenit, foloseau numele lui întreg, Sorin Vieru. Iar studenții buni îl numeau Profesorul nostru, Sorin Vieru.

Primii îl știau bine dintr-o experiență directă care a traversat timpul și vremurile, întărind, mereu și mereu, impresia devenită convingere că Sorel reprezintă bunătatea și blândețea în persoană. Una distinsă, deși ducea cu ea însemnele unei fragilități. Dar ce poate fi mai fragil decât să dai dovadă, într-o lume ostilă sau doar indiferentă, de virtutea bunătății și de cea a blândeții? Oricum, cele două însușiri transpăreau din personalitatea lui, din prezența lui, din apariția lui întipărită în memoria celorlalți. În fapt, aceste virtuți morale sunt indisociabile de personajul public și privat Sorin Vieru, cam tot așa cum, în natură, ziua urmează nopții, iar, în ființa morală, nedespărțite sunt și rămân gândul bun de fapta etică exemplară. Blândețea și bunătatea lui erau simboluri morale, pe care toți le asociau cu autorul Riscului gândirii, devenit și specialist practicant în riscurile existenței, nu în ultimul rând, al riscurilor de a te implica în viața politică. Prin tot ceea ce știm că sunt faptele - în acest caz, cărțile, studiile, eseurile filosofice, versurile lui, dar și atitudinile, convingerile, inițiativele personale și civice - Sorin Vieru ne obligă să reflectăm la această întrebare: de ce nu putem înțelege bunătatea-blândețea doar prin raportare la intelectul pur? Răspunsul pe care el l-a dat este clar, simplu, fundamental: pentru că aparțin unor registre ontologice diferite. Dar Sorin Vieru era hipercompetent chiar în domeniile gândului pur, logica, metafizica, epistemologia, filosofia științei. Nimeni nu va putea vreodată să-i conteste nimic din ceea ce a publicat în aceste arii ale filosofiei. Ceea ce este remarcabil și surprinzător la Sorin Vieru este faptul că a putut, în cuprinsul unei vieți, să compatibilizeze puritatea gândirii cu bunătatea și blândețea atitudinilor. De unde putea să vină o atare frățietate? Din simplul fapt că Sorin Vieru gândea frumos, atât în sensul antic, cât și în cel pascalian al termenului. El nu trebuia să se străduiască să gândească frumos pentru că era un înțelept, unul autentic. Cei care l-au întâlnit la cursuri, de pildă, înțelegeau că, în ceea ce îl privea, inteligența nu se opunea înțelepciunii și acest fapt îl și despărțea de anumiți confrați. Ne putem în acest sens întreba cum s-a putut compatibiliza, pe de o parte, intelectul pur cu, pe de altă parte, disponibilitatea tinzând spre infinit a capacităților empatice pentru tot ce-i omenesc semnificativ: de la emoții, sentimente, trebuințe și preferințe până la nevoia profundă de sens și de transcendență? Sorin Vieru a avut, fără nicio îndoială, această dispoziție subiectivă rară de a trece de la capacitățile inerente intelectului la calitățile intrinseci ale înțelepciunii. Specialistul în Platon și Aristotel, în Frege și Carnap depune mărturie pentru felul în care, prin rațiune, prin rațiune pură practică - infuzată de sentimentele de iubire, compasiune, grijă, respect, responsabilitate și bucuria cunoașterii celuilalt și celeilalte - se poate trăi ca un înțelept, nu doar ca o ființă inteligentă care se adaptează la împrejurări diverse sau adverse. Astfel, intelectualul public Sorin Vieru simțea și știa, ca puțini alții, că inteligența este, prin natura sa, mai analitică, este obiectivă, neutră, rece, în timp ce înțelepciunea nu poate fi decât o cunoaștere sintetică, integratoare, generatoare de înțelegere caldă a întregii lumi, a vieții. Termenul cheie este cel de înțelegere. Lui Sorin Vieru i se potrivește, fără niciun rest, ideea lui Spinoza: nu urî, nu plânge, nu lua în derâdere, adică, nu-ți bate joc de tot și toate, ci, pur și simplu, înțelege.

Din tot ceea ce a scris și a înfăptuit Sorin Vieru, putem deduce că, pentru el, inteligența este mărginită, pentru că refuză sentimentul, în timp ce înțelepciunea dezmărginește, eliberează sufletul și conștiința, tocmai prin aceea că-și integrează sentimente - valori precum: generozitatea și bunătatea, altruismul și îngăduința, mila și iertarea, spiritul de dreptate și toleranță, recunoștința și umilința, blândetea și simplitatea. Or, toate aceste virtuți sunt și sinonime ale propriei lui siluete morale. În orice caz, pentru traducătorul și interpretul lui Platon, dar și al lui Marcuse, pentru inteligență, orice explicație este o ipoteză în vederea elaborării unei teorii, în timp ce, pentru înțelepciune, orice cunoaștere tinde să devină atotcuprinzatoare și să devină o viziune asupra întregii vieți. În această ordine de idei, Sorin Vieru era în acord deplin cu o afirmație a bunului și statornicului lui prieten de o viață, și pentru toată viața, Radu J. Bogdan, anume că imaginația ipotetică este motorul inteligenței. Credem însă, totodată, că Sorin Vieru nutrea și convingerea că motor al înțelepciunii este bunăvoința categorică, cea atât de diferită de imaginația ipotetică. În fond, dacă-i analizăm opțiunile vieții, vom vedea că Sorin Vieru a decis, cu discreție și modestie, întotdeauna cu simțul măsurii, să fie un intelectual responsabil, să fie om al spiritului civic afirmat dincolo de orice ostentație. Astfel l-am putea surprinde prin această scurtă caracterizare: împotriva imaginației ipotetice, Sorin Vieru a decis, de cele mai multe ori în viață, să facă numai ceea ce trebuie, numai ceea ce se cuvine. A decis, deci, să fie moral exemplar. Suntem absolut convinși că, pentru Sorin Vieru, inteligența, în cel mai strict sens al termenului, este înțeleasă ca ceva personal, în timp ce doar înțelepciunea este, cu adevărat, publică. Să dăm un singur exemplu. Când, de pildă, Sorin Vieru traducea textul lui Marcuse, Libertatea și imperativele istoriei, el, cu certitudine, înțelegea cât este de dificil - ca într-o istorie recentă cu „imperativele“ ei încurcate și încețoșate - să nu faci greșeli, să nu fi cuprins de hybrisul nerăbdării și, mai ales, să reușești să te păstrezi egal cu tine însuți, ca un adevărat înțelept public: dintotdeauna și de pretutindeni. Ceea ce sigur a reușit Sorin Vieru nu este deloc un lucru ușor și, oricum, nu stă la îndemâna oricui. El, prin frățietatea gândului pur cu gândirea sa cu răspundere, a conferit o unitate morală vieții sale. Așa rămâne în memoria mea, alături de Gina cea plină de grația înțelegerii, ca un reper de neocolit în aceste vremuri fluide, exhibiționiste, fascinate de vanități și orgolii nemăsurate, care nu-i ocolesc aprioric pe intelectuali.

Pustiul de îngeri

TEREZA-BRÎNDUȘA PALADE

Prin anii ’90, pe holurile Facultății de Filosofie din București, Sorin Vieru, pe atunci profesor de logică și filosofie, avea câte o vorbă de duh, în moldoveneasca lui șăgalnică, pentru fiecare student care se apropia să-i pună o întrebare. La cursuri, urmărea până în pânzele albe traiectoria unei idei, atent ca nu cumva să răstălmăcim argumentele lui Platon sau logica lui Frege. Cu o minte sclipitoare, o sociabilitate caldă și o voluptate de a dispărea în peisaj ca un anonim visător, omul acesta iradia o rară combinație de rigoare intelectuală, blândețe, răbdare și dispoziție ludică.

L-am văzut pe Sorel Vieru, de-a lungul anilor, manifestând în varii împrejurări bunătatea: apărându-și o studentă ce etala un limbaj prețios și expunându-se sarcasmelor în locul ei, pledând pentru o memorie nuanțată când au fost lansate rechizitorii politice aspre la adresa intelectualilor interbelici, între care și mentorul lui, Constantin Noica, vorbind despre mila lui pentru nevoiași și năpăstuiți care îl făcea să fie un om de stânga... La acest ultim capitol, Sorel era capabil să intre în lungi polemici cu prieteni cu vederi mai „centriste“. Cu toată personalitatea lui diafană, Sorel devenea ferm când susținea o poziție morală sau politică în care credea.

Libertatea lui interioară, semnul unui spirit viu și neînregimentabil, a locuit dintotdeauna împreună cu candoarea și fragilitatea lui. Dar niciodată această combinație n-a fost mai evidentă ca în ultima perioadă a vieții lui, marcată de boala ce îi reducea progresiv capacitatea de mișcare și de gândire. Țintuit la pat, Sorel continua să facă calambururi și se bucura, la rândul lui, de o glumă bună – ca și de o prăjitură bună. Pentru cei din jur avea doar vorbe de recunoștință, de încurajare și de susținere. Vorbea mai curând apoftegmatic – deși cu aerul lui hâtru dintotdeauna.

Curios să știe despre toate, o ruga pe Gina, regretata lui soție care l-a precedat în despărțirea de noi, să lase telefonul cu difuzorul deschis când discutam despre politică sau întâlniri culturale. Sorel nu mai putea citi – el, avidul cititor de cărți și reviste despre care Andrei Pleșu povestea savuros cum putea încremeni mult timp într-o poziție incomodă, cu o carte în mână –, dar curiozitatea lui era la fel de nepotolită. Îl interesau orice subiecte, mintea lui nu refuza nici trivialul, nici scandalul.

În ultimii ani, din cauza îndelungatei suferințe, Sorel era tot mai aproape de esențial și de poetic. Fragilitatea lui extremă nu mai lăsa loc pentru jocuri cu măști sau cu mărgelele de sticlă. Pe acest teritoriu esențial, semăna tot mai mult cu un înger cu mâini tremurătoare, din al cărui piept iradia o căldură atât de pură încât părea aproape supraomenească.

Recitesc acum o poezie de-a lui dintr-o carte de versuri, Momentan, pe care a publicat-o în 1991 – mie mi-a dăruit-o cu dedicație în 2014, când i-am dus un volum al meu de versuri, Pustietatea aprinsă. Poezia se cheamă Cantata profană și exprimă un soi de frământare religioasă argheziană (Psalmul 5). Începe așa: „Cerul a rămas pustiu de îngeri / gol de raiuri, vid de Dumnezeu“. Singurătatea poetului pare nelimitată, într-un cosmos mut, în care toate „de sperat sunt“. „Și de necrezut.“ Pasul următor al golului metafizic ar fi atunci când nu numai cerul se golește de îngeri, ci și pământul. Este exact ceea ce simțim acum, după plecarea lui Sorel.

Sorel dezamăgitorul

ANCA CHIMOIU

În toamna lui 1991 eram cu prietenul Sorin Costreie pe holurile Facultății de Filozofie. Primul nostru an de studenție abia începea: în fața avizierului care afișa orarul, ne alegeam cursurile opționale. „Vii la Istoria Logicii?“, m-a întrebat Sorin. „Nu mă pasionează subiectul“, am răspuns. „Hai să-l vezi pe Sorel.“

Cursul tocmai începea, n-aveam altceva în orar, așa că m-am dus. După Istoria Logicii, au urmat anii de Platon, cu o lungă oprire asupra dialogurilor Parmenide și Sofistul. Cu siguranță m-aș fi înscris și la o istorie a paralogicii, a ilogicii sau metalogicii – dacă Sorel s-ar fi gândit vreodată să țină asemenea prelegeri. Uneori cursurile începeau la ora 8.00, iar noi stăteam treji toată noaptea pentru a fi siguri că ajungem. Pentru că Sorel e Sorel.

Nu pot vorbi despre profesor altfel decât la timpul prezent. Și dacă la finalul facultății am avut – eu și alți colegi – senzația unei izgoniri din Paradis, i se datorează în mare parte. S-au scris cuvinte mari despre el și toate sunt mici în vecinătatea personajului. A fost comparat cu un înger – luminos, dar teribil, ca orișice înger. Despre prezența cât se poate de mundană a lui Sorin Vieru avem însă semne de necontestat. Notițele de la cursuri, notele din carnetul de student. Tabla scrisă pe jumătate cu un anume silogism, i-am uitat numele, în fața căruia Sorel se oprește și face un pas înapoi: „Nu, nu-i ăsta. Uitați tot ce v-am spus“. Apoi ia buretele, șterge tot și continuă cursul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Gândindu-mă acum la acel moment (pentru a cărui aducere aminte îi mulțumesc lui Cătălin Cioabă), mă întreb dacă Sorel chiar greșise sau doar a vrut să ne arate că nimic din ce e gândit nu rămâne, oricând poate fi șters și luat de la capăt. Sorel ne plimba prin lumea ideilor cu un surâs, pentru ca apoi să ne spună – exact ca în mitul peșterii - că tot ce ne-a povestit poate că e, poate că nu e, în orice caz nu vorbim de ființa cu majuscule pe care-o caută filozofii, ci doar de o umbră a ei. Iar asta poate părea paradoxal pentru un personaj atât de luminos. Pentru că, da, Sorel cel din sala de curs e luminos și carismatic – deși n-are nimic din narcisismul seducătorilor. Sorel cel de la catedră e de o blândețe amundană, dar are o fermitate a discursului pe care n-am regăsit-o în altă parte. Sorel cel din memoria mea e în același timp foarte apropiat și complet intangibil, de parcă ar fi locuit mereu în prezentul etern.

Sorel dezamăgitorul. Sorel de la care Noica a așteptat marele sistem metafizic al filozofiei românești și în locul lui a primit cărți de logică. Și cărți de poezie. Primele sunt citite de studenți și de alți logicieni, celelalte - de apropiați și prieteni. Contemporanilor, însă, versurile lui n-aveau să le spună mare lucru: Sorel scrie pentru locuitorii unei cetăți atemporale, mai apropiate de lumea ideilor lui Platon decât de străzile Bucureștiului.

Îl văd ieșind din facultate și mergând cu pași molateci spre metrou. Probabil că picioarele lui ating trotuarul din moment ce ajunge de fiecare dată la destinație, dar nouă ni se pare că plutește. N-are cum să locuiască în altă parte a Bucureștiului decât în proximitatea Pieței Norilor. Nu mi-l pot imagina pe Sorel stând la Obor sau la Matache. N-am avut niciodată ocazia de a merge alături pe vreun trotuar al Capitalei. Am mers însă împreună pe străzile Iașiului.

Se întâmpla în vara lui 1992, cu ocazia unui simpozion Kant în orașul natal. Nu-mi amintesc conținutul prelegerilor, doar plimbările de după. Nu știu să existe cineva capabil să meargă cu pași mai mici decât Sorel. Cred că încercam să mă joc de-a ghidul, de vreme ce mi-a spus cu un zâmbet că s-a născut în Iași, ca și mine. Ironia, ironia nu trecea niciodată linia subțire dincolo de care începe sarcasmul. Lumina din privire, care te făcea să te simți breaz chiar și când încercai, cu fervoare de începător, să epatezi. N-aș putea spune cum a ajuns, în timpul acelui periplu peripatetic, să mă întrebe când m-am născut. „Și eu, și soția mea suntem în aceeași zodie. Povestea cu racii e că se pot pierde foarte ușor în ei înșiși.“ Nu e chiar genul de răspuns la care să mă fi așteptat din partea unui expert în Frege.

Nu știu cum ar putea fi un Sorel care vorbește altfel decât blând și așezat. În timpul ceremoniei care a precedat înmormântarea, Lena Vieru Conta (fiica compozitorului Anatol Vieru și nepoata profesorului) povestea că l-a văzut pe Sorel înfuriindu-se doar de două ori și de fiecare dată părea el însuși mirat de ce i se întâmplă. O singură dată l-a văzut plângând cu șiroaie de lacrimi cum plâng copiii: la cutremurul din ’77 când se prăbușeau blocurile.

Sorel cel din capelă, la fel de luminos ca în amfiteatrul Conta. Liniștea din jurul lui.

După înmormântare, alături de colegul de facultate Cătălin Cioabă, undeva în vecinătatea Pieței Norilor. La câțiva metri mai încolo, blocul în care grupul nostru de studenți se aduna în anii de dinaintea izgonirii din Paradis: „Nu-mi vine să cred că stăteam atât de aproape și habar n-am avut“, am spus. „Despre Sorel nici nu ai fi putut crede că locuiește“, mi-a răspuns Cătălin. Și cred că propoziția asta îl povestește mai bine decât tot ce am scris mai înainte.

Sorin Vieru alături de un grup de profesori și studenți la Simpozionul Kant de la Iași, 1992: profesorii Rodica Croitoru, George Costandache, Mircea Flonta, Ilie Pârvu, Cornel Popa. Printre studenți, regretata Ligia Caranfil, Pompiliu Diplan, Mihai Ganea și Anca Chimoiu (pe atunci Ștefănescu).

Un profesor „ca afară“

EUGEN CIURTIN

Era, pe atunci, foarte emoționant să te duci la cursurile unui profesor despre care auziseși. Din timp, s-o mai întâmpla asta azi, nu așa se întâmplase dintotdeauna, cu ce formă de viitor se mai ocupă lumea în licee? Așa a fost și domnul profesor Sorin Vieru, care în 1994-1995 ținea la Filosofie un curs (opțional...) de introducere în opera lui Platon (cu Sofistul mai întâi, apoi Parmenide), și pentru noi toți era deja de ani personajul din Jurnalul de la Păltiniș și savantul din Ediția Platon. Vorbea rar, măsurat, cu o delicatețe în răspăr cu anii ăia nebun de smuciți, cu pauze recapitulative pline de mirare, înfășurate zdravăn într-o neverosimilă bunăvoință. Mergea alene pe culoar, cele două ore de seară într-un amfiteatru plin treceau repede, progresai câte o pagină sau câte o jumătate de pagină ori numai preț de câteva cuvinte grecești, complicate de două milenii și mai bine de surdo-muțenie. Abia după facultate, deși ascultasem deja Anatol Vieru (cum se mirase, când l-am colindat la un Crăciun), am înțeles de ce familie de muzicieni aparținea. Ca să poată începe o revistă de istorie a religiilor, m-am dus să-i cer o recomandare: a scris-o imediat și perfect, ți se făcea rușine de ce proiecta (cântărea oameni), tu nu publicaseși un rând, generozitatea avea o mare privire albastră.

Adoptase pur și simplu (și întrupa) o poziție corporală de întrebător/ascultător, cu simplitatea vocației, așa cum toți marii săi prieteni au mărturisit că a trăit cu, a trăit în „religia prieteniei“, antică și altminteri extinctă ades. Din aceste două măreț discrete pricini, a-l urmări la curs, precum și a-l vedea venind ori plecând de la curs, în labirintul intens al discuțiilor de pe culoar (Filosofia era pe atunci găzduită la Drept) îți impunea. Întrucât el însuși era aidoma structurii unui dialog platonic. Așa funcționa și la Colegiul „Noua Europă“ (încă din strada Take Ionescu, firește!) sau la școlile de vară de la Tescani, la sfârșitul secolului trecut (când râdea cu prietenii săi, care nu erau toți filosofi, cu excepția lui Johnny Răducanu), așa se comporta și în foarte multele întâlniri și dezbateri ale GDS, la care participa dintr-o solidaritate cu nimic mai puțin grecească: măsurată, oportună, eficace.

Mai avea ceva. O foarte ordonată intim gestiune a adversității care friza sfințenii laice altminteri hotărât implauzibile. Avuseserăm, de altfel, și nu cred că mă înșel, un profesor „ca afară“, când habar n-aveam ce înseamnă „afară“, nu posedam altceva decât o mână de proiecții festiv fictive. Și avuseserăm pesemne chiar mai mult, căci s-a atins demult un consens redutabil între toți studenții săi de la sfârșitul secolului trecut. După neobișnuita sa înmormântare, familia a împărțit ultime exemplare din volumul său de versuri Momentan (1991: „bateriile antiaeriene ale lunii / aprindeau reflectoarele încrucișau spadele (...) Vorba ei schimba momentan / decoruri pe scena pustie / razele treceau prin noi / înălbindu-ne“). Pentru prima dată, iată, începând de acum, titlul nu se mai potrivește. Fusese însă – cu discreția, cu croiul, cu vigoarea lui subterană – mai potrivit ca orice.

Paradigma logicianului cald

SORIN COSTREIE

Căutând o imagine emblematică cu Profesorul Sorel (nu am fost atât de intimi încât să-i zic doar Sorel, plus că îmi va rămâne veșnic în galeria de profesori adevărați pe care i-am avut și care au jucat un rol important în formarea mea și cărora o să le zic întotdeauna Profesorul X), îmi vine cu precădere în minte imaginea unui zâmbet cald care merge pe lângă un perete. Mereu zâmbea cald și întotdeauna într-un culoar îl vedeai mergând doar pe lângă perete, niciodată pe centru, ca o umbră care nu vrea să tulbure bunul mers al lucrurilor. O umbră modestă, timidă și caldă.

Sorin Vieru, Profesorul Vieru, Sorel pentru prieteni, a fost o „întâlnire“ pentru mine și mulți dintre colegii mei de la Filosofie din anii ‘90. Era delicat, cald, modest. Știa tot, dar o știa cu modestia omului care știe foarte multe, dar știe că nu știe mare lucru. Era un copil savant. Vorbea sacadat, mecanic chiar, dar cuvintele îi erau acompaniate de niște ochi vii și o voioșenie de copil. Punea întrebări ca un copil, dar ca un copil mare, cuminte și cumsecade. Prima întâlnire a fost la cursul de Istoria Logicii. Un curs fascinant, clar, articulat, care ne arăta cum istoria filosofiei se poate rescrie ca o istorie a logicii, a gândirii logice, mai bine spus. Era un curs dincolo de schisme și diferențe doctrinale, dincolo de dogmatica și artificiala împărțire între filosofie analitică și filosofie continentală. Era un curs pentru toți și în care se atingeau mai toate temele mari ale filosofiei: identitatea, existența, cunoașterea... etc. Era un curs la care se discutau și analizau probleme, un curs la care ar fi putut să participe oricine, căci nu trebuia decât să gândești și nu să știi nimic dinainte. Aflai totul pe parcurs, și ce parcurs... A fost un tur de forță, făcut cu o mare delicatețe și forță. Eram expus pentru prima oară la o gândire vie, la gândirea unui logician, care ne invita în laboratorul minții lui pentru a vedea cum a evoluat logica și filosofia.

Profesorul Sorel nu era interesat atât de istoria logicii per se (pentru care ne recomanda lucrarea lui Anton Dumitriu), ci mai degrabă de o istorie conceptuală a logicii, de o istorie a ideilor logice fundamentale. Totul era structură, lege, schemă. Totul era făcut la cald de un logician cald. Da, Profesorul Sorel emana căldură, căldură umană și căldura ideilor (re)gândite într-o manieră proprie. Sorel a avut multe idei năstrușnice, ce, din timiditate și poate cumva și din neîncredere, nu au fost prinse în circulația mare a ideilor, dar cu siguranță că toți specialiștii din domeniu i-au apreciat profunzimea și prospețimea. După cum, cu siguranță, cu toții i-am apreciat umanitatea lui discretă, dincolo de logică și poezie, Omul Sorel, un spirit cald și blând, ce ne va însoți veșnic ca o umbră modestă, timidă și caldă, de la care avem multe de învățat ca așezare în viață, ca mers pe un culoar...

Metafizica în carne și oase

SORIN CUCERAI

Am intrat la Filosofie, în 1991, cu credința fermă că sunt deja filosof. Așa cum se spunea odată despre studenții de la Litere că au deja primul volum de poezie gata scris, așa și noi, proaspăt studenți, credeam deja că suntem filosofi. Și ne comportam ca atare, cu toată ireverența vârstei și cu tot entuziasmul proaspetei libertăți de după căderea comunismului.

Și atunci l-am cunoscut pe Sorel. Prietenii îi spuneau Sorel – așa citisem în Jurnalul de la Păltiniș. Și noi tot Sorel îi spuneam – din admirație. Nu-i spuneam Sorel când stăteam de vorbă cu el – n-am fi îndrăznit niciodată –, ci doar când vorbeam despre el între noi. La fel facem și acum.

Sorel ne preda istoria logicii. Teoretic, după cărțile lui Anton Dumitriu; de fapt, după Sorel – așa că logicienii deveneau brusc metafizicieni și problemele de logică se transformau în probleme de ontologie.

Sorel era cel mai viu om lent pe care îl întâlnisem până atunci. Viața irumpea din el cu o putere colosală și cu o lentoare nesfârșită. Putea să te izbească direct în față, dar te învăluia ca un zâmbet cald. O ironie – în sensul antic. Nu e de mirare că toți vedeam în el metafizica în carne și oase. Vie, pipăibilă.

Cu Sorel am început să vorbim pe holurile facultății. Acolo și era de fapt facultatea noastră, nu în sălile de curs. Acolo și la cafenea. Proaspăt ieșiți din comunism, la orele de seminar eram tăcuți ca lebăda lui Blaga sau insipizi, timizi, convenționali – spre disperarea profesorilor noștri, care erau de un entuziasm nebun. Nici sub tortură nu le-am fi dat un răspuns inteligent. Pe holuri însă, pe holuri era libertatea, redeveneam geniali, vorbăreți și curajoși.

Pe holuri vorbeam cu Sorel, așadar. Care cum apuca. Uneori îl împresuram, alteori reușeam să conversăm doar în doi – însă de fiecare dată convorbirile erau relatate și celorlalți. Mergeam la Sorel să ne desființeze.

Scenariul era permanent același. „Domnule profesor, ce părere aveți despre cutare filosof? Nu-i așa că e cam prost?“ Și urmau argumentele. Impecabile, necruțătoare, încât, dacă ar fi fost de față, nefericitul filosof ar fi fost obligat să admită el însuși că, da, e cam prost.

În cazul meu, lucrurile decurgeau cam așa: Sorel îmi zâmbea cald și încurajator, dând gânditor din cap. După care, când terminam, replica molcom: „Foaaarte inteereesaaant, dooomnule Cuceraaai. Dar v-ați gâândiiit poaaate căăă...“ – și zâmbetul îi devenea din ce în ce mai cald și mai larg. Ei, asta era, că nu mă gândisem. Nu mă gândisem, fir-ar să fie! Și nenorocirea era că chestiunea la care nu mă gândisem îmi demola toată argumentația.

Și încă ceva: chestiunea la care nu mă gândisem era întotdeauna atât de simplă încât, după ce o vedeai, ți se părea evidentă – dar înainte n-ai fi putut s-o vezi tocmai din pricina simplității ei. Era atât de simplă încât devenea transparentă, ca aerul prin care vezi lucrurile. Oamenii se uită la lucruri, nu la aerul dintre ele.

În privința gândirii, presupozițiile de la care pornești când formulezi premisa unui argument sunt echivalentul aerului dintre lucruri. Nimeni nu se uită la ele în mod obișnuit. Multe dintre ele sunt ascunse în limba în care gândești (în structura ei gramaticală, de exemplu) sau sunt locuri comune, atât de comune încât nu le mai acorzi nicio atenție.

Și așa, salt în gol după salt în gol, desființare după desființare, am învățat primele două lucruri pe care le pot spune oricând despre filosofie.

Mai întâi, că filosofia e un meșteșug tradițional. Ea se învață doar de la un filosof, nu din cărți sau de la profesori, așa cum poezia se învață de la un poet, pictura de la un pictor, teologia de la un mistic care se roagă, olăritul de la un olar sau mecanica auto de la un mecanic auto. Faptul că am învățat lucrul ăsta într-o facultate de filosofie și de la cineva căruia îi spuneam „profesor“ e o ironie – în sensul antic. Și ține cumva de natura paradoxală a filosofiei.

Al doilea lucru e că filosofia te obligă mereu să alegi. N-ai încotro. Ai de ales între o construcție solidă, confortabilă, o casă a ta – și hău. Și ești ținut să alegi hăul. Ești ținut să construiești trăgându-ți pământul de sub picioare. Întotdeauna, fără excepție. Dacă alegi casa, nu mai vezi aerul dintre lucruri. Filosofia e un sport extrem. Bungee-jumping, dar fără coardă de protecție.

Și acum, că am scris cele două înțelepciuni de mai sus, mă aștept ca Sorel să îmi zâmbească, încurajator și cald, dând gânditor din cap, și să îmi spună: „Foaaarte inteereesaaant, dooomnule Cuceraaai. Dar v-ați gâândiiit poaaate căăă...“.

Doar că asta nu se va mai întâmpla niciodată.

Dacă nu l-ați cunoscut, citiți introducerea pe care a scris-o la Parmenidele lui Platon. Citiți cu glas molcom, cu ritm lent și cu un zâmbet cald pe față – și îi veți auzi vocea. E singurul text pe care îl știu care îi păstrează și vocea, nu doar gândul. E singurul loc în care, începând cu acest noiembrie, mă mai pot întâlni cu el.

Drum lin, Sorel Vieru! Cine din noi se îndreaptă spre un bine mai mare singur Zeul o știe – dacă există.

Tenacitatea cercetării exhaustive

W.A. PRAGER

Barba nu te face filozof. O exigenţă împotriva aparenţei. Sau o vorbă printre altele multe despre bizareria filozofului când vrea să ocupe un loc în lumea care se vede. Nu i-l ştim sau nu i-l găsim. Domnul profesor Sorin Vieru nu purta barbă. Şi nu căuta un loc în lumea aparenţei. Părea mult prea încercat în dialectica unului şi multiplului din dialogul platonic Parmenides, pe care l-a tradus şi comentat, încât să mai caute un loc printre lucrurile multiple, doar vizibile. În rândul acestora, un lucru mic se ia la întrecere cu un altul la fel de mic. Fără să existe învingători, deşi în mediul contemporan al filozofiei întrecerile acestea se soldează cu aplauze, onoruri, distincţii şi diplome. Dar nu trebuie ca multiplele să fie adunate în unul? Şi unul acesta nu este omul care gândeşte? Să multiplicăm platonic şirul întrebărilor: şi omul acesta care gândeşte nu este familiar în cea mai mare măsură omului? Trecerea prin spatele aparenţei academice răsunătoare pentru a întâlni omul a fost felul în care filozoful Sorin Vieru s-a deschis generaţiilor de studenţi printre care m-am numărat. Era profesorul unor studenţi cărora li se adresa cu modestie ca unor prieteni. Lăsa impresia că simpla participare la cursurile susţinute de el şi chiar modestul interes al studentului pentru întemeierea logicii moderne sau pentru filozofia antică sunt motive suficiente pentru a-l considera camaradul lui în încercarea de a pricepe ceva din problemele care abia de rezistă în limitele minţii umane. Familiaritatea cu omul a fost deopotrivă felul în care le oferea studenţilor accesul către asperităţile logicii moderne şi metafizicii antice. În ordinea cursurilor frecventate, Frege, Platon şi sofiştii antici îmi deveneau cunoscuţi ca oameni în exerciţiul gândirii, o cunoştinţă pe care nu aveam de unde s-o aflu, oricâte monografii de tipul „viaţa şi opera“ aş fi citit. Era un exerciţiu al gândirii în ritmul egal al vocii profesorului Vieru, fără stridenţe retorice, dar cu tenacitatea cercetării exhaustive. Spre disperarea cu iz de mitocănie a celor care aşteptau eliberarea sălii de curs, exhaustivitatea însemna şi rigoarea de a ţine cursurile de la o limită temporală la cealaltă, în ciuda stării proaste de sănătate, mărturisită studenţilor cu zâmbetul de care este foarte probabil să-şi amintească. Dacă nu îşi vor aminti, îl pot consulta bibliografic în cartea lui de poezii Ultima Thule, apărută la Editura Humanitas în 2015. Îl vor descoperi în sonoritatea blândă a versurilor şi în desenele personale care îi însoţesc poeziile. Am dat peste această carte întâmplător. La distanţă de cinci ani de la momentul în care domnul Sorin Vieru mi-a fost referentul riguros al tezei mele de doctorat despre dialectica lui Platon. O teză realizată conştiincios, cu bibliografia la zi, iar asta însemna ziua sterilităţii academice. Mi-a părut rău că nu i-am putut adăuga un vers care să cuprindă „zâmbetul serii“ din poezia şi viaţa lui Sorin Vieru.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22