„În rest, a fost liniște“

Tania Radu | 16.07.2019

Veți fi recunoscut, poate, una dintre variantele formulei cu care se încheie transcrierile înregistrărilor ambientale pe care le făcea Securitatea comunistă în locuințele și birourile celor urmăriți.

Pe aceeași temă

Cea de mai sus, care suportă și o nuanță de reflexivitate perplexă, se regăsește în dosarele de urmărire informativă a lui Marin Preda.

Din materialul existent în arhivele deținute acum de CNSAS (cu siguranță incomplet), Ioana Diaconescu a dat în 2015 o selecție* de peste 500 de pagini, organizată și comentată astfel încât să recompună un portret cumva alternativ al marelui scriitor, destinat cu precădere cititorului nespecializat, nefamiliarizat cu arcanele vieții literare în comunism, cu resorturile funcționând în mod curios, adică blocate, în lumea editorială de atunci, cu natura paradoxală a noțiunilor de morală, curaj, fermitate și compromis în epocă. Documentele sunt însoțite de note ale editoarei, care oferă date sintetice despre fiecare scriitor pomenit (cu unele inadvertențe deja semnalate), despre instituțiile de care vine vorba, și de comentarii, care sunt fie contextualizări necesare, fie aduceri la adevăr, ca să nu rămână numai vocea turnătorilor, fie opinii personale. Tot acest corpus însoțitor are pe alocuri valențe de eseu.

Eugen Simion explică în prefața volumului în ce sens ajunge să fie alternativ acest portret, ce anume din vulgata asupra lui Preda vin să corecteze, fără să vrea, notele informative. În mod paradoxal, ele răstoarnă etichetele care l-au urmărit în viața literară: egoist, „scârbos“, avid de bani, nomenclaturist, răsfățat al regimului. Mințind, colportând cu rea-voință, turnătoriile din care se compune urmărirea vreme de aproape patruzeci de ani a autorului Moromeților reușesc până la urmă... să nu mintă. Până la urmă, obligația de a fi minuțioși trădează misiunea de a fi acuzatori. Majoritatea informatorilor au clasă. Între ei, singurul deconspirat este Ion Caraion, sub numele de cod „Arthur“, activ în legătură cu editorul Marin Preda, și „Nicolae Anatol“, prezent în DUI intitulat „Scriitorul“. Despre ceilalți, E. Simion notează sibilinic în prefață: „Ioana Diaconescu n-a putut sau n-a avut voie să-i desecretizeze“. Mulți sunt în mod evident scriitori (Șoimu Dan, Vlad, Ion Stere, Ioana Severin), persoane din anturajul lui Preda. Pe lângă misiunea plătită, au și o atitudine personală, de regulă implicită, rareori explicită, dar care nu poate masca întotdeauna recunoașterea valorii și a calităților lui Marin Preda. Alții, mai modești ca instrucție, au beneficiat de „perierea“ pe care le-a aplicat-o Ioana Diaconescu, în special în cazul transcrierilor de înregistrări ambientale sau de convorbiri telefonice. Ea a corectat (De ce? E bine oare? Este oricum un tratament mai puțin obișnuit față de documente.) agramatismele, dezacordurile, a făcut unele legături astfel încât transcrierea să fie cât de cât inteligibilă.

Mai întâi etichetele. Preda egoist? În birourile Editurii Cartea Românească, directorul Marin Preda se luptă să-i publice pe Nicolae Breban și Dumitru Țepeneag (care numai amici nu-i erau), dă telefoane să-i obțină acestuia din urmă împrumuturi la Fondul literar, deși amândoi aveau o situație politică la punctul de explozie: plecaseră din țară, vorbiseră împotriva regimului, se întorseseră, făceau o disidență în zig-zag, care mai mult zăpăcea puterea, deși, treptat, îi stimula anticorpii necesari în confruntarea cu intelectualii poststalinismului. Dosarele dedicate „Editorului“ (e un nume de cod de obiectiv, insistă Ioana Diaconescu, adică de urmărit, nu de informator) îl surprind cel mai des pe Marin Preda indirect, prin prestația de redactor șef a lui Mihai Gafița, urmărită pas cu pas. El stă în birou mai multe ore pe zi decât directorul și urnește cu greu, tot mai greu, deciziile luate împreună cu Preda, pune în aplicare viziunea acestuia.

Avid de bani? Profitor al fondului literar? E. Simion spune că nu se confirmă. La moartea prozatorului, în contul său personal se afla exact suma primită pentru Cel mai iubit dintre pământeni, adică dublul sumei cu care cumpărai o Dacie. Drepturile de autor pentru Risipitorii nu erau mici, dar nici suficient de mari ca să-l scutească de grija zilei de mâine.

Nomenclaturist? Nu a fost membru de partid, s-a ferit abil, cu argumente transcrise grijuliu de turnători. N-a avut nicio funcție mai înaltă de cea de vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, nu a scris articole omagiale, nici măcar politice pe linie („Sunt unul din puținii care mă mențin fără porcării“) – le evita tergiversând, în stilul lui Moromete: nu sunt la înălțimea subiectului, despre tema asta s-a mai scris etc. De la revista Luceafărul s-a retras imediat după Tezele din Iulie.

Și acum, câte ceva din poveste. Prima notă informativă datează din 1952. Informatorul spune că Marin Preda „are atitudini dușmănoase față de regimul socialist“ (era de părere că s-a procedat greșit la sate cu punerea la cale a unei false „devieri de dreapta“ și că modelul sovietic nu merge în România, fiindcă la ruși nu a existat mica proprietate). Îi imputa și exprima păreri proaste despre literatura română. N(ota) B(iroului) – o adnotare întotdeauna periculoasă ­­– propune să se analizeze dacă „obiectivul“ n-ar trebui trimis în U.M. (unitate de muncă, mai pe șleau, lagăr de muncă). N-a fost trimis. Iar Preda a explicat în paginile lui de confesiuni de ce: a aflat de la cineva din anturajul lui Leonte Răutu că e pe lista neagră și „că ar fi bine să scrie ceva ca să risipească grelele suspiciuni ce apasă asupra lui. Atunci a scris Desfășurarea care l-a salvat...“ (prefața E. Simion).

Ultima notă informativă este din 1979. Nimic din ultimul an de viață al lui Marin Preda. 1952-1979, în acest interval cât viața scriitorului practic, Preda e urmărit masiv de cel cu care își petrecea multe seri, un prieten pe care și-l ia de model pentru personajul Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni, pentru care îi ruga pe confrați să-l protejeze, să-l recenzeze, fiindcă e un om care a trecut prin infern: Ion Caraion. (Cazul Caraion a făcut deja obiectul unui volum semnat de Mihai Pelin: „Arthur“ Dosarul Ion Caraion.) E poate singurul motiv pentru care merită să ne bucurăm că Marin Preda n-a ajuns să-și vadă dosarele de la Securitate.

Unul din anii critici este 1966, când dă pe dinafară dosarul romanului Risipitorii, scris și rescris de mai multe ori. Multe dintre Notele informative repun în pagină formulările din prima Notă, cea din 1952 – un procedeu care se va menține pe tot parcursul urmăririi acestui scriitor. Urmează apoi bula incendiară de la momentul publicării primului volum din Delirul (1975), care ia proporții odată cu internaționalizarea „succesului“ romanului. Bune sau rele, cronicile și interviurile apărute în presa străină (Uniunea Sovietică, RDG, Franța, RFG, Italia) pun pe foc Securitatea, care are de gând să-l instruiască pe Preda contrainformativ. Deja nu mai era glumă: „Der Spiegel scrie că Ceaușescu sprijină această carte controversată mai mult prin tăcere decât prin vorbe“. Ioana Diaconescu punctează că, din acest moment, oricât de mare era hărțuiala, Preda a căpătat o platoșă greu atacabilă.

Episodul Delirul, presiunile pentru scrierea unui al doilea volum, care să mai dreagă impresia de reabilitare a mareșalului Ion Antonescu, problemele din viața personală l-au șubrezit pe Preda. Asta bagă de seamă și colaboratorii, și informatorii. Unul dintre aceștia din urmă reproduce nemulțumirea lui Mihai Gafița că, practic, Preda l-a lăsat cu toată editura pe cap (deschiseseră și librăria, o „afacere“ spectaculoasă pentru anii respectivi, dar dificil de gestionat la limita legii). Preda, spune informatorul „Savin“, ar fi devenit „foarte blazat, indiferent, nu mai are efervescența ce-l caracteriza anterior, este lipsit de curaj și inițiative“.

Cine are răbdarea să plonjeze în atmosfera vitriolantă de la scriitori poate citi cu folos paginile care descriu (din perspectiva informatorilor, dar amendată, când e cazul, de comentariile Ioanei Diaconescu) jocurile nesfârșite pentru posturile de conducere ale Uniunii Scriitorilor sau relatările amănunțite despre defilarea năucitoare a scriitorilor veniți cu manuscrise la Cartea Românească, care întârziau pentru că cenzura nu mai prididea să le citească. În multe situații, îți vine să spui că „Editorul“ e mai degrabă dosarul de urmărire a lui Mihai Gafița, care e practic tot timpul în pagină.

Cum era ciupit „intangibilul“ Preda? Cu fotografia copiilor lui publicată în revista Arici Pogonici, deasupra unui text care „spera“ și o colaborare din partea tatălui – aluzie obraznică la faptul că Preda refuza să scrie publicistică politică.

Prilej de amuzament sunt notațiile de genul „Interlocutorul domnului Gafița este răgușit“, cele despre dispariția bruscă a urmăriților în alte încăperi ale editurii, unde nu mai era instalată TO, justificările că linia telefonică are „audiție mai slabă“. Cel mai frapant aspect e modul de adresare indirectă din notele relative la Marin Preda. Nimeni nu-i pomenește numele, nici lui, nici celorlalți, altfel decât însoțit de „domnul“ sau „doamna“. Niciodată „tovarășul/tovarășa!“. După cum sunt foarte instructive unele detalii: editura insista să dactilografieze în interior manuscrisele și apoi să le trimită autorilor, iar informatorul are chiar „amabilitatea“ să explice: „Domniile lor urmăresc să nu fie reintrodus în manuscrise ceea ce anterior a fost scos“.

Sunt multe de spus, cartea e o apariție extrem de valoroasă, despre care aproape nu s-a scris. Unul dintre motive poate fi distribuția proastă pe care o fac cele două edituri care au colaborat la publicare. Celălalt este că Marin Preda suportă unul dintre incidentele destul de frecvente în posteritate: „punerea la păstrare“. Unii autori revin, alții nu. În cazul lui, nu există îndoială că va fi „reactivat“ literar, dar mai ales moral. Literatura română se află de multă vreme într-o serioasă criză morală. Or, Marin Preda a fost o conștiință remarcabilă, ce trebuie revizitată în cărțile sale cu caracter confesiv, în cartea-dialog la care l-a provocat Florin Mugur, în splendidele portrete indirecte din convorbirile lui Eugen Simion cu Aurora Cornu și din memoriile Ninei Cassian (frânturi, dar strălucitoare), din emoționanta evocare făcută de Sorin Preda faimosului său unchi și chiar din scrisorile interceptate de Securitate și publicate în Anexă la volumul Ioanei Diaconescu (cele mai consistente, cu a doua soție, Eta Wexler).

În rest, ce să mai spunem? „A fost liniște.“ //

// IOANA DIACONESCU

//
Marin Preda. Un portret în arhivele Securității

//
Fundația Națională pentru Știință și Artă și Editura Muzeul Literaturii Române, 2015, 550 pp.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22