Incercarea labirintului

Se poate spune ca, odata cu editarea seriei de Opere, profilul intelectual al lui N. Steinhardt iese din zona mitizarii pentru a se situa pe teritoriul exegezei istoriei ideilor. Caci numai prin raportarea la un intreg, ce se contureaza acum, textele sale pot fi aproximate, la nivelul semnificatiei lor: mai mult decat in cazul altor contemporani „generationisti“, publicarea tarzie a integralei are capacitatea de a fi punctul de pornire al unei autentice dezbateri in marginea a ceea ce se contureaza ca o tentativa, coerenta si vizionara, de investigare a conditiei umane in veacul XX.
Din acest punct de vedere pe care il ofera perspectiva, Jurnalul fericirii isi ocupa pozitia sa centrala in canonul lui Steinhardt insusi, de data aceasta vecinatatea unui segment al publicisticii de dinainte de 1947, segment cu care textul postum intretine o relatie fecunda. In definitiv, imaginea acelui tanar Steinhardt, din paginile Libertatii si ale Revistei Burgheze, poate fi regasita in boxa acuzatilor din procesul Noica–Pillat. Ceea ce supravietuieste este un instinct al libertatii si un refuz deliberat al masificarii totalitare. Dupa cum in campaniile din anii 1945/1947 se poate intrevedea patosul etic motivand optiunea existentiala ce precipita incarcerarea. Anatomia raului national-socialist avanseaza ca tema de reflectie tipul de conduita pe care il poate imagina intelectualul, confruntat cu optiunea liberticida. Elogiul libertatii ramane acelasi, indiferent de decorul tiraniei.
A separa, artificial, cele doua efigii ale omului de litere, in functie de cezura postbelica, poate fi o proba de cecitate. Convertirea religioasa nu este decat o etapa in acest proces de interiorizare a servitutilor unui secol. De pe un alt versant, N. Steinhardt recupereaza un ethos al angajarii ce definea intervalul interbelic: intrarea in inchisoare (intrare care ramane un act voluntar, in economia biografiei sale) este o forma „reactionara“ si insurgenta de „angajare“. O angajare ce mizeaza pe individ, viata si solidaritate, ca baricade in fata unui stat-moloh mortificant si sanguinar.

Despre memorie si libertate

Reeditarea Jurnalului fericirii*, acum, poate mobiliza un tip de lectura intelectuala absent la nivelul primei aparitii a textului. Prin complexitate si ramificatii intertextuale, cartea lui N. Steinhardt desfide orice efort de caracterizare prin reductie taxonomica. Dupa cum, la aproape doua decenii de la prima editie, accentele pot fi distribuite diferit, luand in calcul o mutatie de sensibilitate si de esafodaj institutional.
Caci Jurnalul fericirii reapare intr-un mediu public definit de vigoarea unei polemici organizate in jurul locului pe care memoria anticomunismului liberal o poate ocupa in construirea unei identitati democratice. Referirile, obsesive, la aceasta „iluzie“ a anticomunismului postcomunist releva un clivaj care se deseneaza, ca o reactie la Raportul Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste.
Opozitia fata de documentul evocat nu este inocenta ideologic, in masura in care unele dintre vocile asociate cu critica sa publica promoveaza un negationism de stanga, a carui finalitate este reducerea la un derizoriu mediatic a suferintei postbelice. Nu mai putin semnificativa este acea lectura in acord cu care regimul comunist ar fi marcat de o dinamica a ascensiunii sociale si expansiunii economice ce face irelevanta evocarea suferintei victimelor. Ele, figurile fara nume, sunt doar note de subsol in istoria unui proces postbelic de modernizare societala.
Deloc paradoxal, avansul cunoasterii documentare din anii de dupa 1990 este dublat de o perversa impingere in plan secund a lectiei etice si intelectuale pe care o preda, celor de astazi, secolul comunist. Intre muzeificarea plata a manualului de istorie a comunismului si coborarea in trivial mediatic, numitorul comun este dat de absenta unei vointe a societatii autohtone de a se raporta, chirurgical, la un trecut recent din care se naste prezentul insusi. Indepartarea de anul 1989 face ca intreg regimul comunist sa poata fi redus la dimensiunile unei carti postale amuzante: accesibil online, vehiculat ca brand in numele unei nostalgii culinare/vestimentare, comunismul are aerul de a fi doar o referinta marginala si pretext de polemici politice.
La doua decenii de la editarea sa, Jurnalul fericirii transcende dimensiunea documentara, pentru a atinge un nivel al reflectiei in marginea pozitiei pe care umanitatea o detine in mijlocul unei ideocratii in continua expansiune. Comparabil doar cu vastul roman penitenciar al lui Ion Ioanid, Inchisoarea noastra cea de toate zilele, Jurnalul fericirii propune o gramatica a memoriei care il apropie de textele fondatoare ale spatiului rus si central-european. Atat de bulgakovian, destinul Jurnalului fericirii, confiscat de Securitate si reconstituit benedictin, evoca maretia tragica a incercarilor unui continent. Memoria este, in filosofia lui N. Steinhardt, o parte din substanta libertatii. Demnitatea implica refuzul acceptarii suveranitatii adevarului revelat al tiraniei.

Conditia umana

Ca si textele postume ale lui I. D. Sarbu, Jurnalul fericii suspenda, voluntar, pactul fondator al autocenzurii. Spatiul scriiturii nu mai este guvernat de jocul complicat al esopismului. Este ca si cum destinatarul acestei depozitii ar fi un viitor ale carui contururi nu pot fi intrevazute, dar a carui sosire este certa. Escatologia este mobilizata, in vederea intaririi sperantei umane. Oricat de impenetrabil, edificiul totalitar nu este vesnic. Iar actul scrisului si al rememorarii capata sens, in cele din urma.
Continuitatea cu primul Steinhardt, cel de dinainte de 1947, este explicabila prin aceasta conventie a libertatii interioare, asumate de autorul Jurnalului fericirii. Jurnalul devine, asa cum indica destinul lui Gheorghe Ursu, un gest de lezmajestate sanctionabil penal. Replierea catre un domeniu al interioritatii este inseparabila de o insurgenta ideologica. Si aceasta cu atat mai mult cu cat, explicit, Jurnalul fericirii se desparte de vulgata partinica a „obsedantului deceniu“. Suferinta, teroarea, crima nu mai sunt mobilizabile de catre un discurs pervers-legitimator. Textul lui N. Steinhardt mizeaza pe reabilitarea semnificatiei suferintei. In locul acestui mit fondator al stalinismului national, N. Steinhardt asaza o etica a neuitarii, in termenii Monicai Lovinescu si ai lui Vladimir Tismaneanu. Nimic nu se poate intemeia pe amnezie. Cei ce supravietuiesc participa la un lant al memoriei care se cere continuat.
Atunci cand se va scrie o istorie a conditiei umane in lagarul socialismului real, textul lui N. Steinhardt se va situa in continuitatea paginilor lui Bulgakov, Salamov, Soljenitin si Nadejda Mandelstam. Si aceasta pentru ca, dincolo de istoria reconstituibila documentar, Jurnalul fericirii evoca tensiunea dintre pulsatia vietii si incremenirea thanatica a tiraniei. „Testamentul politic“ deschide o cale de acces catre un secol al incercarilor, tentatiilor si caderilor. Intalnirea cu statul totalitar este o intalnire cu negatia vietii insesi. Ambitia totalitarismului, sugereaza Steinhardt, invocand o intreaga literatura a Estului, este aceea de a invada orice teritoriu in care viata autentica supravietuieste, in pofida terorii, delatiunii si mortii. Inainte de a fi un act de autodefinire etica, rezistenta in fata raului este un semn al vietii insesi. Disparitia fizica devine un sacrificiu in numele acestei vitalitati a libertatii.

* N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Polirom, 2008