Infirmarea marxismului. Cazul României

Marxismul s-a născut în Europa Centrală şi Occidentală, dar a ajuns să fie asimilată cu o doctrină esenţialmente rusă. Într-un fel sau altul, întregul continent a trebuit să ia act de previziunile şi promisiunile pline de speranţe din Manifestul comunist, apărut în 1848, dar având ca obiect ceea ce nu exista încă, el trebuind să se intituleze corect Manifestul socialist.

Marx şi Engels, apoi adepţii lor au lansat un apel futurist, promiţând (în mod foarte vag) instaurarea unei societăţi care nu exista nicăieri, dar care era dată drept o realitate foarte sigură în viitor. Ei au folosit o terminologie deja existentă şi au preluat şi prelucrat un arsenal naţional elaborat de socialiştii pe care ei îi considerau cu dispreţ „utopici“ sau aparţinând unui stadiu infantil al adevăratului socialism (şi comunism) excogitat de ei.

Infirmarea ideii de luptă de clasă

De la început, când încerci să te apropii de istoria marxismului, te izbeşte confuzia naţională, termenii nejustificaţi de realitate, ambiguitatea şi confuzia: „socialism“ şi „comunism“, „exploatare“ şi „luptă de clasă“, „burghezie“ şi „proletariat“ nu sunt invenţii ale celor doi întemeietori, ci mai curând ale adversarilor lor.

Una dintre cele mai frapante erori a fost de a-şi prezenta soluţiile ca universal valabile, deşi pe lume şi chiar în Occidentul foarte înaintat existau state importante care trăiau de pe urma economiei rurale, ba chiar în sclavagism.

Era şi cazul Principatelor dunărene, nişte unităţi statale sub suzeranitate turcească, dar care îşi păstraseră o oarecare autonomie. Acesta nu era şi cazul Serbiei, Bulgariei, Albaniei, Bosniei, Muntenegrului – situaţia Greciei fiind cu totul aparte. Atât ei, cât şi moldo-valahii îşi păstraseră şi îşi dezvoltaseră o elită socială, economică şi culturală care, în mod paradoxal pentru gândirea marxistă, se va pune în fruntea tuturor mişcărilor de emancipare, de autonomie şi chiar de eliberare. Pe scurt, tot procesul de civilizare şi de integrare în lumea mai liberă a pornit aici de sus în jos, nu de la „masele populare“ (cum se exprimau pleonastic marxiştii), ci de la o elită fatalmente constrânsă de altceva decât de ele. Imensul fond rural al populaţiei nu a produs revoluţii, ci doar răzmeriţe sau tulburare în timpul unor războaie sau momente excepţionale deja provocate de alţii.

Cazul grecilor este cu atât mai semnificativ şi mai frapant, cu cât aceştia au considerat Principatele româneşti (în oarecare măsură şi Transilvania de sub Imperiul Habsburgic) nişte zone privilegiate, menajate la Poartă, pe care o aprovizionau cu cereale şi materii prime. Prin faptul că grecii dominau mai ales în partea ultimă a prezenţei lor administraţia Principatelor, ei şi-au stabilit aici punctul de pornire a revoluţiei iniţiate de Eteria, cu promisiunea pentru autohtoni că, în caz de izbândă, le vor ceda stăpânirea celor două ţărişoare.

În timp ce în Occident revoluţia se înscrie în ecuaţia proletari-burghezie (adică proprietari ai mijloacelor de producţie sau bancheri) sau latifundiari, seniori sau speculanţi recent îmbogăţiţi, la noi, avangarda o reprezenta nu negustorimea sau micii meseriaşi acţionând în regim aproape feudal, ci foarte redusa elită a ţării, alcătuită din latifundiari (moşieri), la curent cu ce se întâmpla în Europa, oameni de înaltă cultură. Dintre ei n-au lipsit înalţi ecleziaşti cu rang de episcop, dar şi preoţi mai mărunţi care luptau pentru credinţă (zavera în bulgăreşte).

Uriaşa forţă a Imperiului Otoman nu putea fi covârşită sau neutralizată decât printr-o mişcare mult mai largă, a tuturor etniilor supuse ei, dar şi a popoarelor proletare (termen necunoscut de marxişti), categorie în care intrau nu doar grecii, ci şi armenii, italienii din Imperiul Habsburgic şi evreii.

Mişcările revoluţionare cu efecte cel puţin reformiste, care s-au ţinut lanţ de la începutul secolului XIX şi cu rezultate diverse, au fost pornite mai ales de elite, în niciun caz de muncitori (pe care Marx, în viziunea sa greşită, îi considera o „clasă“) şi cu atât mai puţin de proletari – un cuvânt de efect, rămas până azi ca un anacronism în deviza (lozinca) partidelor de stânga.

Cel mai semnificativ fenomen e că revoluţia aristocraţiei a început în ţara cea mai reacţionară din Europa civilizată, Imperiul Rus, şi a fost ilustrată de „decembrişti“. Revoluţia grecească a scos la lumină o personalitate ca Lordul Byron, insurecţia poloneză o sumă întreagă de personalităţi de marcă, de la Chopin la Adam Mickiewicz, şi o mulţime de prinţese care au invadat Parisul, în pofida ideilor pe care şi le făceau marxiştii despre psihologia de clasă.

Acţiunea Eteriei (ocrotită la început de ţarul tuturor Rusiilor) şi-a avut ca tip emblematic şi activ pe Alexandru Ipsilanti, dintr-o familie fanariotă, dar cu rădăcini în Principatele dunărene, şi pe cneazul Gh. Cantacauzino, general rus, în Moldova. În sfârşit, atunci când grecii au obţinut independenţa unei părţi din teritoriul elen, primul preşedinte al noului stat a fost Capodistria, fost cancelar al Imperiului Ţarist.

În Principatele dunărene progresul „de sus în jos“ e un fenomen constant, contrazicând teza de bază a lui Marx, păstrată în ciuda evidenţei până în ultimele clipe de propagandă activă. Ideea că nobilimea e o clasă aprioric conservatoare şi burghezia a fost mai revoluţionară, dar care, dând naştere proletariatului, şi-a pus singură ştreangul de gât, e de un neadevăr aşa de strident încât ar compromite pe orice sociolog sau istoriograf de minimă onestitate profesională ce ar mai susţine-o.

Situaţia noastră şi a câtorva ţări europene nu constituie o excepţie, ci doar una care infirmă categoric presupunerile lui Marx atât despre lupta de clasă, cât şi despre existenţa claselor pe care el le vedea delimitate strict şi rigid, mai curând ca nişte caste.

Infirmarea ideii de clasă

În calitatea sa de ideolog, Marx ignora realitatea şi o considera în generalităţi şi idei preconcepute. Ca discipol al lui Hegel, el nesocotea particularul, care este caracteristica principală, definitorie a lui homo humanus din cea mai adâncă Antichitate.
Desigur, adevărata ştiinţă este a generalului.

Ideea aceasta, formulată încă de Platon, îl ducea pe Marx la nesocotirea caracteristicilor principale ale fenomenului de care se ocupa, comiţând o eroare ab initio cu consecinţe pentru el şi pentru întreaga lui posteritate. Căci în cazul oamenilor există trăsături comune indenegabile, tot aşa cum sunt şi diferenţele. Aceasta face ca într-o familie fraţii să nu semene între ei, nu numai somatic sau prin trăsăturile feţei, ci şi ca fire, temperament, idealuri, aptitudini spre cultură şi intelectuale. Într-o familie burgheză, considerată global de amatorii de clasificări, poate exista un membru care să corespundă definiţiei defăimătoare a lui Marx, anume hrăpăreţ, profitor, speculant, necinstit, dar şi altul care se mulţumeşte cu condiţia sa, care profită rezonabil de ce i-a dat soarta şi trăieşte într-un oţiu fără pretenţii. Altul e un agitat şi un fantezist, un aventurier, un ins cu gustul riscului, doritor să-şi trăiască viaţa „pericolosamente“, cum credea Mussolini că ar fi bine să facă toţi italienii (când, în fapt, aceştia erau, majoritatea, înclinaţi spre moderaţie, deşi nu şi spre mizerie).

Una dintre fetele din familia sus-menţionată, ajutată şi de fizic, se va lansa în viaţa liberă cu scopul de a-şi depăşi condiţia, o alta se va mulţumi a fi un factor al fericirii casnice, în fine, ultima renunţă la toate fericirile iluzorii şi devine călugăriţă.
Variabilitatea aceasta observabilă de oricine în modul cel mai frecvent, în toate mediile unei societăţi mai dezvoltate porneşte de la libertatea omului şi o dovedeşte împotriva instinctelor, adică a animalităţii din el. Marx şi adepţii săi, dar şi socialiştii anteriori, au insistat până la desfigurare asupra sociabilităţii omului (ceea ce între anumite limite e ceva real), dar i-a nesocotit pe devianţi, care pot fi şi de mai multe feluri, dar sunt şi cei inventivi, geniile, personajele harismatice, determinanţi pentru societatea umană, care e altceva decât o haită de lupi sau o colonie de termite.

Mai curios şi contradictoriu e faptul că aceiaşi „socialişti“ s-au declarat pacifişti şi au pretins că odată ce lupta de clasă va dispărea datorită desfiinţării proprietăţii particulare sau private, se va instala o pace eternă, fără conflicte antagonice. Istoria însă a dovedit mereu contrariul. Masele în regim de suprimare a libertăţii s-au lăsat mânate în războaie şi într-un conflictualism lăuntric care începe, dacă nu odată cu Adam şi Eva, în mod sigur cu Cain şi Abel, conflictul dintre aventurismul prădătorilor, vânătorilor şi agitaţilor expansionişti şi agrarianismul sedentar. Încă din cea mai adâncă Antichitate, s-a văzut că luptele, eventual războaiele fratricide sunt cele mai crude şi cele mai imorale.

Infirmarea condiţiilor necesare pentru instalarea socialismului

Autorul acestor rânduri nu e un om de ştiinţă, un specialist în problemele pe care le propune aici discuţiei şi al situaţiilor pe care le evocă, ci un scriitor de opere de imaginaţie şi, în grad secund, un eseist şi un amator din lumea artistică. Marxismul şi socialismul, cu perspectiva comunismului, au fost resimţite de el nu doar ca o calamitate, ci şi ca o intruziune silnică datorată înfrângerii ţării noastre în cel de-al doilea război mondial. În niciun fel proiectul totalitar nu urma o direcţie a dezvoltării şi progresului care s-ar fi cerut continuată.

În toate statele Europei de Est, făcute cadou ruşilor prin tratatele de pace din 1946, întregite cu Acordul de la Geneva, s-a instalat o ordine politică fără precedent în trecutul acestor ţări, fie el chiar foarte dramatic. Acestea au trebuit să se adapteze, cu speranţa unei îmbunătăţiri după moartea lui Stalin şi dezgheţul ce a urmat. În ciuda previziunilor globale ale lui Marx, socialismul s-a instalat şi într-un fragment din Reichul german, şi în Mongolia, şi în China copleşitor agrariană, şi în Albania mizeră, dar şi în Cehoslovacia ultraindustrializată. Ce a urmat s-a constatat în numeroase variante de fericire.

Experienţa socialismului este incomunicabilă

La prăbuşirea comunismului în URSS, dramaturgul de origine română Eugen Ionescu a comentat bucuros evenimentul, dar a strecurat o observaţie esenţială: „Comunismul a fost o pungăşie!“. Căci, într-adevăr, el a fost nu doar o doctrină şi o ideologie eronată, cum pot fi (şi au şi fost) multe altele, ci o înşelătorie pe scară gigantică, un atentat la adresa moralei, nu numai la adresa logicii şi raţiunii.

Autorul acestor rânduri nu este nici un specialist calificat în problema pe care şi-a propus-o aici discuţiei, ci un scriitor de literatură de imaginaţie, ceea ce nu l-a descurajat să-şi spună cuvântul, ba dimpotrivă. Căci problema comunismului a fost pentru el mai întâi o experienţă trăită pe care numai ulterior sau după un timp a încercat să şi-o explice şi să o respingă şi cu argumente pe care i le punea la îndemână tot insolita şi nefericita sa experienţă de viaţă. Este o situaţie în care s-au găsit toţi cei care măcar în ţara noastră au suportat şocul comunist la o vârstă când puteau judeca.

În clipa de faţă, aceştia au rămas foarte puţini la număr şi fac asupra marxismului judecăţi negative ce pot fi cu greu la îndemâna celor mai tineri. Dintru început voi spune că experienţa unui trai în regim totalitar, mai ales în cel socialist, este incomunicabilă, căci niciuna dintre tiraniile din trecut nu au beneficiat de mijloace de constrângere şi mistificare comparabile cu ale celor două socialisme recente.

În afară de aceasta, ţările cotropite de ruşi, dar şi cele care au cedat de bunăvoie schimbărilor de regim (Albania, Cuba, China, Coreea de Nord) au un trecut istoric convulsiv, dar nu au trăit în regimuri totalitare, ceea ce face experienţa totalitară într-adevăr unică și deci greu calificabilă. Ba unele dintre ele au trăit chiar în regimuri democratice liberale (Cehoslovacia, România, Polonia, o parte din fostul Reich german). Era cu neputinţă ca zeci de milioane de oameni să nu păstreze amintirea acelor vremuri şi reflexele unor cetăţeni care au cunoscut măcar cu intermitenţe libertatea, ceea ce nu s-a întâmplat cu iobagii în Evul Mediu sau cu sclavii în Antichitatea cea mai civilizată.

Şi totuşi, pentru a mă limita la ţara noastră, care a avut timp de o sută de ani unul dintre cele mai liberale regimuri politice din lume, după eliberarea din 1989, lumea nu s-a întors spre trecutul acesta recent, ci spre formule nonliberale: naţionalism şi egalitarism, autoritarism şi ţărănism anacronic. Acesta este şi rezultatul faptului că imensa majoritate a noilor actanţi au origini rurale şi întreţin o mândrie din această cauză.

Această mândrie însă nu are nicio justificare. Pentru că, am spus-o de atâtea ori, masa rurală n-a fost nicicând o provocatoare de democraţie. La noi, prin reforme abile, sacrificându-se mereu factorul economic, s-a dat „ţărănimii“ după 1920 un statut de mici seniori săraci, trăind în condiţii primitive şi dezvoltându-şi o civilizaţie proprie, în paralel şi unele în tangenţe cu cea de faţadă. Stat ţărănesc însă n-a existat niciodată niciunde.

România a fost şi sub acest aspect o negaţie a ipotezelor lui Marx, dar mai ales a pretenţiilor sale paneconomiste. Ceea ce a contat la noi în toate momentele cruciale a fost nu economicul, ci politicul, şi anume în acţiunea bine inspirată a unei elite. Aceasta a omologat succesul dovedit al unor acţiuni politice mereu de sus în jos, eventual şi pentru popor, dar nu conduse de acesta din urmă.

Infirmarea unui alt aspect al paneconomismului, de această dată în forma pretenţiilor de planificare centralizată a economiei, o constituie faptul că în comunism a existat şi o economie de piaţă clandestină. Au existat speculanţi ingenioşi cu numele de „bişniţari“ (deformarea incorectă a lui bussinesman), milioane de oameni care-şi rotunjeau veniturile pe căi semilegale, prin „atenţii“, „cadouri“, „la mica înţelegere“ mai ales în sectorul serviciilor, neglijat de gândirea dogmatică marxistă. Şi, din punct de vedere economic, ţara noastră a fost timp de vreo patru decenii modelul cel mai clar de eşec al marxismului. Regimul comunist, aşa cum am afirmat de îndată ce am putut, adică după eliberarea din decembrie 1989, a fost şi unul absurd, contradictoriu, inconsecvent. Din acest motiv, el lasă o marjă de neutralitate, perioade ca nişte oaze, în care rigiditatea lui se mai relaxa. Iar de ea profitam cu toţii, chiar şi poliţia politică, trupele speciale armate de „lucrători“ din Securitate şi miliţie.

* * *

Rodul acestor triste experienţe a constituit pentru mine o acţiune publicistică din care am selectat ca documente cu oarecare valoare istorică: În istorie, în politică, în literatură în 1997, Pro libertate în 1999 şi Tot pentru libertate, în 2003, aşadar, cam la un deceniu de la eliberare. Eseurile acestea, risipite în publicaţii diverse, fără coerenţa dorită de mine, dau totuşi idee despre o orientare căreia i-am rămas şi azi credincios şi care, din păcate, într-o prea mică măsură, a câştigat lumea eliberată de comunism.

Toate cele scrise de mine mai sus au fost fapte de viaţă, trăite de mine, nu deducţii logice pe baza unor documente sau cărţi care să mă ducă la înţelegere. Acesta este exact procesul invers la care asistăm cei în vârstă, cu consternare, astăzi.