Pe aceeași temă
Prozator prolific, cu o vigoare a fictiunii destul de rara pe la noi, Dan Stanca vasleste din greu in apele unui destin literar dificil. Plin ochi de romanele sale, care nu mai prididesc sa treaca pe hartie, scriitorul s-a nascut cand nu trebuie: scrie mult, scrie lung, incapatanat asupra unor obsesii personale, scrie intr-o vreme in care nu mai exista editori-chirurgi, dintr-aceia care sa taie in carne vie, sa recompuna, sa reaseze, sa ceara rescrieri. In mana unui asemenea doctor de texte, romanele lui Dan Stanca ar fi fost de mult best-seller-uri. Singurul vant in panze i-a venit dinspre re-trezirea miraculoasa, in ultimii ani, a gustului pentru fictiunea autohtona. Astazi, e publicat de cele mai puternice case de editura pentru ca e citit. In clasamente insa, locul lui e incert. Scrie prea personal, prea departe de mode, de desanturi stilistice, de experientele si experimentele propriei generatii (n. 1955). Amesteca portretul realist-clasic cu libertatile postmoderne ale (auto)citarii, alunecarile poetice la limita bunului gust cu impresionante viziuni lautréamontesti s.a.m.d. Critica pare incomodata de stufosenia acestor carti, de scriitura lipsita de insemnele epocii (ba chiar ale oricarei epoci!), cand nu se cabreaza de-a binelea la reluarea, aproape in fiecare roman, a temei "lumii de fier", ori a legionarismului romanesc ca simbol al nenorocului national.
Rezultatul e o subvalorizare a unuia dintre cele mai suculente condeie din proza contemporana. Impreuna cu Radu Aldulescu, Dan Stanca da pondere unei zone stilistice de extractie argheziana, careia ii adauga tensiune metafizica si pedigree eliadesc. Placat pe simbolistica guénonista si punand in miscare enorme combustii de tip dostoievskian, prozatorul afirmat dupa 1990 isi pastreaza inca suflul, dupa mai bine de zece carti.
Mut* e un roman rascolitor, care ar fi trebuit sa se incheie insa undeva spre 200 de pagini. Un roman-spovedanie - mantuirea imposibila prin confesare fiind adevarata tema recurenta la Dan Stanca. De aceasta data inventeaza mai multe biografii concentrice, care se propaga periculos pana la a absorbi autobiografia prozatorului insusi: un tanar maior, Radu Virgil, participa la priveghiul unui vecin - ziarist cincagenar care se sinucisese la scurt timp dupa moartea mamei lui. In biblioteca defunctului, maiorul descopera o carte al carei personaj ii poarta numele: Vantul sau tipatul altuia, Editura Militara, 1992, adica exact romanul de debut al lui Dan Stanca. Sinucigasul chiar se numeste Dan Stanca si are multe din datele biografice ale prozatorului prezentat pe coperta de la Cartea Romaneasca. Pana la ce punct - e greu de zis, slava Domnului! Ziaristul sinucigas lasase un jurnal in manuscris, care ajunge sub ochii nevinovatului Radu Virgil - barbat simplut, innebunit dupa trupul nevestei, mai degraba timid si conformist. I-l va da o prietena a celui disparut, in transe dozate pervers, pana ce viata lui Dan Stanca-din-roman ajunge sa invadeze viata maiorului: nu-l mai atrag nurii nevestei, sefii ii constata abureala suspecta si dubioasa pasiune pentru lectura. " De ce nu era si el scriitor? (…) Ramanea doar un personaj mediocru la cheremul fanteziei celuilalt?!" - il face Dan Stanca sa rabufneasca frustrat, la un moment dat. De la un punct incolo, jurnalul mortului ocupa integral spatiul romanului, readucandu-l in scena pe pasnicul politai doar pentru epilogul in cheie simbolic-grotesca.
Eroul central din Mut poarta, asadar, numele creatorului sau si incaleca temerar granita dintre fictiune si ego-fictiune. Isi face din spovedania scrisa un "harakiri" fara ceremonial, amintind prin densitatea sulfuroasa a unor pagini de Caietele lui Osias, romanul destul de recent al lui Ion Vianu. Isi asaza destinul sub un fals semn funest: ar fi fructul unui soi de incest pur teoretic, intre un barbat vaduv si sora sotiei pe care a pierdut-o. Explicatia schioapata dinadins, fiindca nicaieri in romanele lui Dan Stanca nu exista o sursa detectabila pentru sentimentul omniprezent al damnarii.
Autorul ciudatului jurnal e un soi de autist lucid: "Domnul acela cu parul alb, imbracat destul de neglijent, care abia-si saluta vecinii si chiar si atunci cand schita salutul se vedea de la o posta ca face aceasta cu pretul unui efort chinuitor ce-l costa dislocari grave ale sufletului sau incapabil ca comunice cu ceilalti" - il evoca un locatar. "«Adolescentul» era burlac, nu fusese niciodata casatorit, se purtase mereu ca un pusti, desi anii ii umflau desaga" isi caracterizeaza direct prozatorul, lasand un alt personaj sa furnizeze detaliul esential: "Dorinta lui de a-si face rau traducea de fapt esecul sau confesional".
Ca si Horia Giugaru, din Aripile Arhanghelului Mihail, ziaristul din romanul Mut aluneca dramatic pe panta debusolarii. Dupa moartea mamei, omul isi abandonase slujba si se incurcase cu o prostituata incredibila, Niculina Manciu (nepoata prefectului Costica Manciu de la Iasi, din anii '20, omorat de legionari - vechea marota!), impreuna cu care coboara toate treptele abjectiei. Femeia traia din exploatarea fostului ei barbat, paralitic. Figura de bolgie dantesca, Niculina il duce pe ziaristul asocial catre Ortansa Genescu, distinsa vaduva a unui avocat mort... In atentatele de la Madrid. Aceasta din urma va figura la un moment dat in roman chiar pe locul diavolului. Ea detine un obiect misterios, devoalat de scriitorul defunct pe ultimele pagini ale jurnalului: un ovoid cu aparenta organica, nimic altceva decat... "embrionul" Dan Stanca - respectiv cheia destinului monstruos cu care personajul se lupta pana la gestul fatal.
Detaliile grotesc-extravagante nu mira la Dan Stanca (prozatorul, de asta data). El nu si-a refuzat niciodata rezolvarile fantaste, care rup paravanele conventiilor acceptate. Alterarea prin supratensionare a psihologiei eroului ("ingerarea realitatii pana la dementa", spune el) se petrece pas cu pas, verosimil si captivant din punct de vedere literar. Asa ajunge sa se dezvolte (in exces, totusi) zona dura a cartii: cea a experientelor imunde si submundane deopotriva ale ziaristului, repede asezata in cheie clinic-corecta de unul dintre personaje: "Porcariile, la el, au fost intotdeauna un mod de a se apara. A descoperit tarziu si cu oroare universul sexual".
In Mut, Dan Stanca simte nevoia sa se explice. Autoreferintele, posibile prin partiala substituire de identitate intre scriitor si personaj, sterg demarcatiile ca intr-un nelinistitor joc informatic din care nu se mai poate iesi. Nevroza urgentei, de care este imbibata pana la refuz aceasta literatura a apocalipsului de langa noi, pune alaturi faptul divers (ati vazut: "atentatele de la Madrid", dar pot fi pescuite din carte si alte indicii ale prezentului "la cald": fete de liceu rapite si duse la bordel, Gregorian Bivolaru - "un guru rapanos" -, Ana Maria Vlas, emisiunea Garantat 100% etc.) cu mari teme arborate fara teama de inadecvare: credinta, mantuirea, destinul, norocul s.a.m.d.)
Marele atu al romanului e jocul de perspective. Adnotandu-si permanent decaderea, barbatul care scrie jurnal isi locuieste in mod straniu autorul. Vocile lor sunt intersanjabile, abilitatile de ventriloc naucesc reperele. Toate referirile la marturisire frecventeaza linia de granita dintre personaj si autorul sau. Uneori, nu mai stim bine cine a scris jurnalul: ziaristul sinucigas pe nume Dan Stanca, sau prozatorul omonim de pe coperta cartii? Unul din ei e urmarit de cartile pe care le-a scris si din plasa carora nu poate sa scape: "Traieste, boule, in sfarsit, ceea ce ai scris. Traieste! Eu sunt ultimul reziduu al fanteziei tale, excrement iesit din matele talentului tau, voma pietrificata sub forma de carte" - isi urla eroul (?) confuzia si disperarea. "Mi se parea un scriitor bun, pe urma nu mi-a mai placut. Se repeta foarte mult, trecea enervant de des de la mistica cea mai ferventa la lehamitea cea mai flescaita" - spune un alt personaj despre el, iesind total neconventional din ramele fictiunii si agatandu-se de cele ale ego-fictiunii.
Desi se joaca adesea riscant la manetele ingeniozitatii, in partile ei cele mai bune cartea nelinisteste enorm. Forta cu care incearca sa rupa senzatia de blestem, pe care tot ea a construit-o, are explozii impresionante. Romanul acumuleaza debit ca un rau din afluentii sai si atinge, la un moment dat, o complexitate remarcabila. Incepe simplu, de la portretul foarte expresiv al unui personaj-gazda care ramane pana la final in stop-cadru cu jurnalul lui Dan Stanca (personajul) pe genunchi, creste aproape necontrolat, pentru a sparge in final imensa bula de sapun a povestii: eroul e trezit din cosmar, ca in romanele de duzina. Dar jocul de lentile multiplicatoare continua, se rasuceste spre punctul de origine, il reconsidera, ii reformuleaza deznodamantul, sugerand proteismul malefic, luciferin, al vietii. Ziaristul e totusi mort, jurnalul lui a otravit viata altor personaje, iar finalul sforteaza inca o data, in tutti, recuzita simbolica: maldarul rufos al jurnalului in manuscris e daruit drept hrana simbolica demonilor tutelari: Niculina si sotul ei, paraliticul.
Tot ce am amintit pana aici din Mut lasa insa pe dinafara cam jumatate din carte. Dan Stanca nu se poate stapani sa nu dezvolte alte cateva linii epice. Cea mai intinsa se refera la familia Niculinei Manciu, mai precis la Gica Manciu, tatal ei si fiul prefectului de Iasi, o secatura versatila si fara Dumnezeu, a carui abjectie s-a forjat pe conditia lui de victima colaterala a legionarilor. Circa 100 de pagini, recompunand in scene alaturate anii razboiului (de la bombardamentul din 4 aprilie 1944), ai guvernarii antonesciene si apoi ai stalinismului, sunt parazitare in roman, nu adauga nimic nici portretului goyesc al Niculinei, nici spectacolului prabusirii contorsionate a ziaristului Dan Stanca.
Personajele lui Dan Stanca sunt de regula puternice, retenabile, tasnesc din pagina si spala pacatele unor eclipse ale bunului gust ("simt cum raul intra in mine, e ca un serpisor, un vierme, o rama, un fir de fum, suvita incolacita a furtunii care plesneste obloanele istoriei", sau "Calvar al literaturii, nu voi scapa de tine in veci!"). Si aici, ca si in alte carti, galeria de femei malefice e nelipsita. Eugenia, pastratoarea jurnalului in manuscris de care am tot vorbit, e o varianta interesanta, pentru ca suporta la un moment dat o metamorfoza in stil Twin Peaks: "Ochisorii ei albastri, graunte de safir, luceau cu inteles, iar in apele lor catifelate, maiorul nu mai era decat o ganganie caraghioasa care-si misca, inutil, piciorusele. Hartia mustea, plasma si limfa topeau literele, materia cerebrala, ajunsa la punctul critic, hiperdensificata, era gata sa explodeze". Pe pozitia angelicului figureaza bietul Radu Virgil, maiorul senzual, o tratare nostima, in registru comic, a obisnuitei bipolaritati morale din cartile acestui prozator.
Dan Stanca fictioneaza teribil in fiecare carte, inventand mereu pe aceeasi canava de interogatii metafizice. In mod ciudat, apetitul lui pentru constructii epice epatante pare asigurat pentru multa vreme de un combustibil nematerial: insomnia imaginatiei.
*Dan Stanca, Mut, Editura Cartea Romaneasca 2006, 309 pag.
