Intelectualitate și `intelighenția` (I)

În fiecare cuvânt, Jurnal inedit este un decoct de Monica Lovinescu, unul „servit“ în stare pură, ceea ce impune să fie consumat cu moderație, adică lent, în porții mici, așa cum recomandă ambalajele alcoolurilor tari: „Sachez consommer avec modération“.

Ultimul jurnal al Monicăi Lovinescu. Prin­tr-un concurs de împrejurări, ceea ce se considerase a fi încheierea notațiilor tip agendă, adică Jurnal 1998-2000, apărut în 2006 la Humanitas, a cu­noscut un neașteptat epi­log. Jurnal inedit. 2001-2002 re­produce dactilograma gă­si­tă în podul casei de la Paris a soților Lovinescu-Ie­run­ca, din François Pinton, nu­mărul 8, după moartea lor. E primul „manuscris“ ne­pre­gătit de autoare pentru tipar. Pentru un scriitor atât de drastic cu tot ce a pri­vit-o - de la amănuntele de viață per­so­nală, cu tot cu extensia către Agendele lo­vinesciene, până la ultimul rând publicat - această carte reprezintă o trecere de graniță. Poate chiar de „linie roșie“.

Avem încă în minte ecourile amestecate ale celor din urmă in­terviuri, consemnate cu pu­țin înainte de moarte: cel de mare întindere cuprins în vo­lu­mul Doinei Jela, O sută de zile cu Monica Lovinescu (2008), sau cel filmat de TVR direct la patul de suferință al autoarei Un­delor scurte, șocant prin cruzimea in­vo­luntară a imaginii. Acestea și altele au fost începutul unui anumit fel de posteritate, iubitoare dar foarte riscantă, încă și mai incontrolabilă decât este, de felul ei, pos­teritatea oricărui scriitor. Imaginea pe ca­re o compun e prea aproape de „carnea“ personajului, în vreme ce rămâne mult, foarte mult „os“ moral încă nevalorizat.

Din fericire, notațiile acestor 20 de luni con­semnate în Jurnal inedit se apără sin­gure prin luciditatea binecunoscută a au­toarei, exacerbată acum de o adevărată ob­sesie de a nu ceda, din neputință, și ul­ti­ma redută: decența - în boală, în bă­trâ­nețe, în suferința efectelor lor conjugate. Și nu cedează.

Aici se păstrează parcă mai bine decât ori­unde gheara stilistică și ideatică in­con­fundabilă. În fiecare cuvânt, Jurnal inedit este un decoct de Monica Lovinescu, unul „servit“ în stare pură, ceea ce impune să fie consumat cu moderație, adică lent, în porții mici, așa cum recomandă am­ba­la­jele alcoolurilor tari: „Sachez con­som­mer avec modération“.

„E bine că tai, cât mai am timp, tot ceea ce nu vreau să apară vreodată, cum ar fi prieteniile trădate, sau frazele prea cru­de, răutăcioase, despre oameni care nu mi-au făcut niciun rău, sau altele despre stări indicibile. Dacă ajung până la capăt, tot îmi las casa curată“, scrie referitor la redactarea celorlalte volume ale Jurnalului, înainte de tipar. Simultan, instinctul urgenței dicta deja selecția în­semnărilor la zi. Nimic neconform re­gu­li­lor dintotdeauna, căci sobrietatea e fără fi­sură. Doar verva stenică de odinioară lip­sește, făcând loc nenumăratelor trageri de linie. Socotelile nu prea mai cruță. Den­si­tatea ocurențelor caustice e mult mai ma­re, deprimarea e și ea la vedere, iar sin­gurătatea - devastatoare.

Marea, catastrofala „trădare“ este boala, prin care se debalansează vechiul me­ca­nism de imunitate psihologică: trăirea re­a­lității în doi. Pe parcursul celor doi ani (2001 și 2002), Monica Lovinescu în­ca­sea­ză atât asaltul propriei biologii, cât și cva­sidemisia, involuntară, a neprețuitului ei partener de viață, Virgil Ierunca. E mare tentația de a antologa pe această temă, dar trebuie rezistat. Amă­nuntele, cu atât mai du­re­roase cu cât sunt mai la­conic puse în pagină, se gă­sesc în carte. Oricum, vor conta mai ales pentru cei care au dezvoltat cu ade­vărat atașament pentru ce­le două ființe de esență ra­ră. Să reproducem un sin­gur pasaj cu valoare mai ge­nerală, pentru sinceritatea lui simplă, care conduce direct în abis: „Niciunul dintre noi, cei obsedați de moarte, nu ne-am închipuit că altceva e mai grav decât sfârșitul: pregătirea lui, bătrânețea“.

În plin marasm personal, Monica Lo­vi­nescu continuă să reînvie foarte pregnant prezentul despre care scrie. E același pre­zent eminamente românesc („celula ro­mâ­nească“), trăit cu acut simț al de­ta­liului esențial, mult mai evident astăzi, când distanței în spațiu (Paris-București) i s-a adăugat și distanța în timp.

La începutul anilor 2000, simțul moral pier­dea deja rapid substanță, și nu doar pe toboganul dezamăgirilor românești ale tranziției, ci și în Occident. Libertatea ca principiu structurant al democrației cu­noș­tea condiționări din ce în ce mai stra­nii. Așa privite lucrurile, degradarea ni­velului civic din România începea să arate ca un fel de proiecție pe „repede înainte“ a viitorului apropiat european. Timpul i-a confirmat Monicăi Lovinescu intuiția. Da­că ar fi încă aici, de veghe, autoarea Dia­gonalelor din România literară ar în­re­gistra cu siguranță prompt fiece semn, tot mai puțin discret, al surpării unui mare mo­del: democrația occidentală.

Deocamdată, verifică anxios starea „pa­cientului“ prin lecturi și, fiind vorba de Franța sau de România, reacția denotă im­plicare. Apare o grabă nouă a concluziei ne­gative, oarecum pripite, corectată in extremis de obișnuitul fairplay. Eseul lui Tzvetan Todorov, Mémoire du mal. Ten­tation du bien (Memoria răului, ispita binelui), i se pare inițial un „mâl de me­dio­critate“, pentru ca apoi să-l re­con­si­dere. La fel, Les plats de saison. Journal de l’année 2000 a lui Jean-François Revel, pentru care e dispusă la „mea culpa ma­xima, dacă este nevoie“. Înaintând în car­te, recunoaște cu umor „vechea mea în­cântare de a întâlni pe cineva mai «re­acționar» decât noi“. Se bucură de a fi dus la bun sfârșit lectura din Bernard-Hen­ri Lévy, Réflexions sur la Guerre, le Mal et la fin de l’Histoire (Reflecţii asupra răz­boiului, răului şi sfârşitului istoriei), dar nu uită să se refere, în treacăt, la ca­racterul lui „pierdut“.

Dintre români, o citește cu interes sever pe Sanda Golopenția cu volumul do­cu­mentar alcătuit despre părintele ei, Anton Go­lo­pen­ția. Abordarea doar științifică a ma­te­rialului din dosarul de Securitate al so­cio­logului i se pare o eschivă de îngă­du­in­ță fi­lială. Cel care singur se declarase „cel mai reeducat om din România“ ră­mâ­ne ca­te­go­ric o victimă a închisorii co­mu­niste, dar exigențele pedagogiei mo­rale, cu care ori­ce intelectual avizat e, în opinia Monicăi Lovinescu, dator, rămâne nesatisfăcută. Ar fi fost nevoie de mai mult, de mai clar, pentru că: „E poate sin­gura dată când un deținut a cerut să i se aplice «metode cor­porale». (...) Ce-i vor fi făcut pentru a-l aduce la această gra­niță a ino­ma­bi­lu­lui?“. Judecata aspră a compasiunii, cum s-ar spune. În mod spec­taculos, reușește să și-o păstreze chiar și când vine vorba de cazul extrem al lui Ion Caraion.

Dezvăluirile din 2001 despre ori­bilul lui dosar de informator veneau ca un dizolvant final pes­te cadavrul unei foste mari prietenii. Pentru cea care-i ci­tise, la vremea lor, imundele atacuri din Săp­tămâna lui Eugen Barbu, nu mai era nimic de demolat. Nu-și retrage com­pa­siunea, dar lasă loc dreptei măsuri și, prin ea, operează o magnifică, igienică de­zin­tegrare prin cuvânt. Remarcați stilistica fa­bulos dozată a acestui rechizitoriu: „Am în­țeles (...) că nefericitul nostru amic a trebuit să plătească un preț al disperării pentru a-și putea scoate familia din ța­ră, că acest preț este în întregime opera șantajului criminal al Securității, impus unui vechi servitor al ei. Care, grăbit și laș, setos de glorie mondială și destul de lipsit de scrupule, nemaiputând să rabde și să aștepte un alt prilej mai puțin cos­ti­sitor, a acceptat târgul abject (...). Căci da­că șantajul Securității îi aparține in­te­gral acesteia, nu mai puțin cele scrise în rapoartele și notele lui Caraion cons­ti­tu­ie, în exclusivitate, opțiunea lui, în care Securitatea nu mai are niciun amestec“.

E uimitor cum cineva, care a refuzat com­promisul cu Securitatea și a plătit o viață întreagă remușcările pentru ostaticul sa­cri­ficat cu sânge rece (Ecaterina Bălăcioiu-Lo­vinescu), poate încă integra motivația uno­ra și altora. După un articol al lui Petru Ro­moșan: „Romoșan e de neiertat. În bu­le­tinul liberal (Liber) (...) Cu un text ha­lucinant: păcatul suprem al tranziției ar fi anticomunismul. (...) Șantajabil cu vreun dosar? Cel cu Nego, de pildă? Ar fi sin­gura explicație, nu și scuză“. Ce nu poa­te ierta, în schimb, e lașitatea fricosului pur și simplu. La moartea lui Emil Tur­deanu, face față cu greu principiului „de morți, numai de bine“: „Nu e deloc fru­mos (...) ar fi trebuit să dau uitării tot ce nu ține de esențial. Dar în ce să torn atâta uitare?“ „Ultima oară l-am avut la telefon tocmai când îl invitaseră de la București la Academie: se întreba în­fri­coșat dacă nu-l vor închide sau trimite la Moscova. Să ispășească ce? În exil se purtase corect necolaborând cu Bu­cu­reș­tiul. Corect, dar și prudent. Revistele din exil primite la Sorbona le ascundea într-un cufăr ca să nu le vadă vreun trimis din țară. (...) După spaima inițială, Tur­deanu a acceptat de la Academia lui Eu­gen Simion toate onorurile și toate ti­ni­chelele. S-a zvonit că avea Alzheimer, de­și nu cred ca boala să fi fost pricina“. Or, pentru Monica Lovinescu, alta era me­nirea intelectualului român din exil.

O trădează, din punctul ei de vedere, și Pe­tru Culianu, și Matei Călinescu. Dar da­că la Culianu găsește o explicație la limita patologiei („Ura dezlănțuită împotriva a tot ce ținea de țara sa de origine erau strict patologice. Nu mai raționa, de­li­ra.“), Matei Călinescu „merită bocete spe­ciale“. „Când mă gândesc că Mircea Elia­de și-l dorea executor testamentar! N-a avut noroc cu niciunul dintre presupușii săi urmași. Matei Călinescu îi promisese o carte exhaustivă despre el. Acum, cu aju­torul lui Culianu, îi dibuie le­giona­ris­me imaginare prin romane și nuvele. Ce tristețe!“

„Trădarea“ propriului trup, care cedează în lupta cu vârsta, e astfel încapsulată în sen­timentul mai general al demisiei inte­lec­tualului român de la datoria rigorii morale. „Scriitorii și intelectualii noștri nu numai că se mulțumesc cu «re­zis­tența» desfășurată sub comuniști, dar au început să respecte, conștient sau nu, cu program sau instinctiv, dezideratul pro­fund al comuniștilor: minimalizarea - dacă nu chiar uitarea totală - a dezas­trului provocat de comunism.“

Până și contururile unor portrete mai vechi se înăspresc în notele ne(auto)cenzurate din Jurnal inedit. Cel mai acut se simte la Nicolae Manolescu, căruia îi sunt apreciate cu împunsături pozițiile corect radicale („nu mai depreciază eticul în nu­mele Esteticului. Am, oare, dreptate să fiu oarecum surprinsă?“). În schimb, nu i se mai trece chiar deloc ceea ce sună a stratagemă de acomodare. Legat de un articol al lui C. Țoiu, apărut în România li­terară: „Niki îmi răspunde ca de fiecare dată când e nevoit să explice unele co­la­borări care nu-l cinstesc: «e bolnav». (...) Altul divorța, al treilea trecea prin­tr-o depresie (...) De altminteri, (...) tin­de, în ultima vreme, să reabiliteze din ce în ce mai vajnic pe marii compromiși“. În schimb, e de ajuns o declarație stre­cu­rată în aparteu: „Cât vă iubesc pe amân­doi!“, ca să o facă să privească spre ce­lălalt capăt al mesei, spre Virgil, și să re­găsească iluzia „că suntem pe tărâmul de dinaintea crizei lui reumatismale“ (emo­ționant acest eufemism).

Dar Jurnal inedit e tot ce poate fi mai stră­in de o „reglare de conturi“ postumă. În ce fel, vom încerca să ilustrăm data viitoare.

(Va urma)

MONICA LOVINESCU - Jurnal inedit. 2001-2002

(Editura Humanitas, 2014, 294 pag.)