Intelectualitate și „intelighenția“ (II)

Jurnal inedit este, probabil, ultimul bilanț făcut în scris de Monica Lovinescu. Consună perfect cu celelalte volume, cu tot ce a scris. Intransigența est-etică se accentuează încă mai mult.

Cele mai multe dezamăgiri despre care no­tează Monica Lovinescu în Jurnal inedit. 2001-2002 țin nu atât de oameni, cât de ati­tudini și idei. Cu fiecare zi, îi devine mai clar că genul de mi­sio­nariat pe care l-au prac­ti­cat amân­doi, ea și Virgil Ie­runca, nu a oprit erodarea principiilor. Intelectualii n-au devenit „in­telighenția“, dim­po­tri­vă. Treptat, s-a acumulat o masă critică de nuanțări ca­re ignoră miza an­ti­co­mu­nistă și care astfel de­ve­ni­seră periculoase.

După o conversație cu Alexandru Niculescu despre vechea ob­se­sie comună, celula românească, notează: „Ce e de făcut? m-aș fi întrebat pe vremuri. Atunci puteam să-mi răspund «mergem îna­inte»: aveam un microfon și ascultători. Acum, nici una, nici alta. (...) Ascultători ar mai fi - de unde altfel succesul lan­sărilor noastre din anii ‘90, mulțimea, premiile, cronicile etc.? Dar fenomenul nu mai e decât acustic. E o ascultare fă­ră ținere de minte. Uitarea se instalează în cuvânt în chiar momentul în care este rostit“. O preocupă, de altfel, ușurința cu care sprijinul vocilor lor, de la microfonul Europei Libere, a fost uitat, chiar când a salvat, pur și simplu, vieți. Iar reacția nu este de orgoliu rănit, ci de frustrare: prea multe schimbări de macaz, prea mult opor­tunism, e pus sub semnul întrebării chiar ceea ce păruse curaj altădată. Cazul Dan Petrescu: „Am pierdut nu știu câte ore de microfon luptând pentru el. Ce are însă a face logica în această zoologie comportamentală?“. Îi citează bizarele argumente cu care desființează Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, cartea Doinei Jela: „Securiștii din Iași pre­zenți în acest dicționar al represiunii ca­re fuseseră mandatați să-i per­ch­eziț­io­neze apartamentul se purtaseră... corect. Unul îi recitase chiar versuri de Emil Brumaru, spre a-și arăta simpatia. Deci, cartea Doinei Jela e greșită. Să te mai miri, cu astfel de disidenți, că ai o astfel de tranziție?“.

Un editorial despre Ion Antonescu devine nou motiv de disjuncție cu pozițiile lui Ni­colae Manolescu: „Chiar dacă avea drep­tate (nu sunt eu cea care îl va proslăvi pe I.A.), e de neconceput pentru o gân­dire cât de cât nonconformistă: după o ju­mătate de secol de desfigurare co­mu­nistă, a-ți lua drept țintă doar pe An­to­nes­cu drept mare vinovat reprezintă o lectură tendențioasă a istoriei“. Dacă aici o irită simplificarea, la Gabriel Andreescu tocmai nuanțările i se par inacceptabile: „«Memoria» faxului meu se declară sa­turată și nu mai vrea să accepte și textul lui G.A. privind legea maghiară pentru un­gurii din alte țări. (...) Îi reproșez că acceptă de la unguri forme de na­țio­na­lism care, venind de la români, i s-ar pă­rea de-a dreptul șovine“. Până și Mihnea Berindei e șfichiuit în treacăt, când îi cri­tică pe istoricii români că n-au preluat o teză a Ilenei Vrancea: Ion Iliescu și Petre Roman „sunt cei care l-au înviat pe Cor­neliu Vadim Tudor, dându-i permisiunea să scoată România Mare“. „Dar Mihnea nu e și el istoric?“ - ridică din sprâncene, în subtext.

Oricât de acut personal su­nă unele dintre aceste de­limitări, se vede bi­ne că ele sunt întemeiate pe prin­ci­pii. De altminteri, foarte rar ating pragul rup­turii de­finitive. Am citat în prima parte a acestui text cum e „executat“, cu cir­cum­stan­țe atenuante, dar ne­cru­ță­tor, Ion Caraion. Ră­mâne un bun exemplu, dar e lo­cul să spun că, din grabă, am atribuit pa­sajul Monicăi Lovinescu. În fapt, portretul ma­relui delator e numai asumat de ea, fiind un citat extins dintr-o scrisoare primită de la Geo Dumitrescu.

De cele mai multe ori, acolo unde valorile nu mai consună, rămâne totuși loc pentru re­înnodare. Dacă aceasta pare posibilă, sunt convocate să depaneze și omenescul cel mai subiectiv, și slăbiciunile. Monica Lovinescu rămâne în mod constant sen­sibilă la afinitățile temperamentale și la ve­chile prietenii („A murit Zigu Ornea. Și am uitat pe loc, bineînțeles, de felul cen­zorial în care ar fi vrut să se interzică publicarea cărții lui Virgil, Românește, în numele (...) mai ales al izului «na­țio­nalist» (?!) din titlu“). E însetată de căl­du­ră omenească și consemnează, mai mult decât politicos, chiar scrupulos, când i se răspunde în același fel. Primise multe te­lefoane după un impas de sănătate al lui Vir­gil Ierunca: „Printre primii (...) Pat­a­pievici (...) mă înștiințează, simplu, că el și fiul lui, Tudorel, s-au rugat pentru V. Recunosc că mă emoționează“.

Iată și reacția la un telefon al lui Gabriel Andreescu: „Cheamă, în trecere prin Pa­ris. Mă îmblânzesc și eu: în loc să-i re­proșez fundamentalismul, îi spun că, ori­care ar fi deosebirile noastre de opi­nie, noi ținem la el“. Numai că, îndată ce se întoarce în țară, prietenul temporar re­găsit le trimite pe fax un articol pe care toc­mai îl publicase în Cotidianul, un atac la Andrei Pleșu. Și totuși: „telefon de ex­pli­cații. Găsesc fără efort tonul [potrivit] pentru a nu fi de acord cu el fără ani­mozitate“.

Parcă mai mulți sorți de izbândă au epi­soadele de reacomodare cu Gabriela Ada­meșteanu. Nu uită că, sub conducerea ei, revista 22 făcuse „o cotitură nefastă“, ca­re-i dezechilibrase „ultimele cer­ti­tu­dini“: interbelicul nu mai era privit decât din perspectiva Mihail Sebastian - Zigu Ornea. Dar coté-ul omenesc primează și aici, ge­neros: la telefon „o regăsesc [pe G. A.] și-mi pare bine; pe undeva continuam să cred în trăinicia bunelor noastre ra­por­turi, în ciuda ultimelor ei cotituri“. „Am o profundă încredere în sinceritățile ei - chiar dacă sunt succesive.“ (E in­te­resant de văzut cum arată lucrurile din pers­pectiva Gabrielei Adameșteanu, iar re­centa ei carte de memorii, Anii ro­man­tici, ne spune mult.)

Culmea e că intransigența se apli­că mai sever atunci când alții sunt nedreptățiți. Re­fuză, de pil­dă, invitația de a asista la sus­­ți­nerea tezei de doctorat a lui Toa­der Pa­leologu, pentru că „l-a atacat su­pe­rior, insolent, de-a dreptul vulgar pe Lii­cea­nu“. Ion Bogdan Lefter pierde abrupt ve­chea simpatie după campania din Ob­ser­vator Cultural de desființare a cărții lui Horia-Roman Patapievici, Omul recent: „Acces de corectitudine politică (...) N. Ma­­­nolescu avea dreptate să pomenească de «linșaj ideologic»“. Laudă modul eficient în care Alain Paruit demontează car­tea tendențioasă și manipulatorie a Ale­xandrei Laignel-Lavastine împotriva lui Mir­cea Eliade, dar constată că, pentru ve­chiul ei colaborator, Patapievici s-ar servi de un „limbaj legionar“, iar Monica Lo­vi­nescu însăși - ar ignora pericolul fascist, acordând „însemnele întunericului doar cri­melor comuniste“. „Am ajuns să des­cifrez (nu și să înțeleg) motivările unor Goma sau Țepeneag, nu și pe ale lui Alain, cu care nu aveam de împărțit de­cât vreo 17 ani de colaborare prie­te­neas­că“, comentează cu amărăciune.

Pe tema Mircea Iorgulescu, cei doi ani cuprinși în Jurnal inedit înregistrează un zig-zag per­manent, cu permutări de mi­rare, dezamăgire și speranță. Îi sunt în­re­gistrate „redresările“, în numele vechii afecțiuni. De pildă, când „contraatacă cu argumente și ironii de parcă ar gândi ca noi“ un text al lui Tony Judt, din care Ro­mânia iese pe nedrept înclinată spre fas­cism. La fel, când preia cronica literară la 22 și „pare a se regăsi pe sine“. Peste pu­țin timp, dezamăgește când renunță să-și mai adune în volum articolele („cele mai exacte critici“) despre Laignel-Lavastine.

Un singur personaj e fixat aici, parcă fără drept de apel: Doina Jela. Dacă primele zeci de pa­gini o pomenesc cu prețuirea de atâtea ori formulată, cu dra­goste chiar („Am, ca întotdeauna, im­pre­sia că dispunem de un alfabet comun.“), un incident pare să suspende totul. La mij­loc e volumul Diagonale, redactat de Jela, și care se prezintă la apariție ca un de­zastru: fără sumar, cu greșeli de tipar și nu numai. Indicele de nume îl confundă pe Ștefan Lupașcu cu Lupescu și pe Mihai Zamfir cu Gheorghe Zamfir. „Cum des­chizi o pagină, cum dai de o enormitate.“ Mai e și un fel de neînțelegere. Monica Lo­vinescu are senzația că i se speculează sen­timentele. O recomandase pe Doina Jela pentru o bursă, dar odată obținută, bursa i-ar fi permis jurnalistei să descindă în ca­sa lor ca să inventarieze imensa arhivă. Or, jurnalul consemnează că nici vorbă să fi acceptat: „Cum să trăim, V. și cu mine, și să mai și lucrăm câte ceva în aceleași camere unde ea și câțiva bursieri (de­oarece îi prevedea și pe ei în «bursă») ar fi triat materialul? Un fel de trai în devălmășie. După moartea noastră pot să vină în casă oricâți arhivari și cer­ce­tători. Iar dacă nimeni nu va mai fi in­teresat, rămân «praful și pulberea» atât de des invocate de V. De altminteri, Doi­na Jela nici n-are vocație de cercetător“. Memorialistica Monicăi Lovinescu se alege astfel cu un capitol confuz, în contrast cu acuratețea consecventă, impresionantă și nealterată a graficului relațiilor de prie­te­nie. Știm astăzi că n-a păstrat atitudinea tranșantă. Relația cu Jela s-a reluat și a avut, între altele, acel rezultat con­tro­ver­sat, cartea O sută de zile cu Monica Lo­vinescu. Cu alte cuvinte, acum doar tex­tele mai au cuvânt.

Jurnal inedit este, probabil, ultimul bilanț făcut în scris de Monica Lovinescu. Con­sună perfect cu celelalte volume, cu tot ce a scris. Intransigența est-etică se ac­cen­tuează încă mai mult. De această dată nu înalt pedagogic, ci disperat. După șase de­cenii de bătălie pentru adevăr, con­clu­zia alungă iluziile: România nu avea cum să alimenteze speranțe într-o lume care deja abandonase clarificările asupra te­ri­bilului secol XX. Sentimentul unei fatale ina­dec­vări se răsfrânge retroactiv. Monica Lo­vi­nescu recitește polemica tatălui ei cu N. Ior­ga (via Gabriela Omăt, studiul in­tro­duc­tiv la Agende-le lui E. Lovinescu) și iz­buc­nește: „un alt Lovinescu se pro­fi­lează de aici, nerecunoscut, nerăsplătit, neiubit, bol­nav, singur, amar. Și mă în­treb brusc, de parcă aș avea o iluminare, ce boală a lovit «dinastia» asta a Lo­vi­neștilor, care vrea pentru țară și li­te­ra­tura ei binele cu de-a sila și e în stare să se sacrifice (o și face), când nu i-o cere nimeni?“.

Sunetul apăsător al înfrângerii? Poate că da, pentru Monica Lovinescu, atunci. Nu și pentru noi. E crucea noastră să nu avem acest drept. //

// MONICA LOVINESCU

// Jurnal inedit. 2001-2002

// Editura Humanitas, 2014, 294 pag.