Intelectualul în vacanță

Intelectualul român are vreodată vacanță 100%, în care să nu scrie și să nu citească? Cum era o vacanță-stas în socialismul real și care a fost cea mai exotică vacanță a dvs. în capitalism (fie el și original)? Cum comentați expresia cu mintea-n vacanță? Sunt întrebările la care patru intelectuali români de vârf au fost invitați să răspundă, pentru a da vacanței ce este al vacanței, păstrând însă restul.

Mihaela Miroiu, Ioana Bot, Vladimir Tismăneanu și Radu Vancu sunt, toți, universitari, astfel că ei au putut vorbi din interiorul vacanței și al experienței lor academice. Fiind și intelectuali preocupați de ceea ce se întâmplă în societatea românească, timpul lor privat se reduce semnificativ, întrucât evoluțiile (involuțiile) din spațiul public solicită adesea reacții prompte și texte analitice.

Le mulțumesc așadar, și în numele cititorilor revistei 22, pentru răspunsurile lor substanțiale și atât de incitante, date în vacanțele lor, pe tema vacanțelor noastre. (DANIEL CRISTEA-ENACHE)

MIHAELA MIROIU

Life description

Vacanță înseamnă timpul compact în care faci ce vrei, nu ce trebuie. Nu ceea ce faci de obicei. Timpul în care lași totul în ur­mă, iei drumul codrului, mării, auto­străzii, uliței, mă rog, fiecare încotro apu­că. Pentru o persoană generic numită in­telectual/intelectuală (a apărut și această specie, ce să-i faci!) – hai să îi spunem: per­­soană creativ-interpretativă, moartă de grija ideii, a domeniului, a culturii, a co­munității –, vacanțele sunt ca girafele la plimbare pe sub Arcul de Triumf. Po­si­bile. Imaginabile. Dar implauzibile. E greu să îți scoți gândurile din cap așa, cu vo­luptatea cu care scoți dopul de plută de la o sticlă cu vin bun. Nu poți trânti ușa min­ții așa cum trântești ușa de la serviciu. Ușa rămâne măcar întredeschisă, uneori se deschide vraiște. Sau măcar ești tentat/ă să privești pe gaura cheii la cartea pe care o analizai, la drafturile propriilor lucrări, la manuscrisele doctoranzilor, până și la prăpădita ta de lume politică de care îți vine mereu să fugi.

În comunism îmi era bine. În vacanță era și vacanță. Nu năvăleau e-mail-uri cu lu­crări. Nu căutam cărți pe Amazon.com, nu mă pregăteam pentru conferințele in­ternaționale de toamnă. Nu aveam dead­line-uri de proiecte. Nu eram intelectuală publică. Trăiam într-o lume fără grija com­petiției internaționale, fără stresul de a nu reacționa la timp la o nouă mârșăvie po­li­tică, fără infinitatea asta bibliografică stri­vitoare. Manuscriselor proprii nu le du­ceam grija fiindcă știam că nu le voi pu­blica în comunism. Și habar nu aveam că se va termina comunismul. Ce știam este că în vacanța de iarnă o să mergem la Hu­nedoara și o să tăiem porcul salvator în sa­tul bunicilor, anesteziindu-ne crima și cul­pa (vorba vine, cum poți să fii ecologist când stai sub tăișul foamei?) cu țuică fiar­tă și gândul la provizii pe două-trei luni. Că în vacanța de vară o să mergem la Cos­tinești. O să ne scufundăm în mare și o să ne pudrăm în nisip. O să ne zdrelim pi­cio­arele în mațele ruginite ale Epavei, în aven­tura unei generații fără aventuri. O să dansăm... to the end of love. O să privim în largul mării fără să ne imaginăm altă scăpare decât înecul. Dar o să râdem sub­versiv cu Ars amatoria și Divertis. O să ne îngropăm sticlele de Pepsi, Cico și bere în adâncul nisipului umed. Și o să uităm pe ce lume trăim, de dragul clipei și al mi­rosului de alge.

Îmi amintesc, în 1993, când ne mutaserăm deja la Vama Veche, îmi spune o colegă po­loneză la una dintre multele școli de vară postcomuniste: „Pleacă în vacanță cât mai poți! Nu o să îți mai permiți nici fi­nanciar, nici ca timp“.

Știa femeia. Polonezii erau mai avansați.

Nu am mai mers în vacanțe. Nu ne-am mai permis. Aveam 50 de dolari salariu lu­nar. Aveam domenii și specializări noi de introdus. Instituții și ONG-uri de creat. Cărți de scris. Lucrări pentru conferințe. Și, mai ales, o mare uriașă de bibliografie de specialitate aflată între noi și lumea ca­re nu a băltit în stagnare cleioasă. Un sa­lariu = două cărți. Un comportament per­formant intelectual = burse de studiu și cercetare, bani de cărți, călătorii la con­gre­se și conferințe internaționale. Vestul vă­zut din avion, tren, autobuz și ziua suplimentară furată cu voluptate, la ca­pă­tul conferinței. Performanța recunoscută = să uiți să dormi, să umbli teleleu, să le­nevești, să uiți că există duminici și va­canțe. Mai grav, nu aveam pe cap doar com­petiția internațională, ci și sub­dez­vol­tarea națională. Era pe life description. Era treaba noastră să fim parte a dez­vol­tă­rii. Și am fost, fiecare după puterile sale.

Când ne-am văzut cu sacii în căruță (pro­fesorii universitari au de ani buni un sa­lariu minim echivalent cu 1.000 de euro) și cu UE deschisă mărginașilor, am în­ce­put să ne gândim din nou la vacanțe. Nu mai mult de o săptămână, 10 zile. Nu în Ro­mânia, ci în lumea de departe: Brazilia (fa­velele sunt fascinante în mizeria lor pli­nă de culoare), Singapore, Malaezia, In­donezia (Bali a fost cel mai exotic-plăcut loc, acolo am fost complet cu mintea în vacanță). Mi-am luminat sufletul la apu­surile din Santorini și m-am topit în apa de catifea sărată a Mediteranei. Au fost va­canțe ale sensibilității lirice, uitată un­de­va, departe, odată cu răsăritul libertății politice și aruncatul în marea competiției. Dar mintea, nu și nu. În tot acest timp nu mi-am luat gândul de la înțelegerea altor lumi, altor ocârmuiri și altor oameni.

Prin „cu mintea în vacanță“ înțeleg felul în care am trăit-o pe cea mai exotică din­tre toate. Anul acesta în Deltă. Ceasuri în șir eram cormoran, salcie și val, pe­licani și egrete, eram pești și broscuțe, cai pitici și păsări santinele, eram stropii aruncați în valuri sacadate de mișcarea de rodeo a catamaranului. Eram ochii sub care se îm­brățișa asfințitul cu brațul Sfântu Gheor­ghe. Eram mintea, sufletul și răsuflarea Ma­mei Pământ. Sărut dreapta minunii că sunt trestie gânditoare.

IOANA BOT

Totul (august 2014)

Treizecideziledeconcediulegal. Lucrări stu­dențești de citit. Colocviul din septembrie: înscrieri după deadline-ul oficial (chiar nu se poate să aveți milă? am fost așa de ocu­pat...) și refacerea programului. Mu­rakami, 1Q84. Rearanjarea, desprăfuirea și sortarea unei jumătăți de bibliotecă per­sonală (literatura universală, de la A la Z). Soare arzător și furtuni devastatoare. Mi­nisterul (tuturor prostiilor) continuă să ne facă surprize otrăvite, în ultimele zile din iulie: noi trebuie să le rezolvăm la în­ceputul lui august. Piersici și pepeni. E-mail-uri, zeci de e-mail-uri pe zi, pe noap­te, între descurcăreți plecați deja spre Me­diterana și blegi rămași încă acasă. Ad­ministrăm dezastre cu materialul cli­en­tului (și cu bugetul statului). Ce vom pre­da anul viitor? Nimic nu e sigur, deși totul e definitivat. Păsări, dimineața, la cafea, în dreptul geamului: pițiguși, ciocănitori, coțofene, turturele, vrăbii. Fuga spre su­dul patriei, unde fructele dau în pârg și Ne­tul n-are acoperire. Inundații grozave, ploi, pene de curent, țânțari, dormit in­finit, neliniști, perdele de apă, covoare de apă, valuri de mâl. Nu tu fructe culese de pe vrejuri, nu tu muzici, nu tu Net. Un pui de cucuvea învățând să sperie oamenii din somn. Murakami, o lume paralelă, în care-am nimerit din întâmplare? Somn, somnolență, somnie. Ponta la televizor, la BOR, la salvat națiunea. Donna moderna: cum să arăți minunat fără să schimbi ni­mic. Primele canicule la București. Pre­miera lui Lucy. Dumitru Caracostea, As­pectul psihologic al războiului: un editor, anyone? Primele solduri. Limonadă, dacă se poate cu tone de mentă. Dementă. Po­vești cu prietene. Fripturi în fundul gră­dinii. Alte bucăți de teze de doctorat. Aș­teptând condamnarea lui Voiculescu. Sea­ra, caprifoiul de pe terasă. Maude Rea Par­kinson, Douăzeci de ani în România. Toa­te controalele medicale de care n-am avut timp în ultimul an. Măcar cele urgente, de spaimă, de nu se mai poate fără. Vin rosé cu prietenii, când se mai lasă vipia. Jumătate din casă împachetată în cealaltă jumătate. Electricianul de încredere și zu­gravul ideal. Cafele, gusturi, culori. Pla­nuri de mobile noi. Căpușe. Consultanță pentru o nouă ediție Eminescu (poet con­temporan de care mi-e drag ori de câte ori îl citesc). Alte e-mail-uri, dimineți în­tre cărți. Facebook faute de mieux, faute à moi, faute... zis pe românește. În jurul înjurăturii. Reluăm (pe felii mici, cu delicii) Vântul prin sălcii, versiunea ori­ginală. Pregătiri pentru o nuntă de prie­teni: prăjituri (pe încercate), flori pentru coronița miresei, eu cu ce mă îmbrac? Dar tu? La cules de lavandă. Și salvie, multă sal­vie. Fusion cuisine: bucătărie indiană, cu dovlecei locali și rețete vag pe­nin­su­lare. În căutarea înghețatei perfecte. Ta­belul sinteză al relațiilor academice cu uni­versități elvețiene, la cererea aceluiași mi­nister. Un dulap cu trei uși. Skype cu cei de departe. Vizite devălmășite ale copiilor plecați peste mări și țări, întorși acum, preț de-o vacanță... Sfânta Maria serbată pe moșia locală a lui Ștefan cel Mare. La­nuri de crăițe și nori cu forme ciudate. Dea­luri parfumând a cimbru după ploaie. Tornade. Trotuare din fonduri europene. Con­ducte tăiate din greșeală. Ștefan Ago­pian despre scriitorii români în co­mu­nism. Potențiali candidați la doctorat, spe­cialiști în subiect sau specialiști în toate frustrările personale pe care (nu știu de ce, n-am înțeles niciodată) o teză se pre­supune că le vindecă. Depresii și discuții despre depresie. Literatura de azi, pentru că timpul trebuie să treacă. Foșnetul cas­tanilor din cimitir, dezgolindu-se. Only Lo­vers Left Alive, la HBO.

(Pentru toate celelalte vacanțe despre care ar mai putea fi vorba, v. Ioana Bot, Va­can­țele vieții mele dintâi, în Dilema veche, 21 august 2013)

VLADIMIR TISMĂNEANU

Mereu branșat

Nu știu dacă e vorba doar de intelectualul român ori de intelectual pur și simplu, fie el sau ea din România ori din Chile, din Po­lonia ori din Japonia. Cred că, prin în­săși condiția sa de om legat de cuvânt, mai ales de cuvântul scris, de producător și consumator de idei, intelectualul este sortit să fie mereu branșat la cărți, la re­viste, la dezbateri, polemici, dispute. Pot vor­bi despre mine: o zi fără asemenea lec­turi și informații mi se pare una pierdută. Când merg cu ai mei în vacanță, am cu mine reviste gen Times Literary Supple­ment, New York Review of Books, New Republic etc., am i-Pad-ul care îmi per­mi­te să intru rapid pe web și să citesc pre­sa românească, franceză, engleză...

Eu trăiesc de pestre trei decenii în Occi­dent, mai exact spus în Statele Unite. Va­canțele unui profesor universitar sunt lungi, dar ele coincid, de cele mai multe ori, cu recuperarea lecturilor amânate și cu terminarea unor proiecte de scris, la rân­dul lor lăsate în așteptare. Nu cred că am avut, în ultimii 25 de ani, vacanțe ba­nale. Mă și întreb dacă vacanță poate fi nu­mită o călătorie în România, unde țin pre­legeri, dau interviuri, fac interviuri, în­tâl­nesc zeci, poate sute de oameni, lansez cărți și câte altele.

Vacanțele de pe vremuri: îmi amintesc de 2 Mai și de Neptun, dar de fapt îmi amin­tesc cât de mult mă plictiseam. Nu sunt un om de plajă, nu mă binedispun la co­mandă. La 2 Mai mă vedeam cu Tita Chi­per, cu câțiva alți prieteni. Nu eram un tip de gașcă. Cea mai exotică vacanță a fost o săptămână în Maramureș, în vara anu­lui 1973. Magic, mirific, miraculos. Ori, poate, când aveam 17 ani, în excursie ONT, împreună cu mama mea, la Praga, cam cu trei săptămâni înainte de in­va­zie...

Cum comentez expresia „cu mintea-n va­canță“? Nu sunt sigur, mă aventurez cu un răspuns doar fiindcă ți-am promis, sper să nu nimeresc complet aiurea. Să zi­cem repaosul minții, dar mă întreb dacă o asemenea stare este chiar dezirabilă. Mai degrabă ar indica un fel de torpoare, de stupoare, de placiditate trândavă. Ori, ci­ne știe, un vagabondaj al spiritului...

RADU VANCU

Timpul plutitor și stătător

Pentru un grafoman sadea, așa cum cu bu­curie și cu credință mă socotesc, vacanța nu înseamnă câtuși de puțin un fragment de timp în care să nu scriu și să nu citesc, ci taman pe dos: o perioadă în care ab­so­lut tot timpul, până la ultimul lui căpețel, mi-ar rămâne numai pentru citit și scris. În restul anului, tot soiul de activități urgentissime și inutilissime te obligă să lași deoparte cartea sau laptopul, să cobori aproape în goană cele cinci etaje de sub mănsărduță (unde, ca-n cea mai bună din­tre lumile posibile, firește că liftul nu exis­tă) și să ieși până pe Bulevardul Victoriei, unde e facultatea, sau în parcul Astra, un­de e revista, sau pe pietonală, unde sunt terasele (cu totulșinimicul lor fun­da­men­tal), și să te ocupi cât mai ardelenește îți stă în putință de meremetisirea tre­bu­șoa­relor atotprioritare. Pe când în vacanță, deodată, pietonala nu mai există, parcul As­tra s-a dematerializat până la ultimul quarc, Bulevardul Victoriei e inexistența pu­ră, chiar și cele cinci etaje de sub măn­sărduță sunt de fapt vreo 10-15 metri de neant peste care, ca un covor zburător țe­sut din parchet laminat, plutește podeaua mansardei – pe care zac în desăvârșită îm­păcare de sine: a) măsuța de cafea neagră de la Ikea, pe care stă laptopul; b) ca­na­peaua acoperită cu păturică albă de la Ikea, pe care stau lenevoase cărțile („câr­țile“, cum ții minte că le alinta Mircea Ivănescu, n-ai înțeles niciodată prea bine de ce) și împricinatul. Iar timpul plutitor în care freci la nesfârșit și vagamente im­pudic cotorul cărților (sau tastatura lap­to­pului), precum Aladin lampa, și te joci cu djinnii drăgălași și feroci eliberați din ele – timpul plutitor și stătător ca slava e, așadar, vacanța.

Ah, da, tot vacanță se numește, acum îmi aduc aminte, și timpul plutitor în care pleci cu Camelia și Sebastian prin tot felul de paradisuri policolore și inconsistente. În­să timpul acesta plutitor nu-i făcut din slavă stătătoare, precum celălalt – ci e fra­tele lui hiperkinetic și cu ADHD, un timp al mișcării (uneori cu sute de kilometri pe oră, pe autostrăzi care, când sunt ro­mâ­nești, arată uneori ca-ntr-un remake du­pă Mad Max) și al flanării infinite, în care surfezi pe suprafața realității până când, în momente de suprem vertij, creierul tău încins la roșu ajunge aproape să creadă su­prema blasfemie: anume că realitatea e rea­lă. Însă vacanța aceasta pe fast for­ward se duce ca nouri de Katrina pe șe­suri, iar realitatea devine repede la fel de ireală ca întotdeauna, încât creierul uită repede de începutul lui de erezie. Și, da, grafomania împricinatului e atât de mare, încât nici chiar când timpul curge pe fast forward ea nu e pusă pe hold – se va găsi oricând, într-o baie de hotel sau pe o pla­jă, un mizilic de hârtie pe care să scrii ce­va pentru jurnal sau să înfigi în insectar o imagine pentru un poem (știi aproape mi­limetric locul din poem unde trebuie în­cio­colată, chiar dacă despre poemul în în­tregimea lui nu ai deocamdată habar); cât despre cititul pe plajă – uneori, creierul e din nou atât de încins la roșu, încât marea se face uneori o suprafață maronie de par­chet laminat, iar plaja e o măsuță neagră de la Ikea, peste care levitezi bâzâind ex­tatic, cittavrti, cittavrti, din creierul su­praîncălzit ca un laptop pe o măsuță nea­gră de la Ikea într-o mansardă podită cu parchet laminat. Acest timp e, și el, tot o variantă a paradisului – însă nu sunt sigur dacă, în lexiconul meu interior, e listat la categoria „vacanță“. Așa cum nici vizita ul­trarapidă, pe fast forward, a bietului Dan­te în paradis nu-i de listat la capitolul „va­canță“.

Și, că tot veni vorba de Dante: m-a con­solat aproape definitiv când am văzut că și acolo jos, în bolgii, se citește – ba chiar se recitește, cum fac Paolo Malatesta și Fran­cesca da Rimini, de pildă, recitind la infinit în povestea lor pe aceea a lui Lan­celot și Guinevere. (Iar Eminescu s-a să­ru­tat cu Mite Kremnitz atunci când au citit împreună în Divina Comedie cum Paolo și Francesca s-au sărutat atunci când au citit despre amorul ilicit dintre Lancelot și Guinevere. Și sunt sigur că Eminescu știa prea bine ce intertext infinit și hipnotic pu­ne astfel în existență.) Așadar, până și în infern tot vacanță e. Sau, ca s-o spun neted: vacanța 100%, în care nu se scrie și nu se citește – abia ea e infernul. Însă nu cred că există minte suficient de crudă pentru a inventa așa ceva. În fond, și El adoră să citească, de vreme ce a dictat pro­feților și evangheliștilor, ca unor assistant managers hiperconștiincioase, ditamai căr­țoiul. Iar Isus e, până-n vârful un­ghiilor, un intertextual – cel mai aplicat re­cititor al vechilor Scripturi. Prin ur­ma­re, v-aș propune să stăm liniștiți, dragi confrați intelectuali: până și în infern se citește în draci. Ceea ce înseamnă că, ori­cum ar fi, suntem salvați. //