Pe aceeași temă
Rational ar fi ca, in cazul unei carti precum aceea a lui Paul Cornea, sa nu ne asumam riscul unei prezentari pe (maximum) o pagina de revista, intr-atat cartea este de o extraordinara bogatie si complexitate a ideilor, abordand o multitudine de probleme pasionante ce constituie, fiecare, subiectul unei discutii aparte. Ma incurajez (si ma consolez) cu gandul ca, in comentariile pe care le-am citit pana acum (Mihai Zamfir in România literara, Sanda Cordos in Dilemateca), autorii au fost pusi in situatia de a nu-si dramui superlativele si de a se limita la un rapid (dar convingator) "rezumat" al cartii, menit a evidentia principalele articulatii ale demonstratiei. Nu altul - fatalmente - va fi rostul acestor randuri, ce transcriu primele note - constiincios consemnate - de lectura si se fac ecoul primelor "impresii", desi acest din urma cuvant e tot atat de potrivit aici pe cat e de pertinenta celebra replica din Mateiu Caragiale cu Montaigne care are si el "partile lui".
Paul Cornea isi defineste in mai multe randuri demersul, in niste "rapeluri" presarate - dezinvolt si oportun - in text si care functioneaza si ca niste "mises en abyme". Aleg unul, (aproape) la intamplare, de la pagina 405: "Ceea ce ma intereseaza aici (...) este studiul interpretarii ca instrument hermeneutic, functionarea ei la nivelul limbajului, in domeniul relatiilor interpersonale, al stiintelor umane si al criticii literare". Continuand si adancind Introducerea in teoria lecturii, noua carte a profesorului Paul Cornea extinde spectaculos campul investigatiei, fiind - asa cum subliniaza din capul locului, in cronica sa, Mihai Zamfir - "primul tratat românesc de hermeneutica". Intreprindere cu atat mai ambitioasa si mai necesara cu cat traim o epoca a relativizarii (unii spun chiar a "pulverizarii") criteriilor, a atomizarii punctelor de vedere, a privilegierii "diferentei" in dauna valorilor comune. De cate ori n-am auzit la talk-show-uri rostindu-se formula: "Asta e parerea mea!", vorbitorul aducand astfel la cunostinta interlocutorilor si auditoriului ca nimeni si nimic nu-i va clatina propria convingere, ce se legitimizeaza prin simplul fapt ca este exprimata. De cate ori nu constatam ca dobandesc credit cele mai aiuritoare si mai aberante "teorii", un exemplu la indemana fiind elucubratia construita de Thierry Meyssan, conform caruia in 11 septembrie avioanele ce s-au izbit de turnuri erau teleghidate de CIA, unealta a unui complot americano-israelian, iar la Pentagon nu s-a intamplat nimic, explozia de acolo fiind (tot) o inscenare. De cate ori nu ni s-a intamplat ca, discutand la seminarii cu studentii, sa-i auzim citand si reproducand opinii debile ori cu totul extravagante, pentru ca, la obiectiile noastre, ei sa raspunda, contrariati (daca nu indignati), ca au gasit toate astea pe Google si ca, prin urmare, au apelat la sursa cea mai fiabila. Sau, cum spune autorul insusi, aducand dezbaterea, cu calm, pe un teren mai putin accidentat: "Interpretarile joaca un rol important in sfera publica a societatilor democratice, bazate pe pluralismul opiniilor, unde ni se intampla sa fim solicitati de discursuri concurente, intre care e greu de transat, din cauza asimetriei de avantaje si dezavantaje. In mod obisnuit, decidem in functie de interese, de simpatii ori animozitati personale, de capricii de moment, de sfatul unui prieten cu autoritate, fara a reflecta suficient si a cumpani alternativele. Fara indoiala, nu e usor sa luam o hotarare buna, caci suntem cu totii influentati de prejudecati si interese, dirijati mai mult de afecte decat de ratiune" (p. 63). Sa nu uitam, apoi, ca traim intr-o tara ce a cunoscut, timp de decenii, schizofrenia dublului discurs si presiunea sufocanta a limbii de lemn: "In orice caz, intr-o societate ca a noastra, unde dictatura comunista a impus vreme de jumatate de secol minciuna ca regula de joc - conducatorilor ca sa-si camufleze esecurile, intelectualilor ca sa-si salveze libertatea spiritului, maselor populare ca sa se descurce in relatiile cu autoritatile - nu e de mirare ca s-a ajuns la o suspiciune generalizata. Nimeni nu se mai increde in ceilalti, fiecare banuieste urzeli tenebroase in spatele declaratiilor de buna intentie, orice coincidenta banala capata o explicatie in termenii teoriei conspiratiei, totul pare citit in perspectiva unui redutabil sens ascuns. Trebuie sa acceptam, in acelasi timp, ca lumea modernitatii tarzii promoveaza pe scara mare, datorita zarvei mediatice ori amestecului de limbaje, registre stilistice si ritmuri diferite de evolutie, un uz indirect al vorbirii care afecteaza sansele bunei intelegeri" (p. 36).
In aceste conditii, Interpretare si rationalitate este, prin ea insasi, un exemplu de apropriere progresiva si rabdatoare a sensurilor, de luciditate si de rigoare, de claritate si de grija pentru nuante, de spirit critic si de inteligenta mereu treaza. Autorul examineaza cu atentie fiecare concept, il intoarce pe toate fetele, pleaca de la etimologie pentru a ajunge la semnificatiile lui actuale, convoaca nume celebre si altele mai putin cunoscute, inmulteste referintele, dar semnaleaza de fiecare data esentialul, isi exprima acordul fara retinere ori, dimpotriva, respinge - elegant si ferm - opiniile pe care le considera inadecvate. Vedem mai intai ce inseamna intelegerea, pentru ca, asa cum aflam mai incolo, "interpretarea ne apare (...) ca o componenta performanta a intelegerii, care-i completeaza actiunea si i-o perfectioneaza" (p. 72), iar in ceea ce priveste literatura, "Interpretarea (o ortografiez aici cu majuscula) ramane o constientizare si o problematizare a intelegerii, caracteristica nu atat lecturii, cat relecturii sistematice, incheiate cel mai adesea cu un discurs de escorta" (p. 403). Primele nume (insistent) citate sunt, semnificativ, acelea ale lui Wittgenstein, Gadamer ("cel mai important protagonist al hermeneuticii contemporane" - p. 49), Popper, Austin, Habermas, Pierce, Rorty, Ricoeur, Eco. Pozitia autorului este, in permanenta, una de moderatie si de echilibru, ceea ce nu exclude - cum spuneam - luari transante de atitudine. Chiar si un Richard Rorty este amendat (p. 411) pentru ca "trivializeaza" chestiunea constrangerilor pe care textul le impune cititorului. Ca sa nu mai vorbim de paginile unde Paul Cornea polemizeaza cu Matei Calinescu pe tema relecturii (v. pp. 78-79) sau sanctioneaza prompt cutare afirmatie superficiala a lui Barthes ori nihilismul postmodernist al lui Derrida. Opunandu-se "ubicuitatii hermeneutice" (p. 68), Paul Cornea respinge si sacralizarea stiintei, pentru ca uriasele progrese tehnologice ale lumii contemporane "sunt contrabalansate de perplexitati si intrebari nelinistitoare" (p. 152). E limpede ca "modelul" sau este acela al societatii deschise (foarte scurta prefata a cartii contine un citat din Popper), unde pluralismul punctelor de vedere se fundamenteaza pe interpretare si pe deliberare critica.
Cea mai ampla din cele treisprezece (autorul nu pare a fi superstitios) sectiuni ale cartii se ocupa de "confruntarea fara de sfarsit dintre rational si irational". Nu e nici o surpriza sa constatam ca Paul Cornea este de partea rationalismului. Mai mult, discutand despre credinta religioasa, citeaza o carte a lui Leszek Kolakowski, adaugand (e ceea ce eu interpretez a fi un fel de clin d’oeil): "Poate nu intamplator autorul mentionat a apartinut in tinerete redutabilei religii laice care este comunismul, reusind sa evadeze nu doar institutional, ci si intelectual din captivitatea acestui dogmatism inflexibil. O privire mai relaxata a limitelor ratiunii e de asteptat in cazul sau" (p. 185). Paul Cornea alege rationalitatea, dar intr-o varianta "supla, flexibila, deschisa, inventiva, constienta de propriile-i limite" (p. 211). Cateva pagini mai incolo precizeaza ca rationalitatea nu-si aroga drepturi absolute si ca schimbarile de paradigma in stiinte, modificarea felului in care percepem lumea, precum si gesturile de opozitie deschisa fata de un regim totalitar nu sunt posibile decat "acolo unde se produce acea combinatie imprevizibila de rational si irational ce e proprie gandirii creatoare" (p. 214). Chiar si ultimele pasaje ale cartii reprezinta (sub titlul A fi rational) o pledoarie pentru o rationalitate (gandire coerenta si logica, examen critic, luarea in seama a contextului, "negocierea" punctului de vedere in functie de alte opinii socotite legitime etc.) ce nu scoate din joc "subiectivitatea, aleatoriul, contradictia, ambiguitatea", nu atribuie stiintei norme de adevar (ci norme de acceptabilitate) si admite "imposibilitatea de a da o descriere logic-rationala satisfacatoare a realitatii" (p. 565). Aproape ca sunt tentat sa fac o parafraza facila, spunand ca, in viziunea autorului, interpretarea are ratiunile ei, pe care uneori ratiunea nu le (re)cunoaste. Dar mai bine renunt. Daca nu cumva e prea tarziu.
Mi-ar mai fi placut sa ma opresc asupra modului in care Paul Cornea abordeaza relatia dintre oral si scriptic, situeaza locul ideologiilor in lumea de astazi sau desface in bucati, punandu-le pe masa cu indemanare si siguranta de chirurg experimentat, etapele si contextualizarile interpretarii. Impartasindu-i antipatia fata de "atmosfera actuala de je-m’en-fichisme cinic si laxism generalizat" (p. 456) observabile in relatia text-interpret, as fi vrut sa stiu cum pot fi interpretate (daca pot fi) anumite manifestari artistice foarte la moda, de genul "performantelor": cum interpretezi ceea ce a situat, programatic, sub semnul efemerului, al emotiei estetice (presupunand ca ea se produce) de-o clipa? Sectiunile consacrate textului literar, chiar daca reiau o serie de lucruri cunoscute din Introducere in teoria lecturii, propun o organizare noua a materiei, scotand in relief particularitatile actului interpretativ in functie de faptul ca accentul cade pe autor, pe opera sau pe cititor. La orizont se afla, fireste, idealul atingerii echilibrului (mereu pus sub semnul intrebarii) dintre "adevarul" textului si libertatea interpretului. Iar interpretarea este, inainte de orice, un act constient, un act asumat: "Interpretarea ramane intotdeauna, dincolo de existenta unor puncte de sprijin, mai mult sau mai putin solide, un act personal si creativ. E un pariu, si anume, insubordonabil unor reguli stabilite o data pentru totdeauna, el cade deplin in responsabilitatea interpretului. Singurul lucru posibil este sa punem simtirea noastra autentica mai presus de vointa de a soca, dorinta de a servi opera straina mai presus de aceea de a ne pune in valoare meritele personale. Interpretarea are nevoie de acribie, dar si de generozitate. Ea nu se naste din indiferenta ori rutina, ci dintr-o sensibilitate capabila sa vibreze si o inteligenta supla si nobila, gata sa recunoasca talentul, chiar daca nu corespunde preferintelor proprii de gust" (pp. 489-490).
Intr-o perioada in care sunt in voga studiile "culturale" si "de gen", cartea lui Paul Cornea ne (re)aduce intr-o zona unde functioneaza alte repere si alt sistem de valori. Coerenta demersului sau este obtinuta si datorita priceperii cu care leaga preistoria si istoria hermeneuticii de dilemele reflectiei teoretice moderne. Interpretare si rationalitate e o carte cu bataie lunga, o sinteza exemplara, un ghid sigur si care se impune ca o referinta de neocolit. Cartea merita salutata asa cum trebuie: drept un eveniment.
Paul Cornea, Interpretare si rationalitate , Polirom, 2006.
