Pe aceeași temă
După un lung ocol prin publicistica militantă, civico-politică, Gabriela Adameşteanu s-a întors definitiv la literatură. Nu numai prin reîncărcarea romanescă a Întâlnirii, ci şi, iată, printr-un pariu cu sine, concretizat, de curând, prin masivul Provizorat. Îndelung aşteptat, moşit cu acel perfecţionism stilistic adaptat la context, ce a făcut din autoare o campioană a rescrierilor (doar Marin Preda o mai concurează, la noi), romanul de faţă e o apariţie literară majoră a acestui an şi marchează, alături de alte titluri notabile din ultima perioadă, o reabilitare a Istoriei, fie şi pornind de la micile istorii. Altfel decât în rescrierile succesive ale Întîlnirii - redimensionări postcomuniste ale amplei nuvele din volumul Vară-primăvară -, Provizorat duce până la capăt ceea ce era doar latent într-un „şantier“ prozastic, început în 1975 cu Drumul egal al fiecărei zile (de unde e preluată eroina Letiţia Branea şi familia ei, inclusiv soţul Petru Arcan) şi continuat cu nuvelele şi prozele scurte din Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă şi Vară-primăvară. Regăsim aici, drastic prelucrate, secvenţe, personaje şi situaţii din Clădirea, O plimbare scurtă după orele de serviciu, Vară-primăvară sau Testul.
Recuperarea acestui filon aparent secundar implică însă şi recuperarea unor „restanţe“ ale scrisului autoarei, mai degrabă pudic înainte de 89 şi constrâns la surdinizarea politicului. Compensatoriu sau nu, Gabriela Adameşteanu exploatează acum la maximum două tabuuri majore ale epocii comuniste: „viaţa intimă“ şi moştenirea legionară, explorând în toate direcţiile partea de umbră a relaţiilor dintre sex şi politică. Cruzimea hiperrealistă a scenelor fiziologice sau/şi sexuale – copioase şi bine controlate, ca la Kundera sau Philip Roth - are un pandant politic în secretele trecutului de extremă dreapta al familiilor Letiţiei Branea şi colegului ei de serviciu, Sorin Olaru, amant delicat şi prevenitor, devenit treptat un fel de şef „diplomat“ şi „tehnocrat“ pe calapodul dezgheţului hruşciovist.
Prinşi în caruselul unei vieţi „de colectiv“ dominate de intrigi, combinaţii şi rivalităţi, manevraţi, păpuşarii înaltelor foruri ceauşiste, angajaţii din kafkiana „Clădire“ trăiesc vieţi duble, disimulându-şi identităţile secrete sub măşti profitabile. Alex. Goldiş are dreptate să vadă în Provizorat o replică la adresa romanului politic al „obsedantului deceniu“. Cu precizarea că, la fel ca şi celelalte proze ale Gabrielei Adameşteanu, cartea de faţă nu e un „roman politic“... Dacă Istoria reprezintă matriţa care deformează şi condiţionează vieţile personajelor, ultimul cuvânt îl au, de fiecare dată, micile istorii de cuplu. Având în centru povestea unui adulter (între nenumărate altele), Provizorat este, prin excelenţă, un roman al intimităţii ameninţate şi al evaziunii sentimentale imposibile. Imposibile, întrucât protagoniştii sunt ajunşi din urmă de un trecut pe care nu-l bănuiesc şi traşi în jos de plumbul propriilor „dosare de familie“, care-i împing fie în braţele Securităţii (Sorin Olaru), fie în zonele mâloase ale ratării (Petru Arcan), fie într-o derivă existenţială nebuloasă (Letiţia). Un rol determinant îl au, în ecuaţiile de cuplu, şi „energiile periferiei“: marcată de originea socială nesănătoasă, provinciala Letiţia Branea urcă prin legătura cu universitarul Petru Arcan, care, la rândul său, urcase în ierarhie prin mariajul ratat cu luxoasa Manuela, ajunsă între timp la Paris... Tot astfel, nespectaculoasa Dorina, rivala abulicei Letiţia, îşi valorifică abil atuurile jucând pe rând cartea secretarei docile şi pe cea a gospodinei destoinice. În cele din urmă, destrămarea legăturii cu Sorin va fi precipitată de spectrul unui virtual avort al Letiţiei (tema, consacrată de filmul 4,3,2 era prezentă la Gabriela Adameşteanu încă din Vară-primăvară). Iar finalul ambiguu, anticlimactic, are semnificaţia unei deschideri care se închide…
„Cronicile de familie“ - în care Gabriela Adameşteanu excelează dintotdeauna – conţin, deopotrivă, un extraordinar de pregnant roman al „intimităţii legionare“ interbelice (înrudit cu Aşteptînd ceasul de apoi al lui Dinu Pillat) şi un foarte dens roman al „intimităţii în comunism“. Pagini de mare proză reuşeşte autoarea şi când surprinde au ralanti procesele ireversibile ale degradării fizice, bolii şi morţii (agonia lui Virgil Olaru şi, la urmă, a Margaretei Branea sunt de o intensitate aproape insuportabilă) sau când sondează istoria unor vechi palate bucureştene, transformate în instituţii comuniste.
Amănunt interesant: dacă Dimineaţă pierdută era „tras“ în sus de forţa unor personaje principale (Vica, Ivona, Sophie etc.), în Provizorat, personajele de prim-plan (Letiţia, Sorin) sunt propulsate de o cohortă de personaje secundare, admirabil reliefate: perechea Eleonora Oprea-Titus Marga (obsedaţi de sex şi putere, aspiranţi la şefia Institutului de cercetări, însărcinat cu elaborarea unui Tratat himeric), dizgraţiatul căpitan de Securitate Ludovic Vistig, Serioja Sârbu, simpaticul „băiat de Primăverii“, versatilul şi obezul Pavel Lucaci, şeful Institutului (un fel de Paul Georgescu)… De cealaltă parte - membrii proscrişi ai familiilor celor doi adulterini vulnerabili: fraţii Branea (Victor, Traian şi Caius, cu trecutul lor legionar tulbure), Margareta Branea (nefericita mamă a Letiţiei), bon-viveur-ul Barbu Silişteanu, alias unchiul Biţă, cuminţii burghezi Virgil şi Nelly Olaru - falşii părinţi ai lui Sorin… Dar şi părinţii adevăraţi ai acestuia: exaltata, tragica Sorana Iovănescu şi transfugul Vasi Satamatiu, ambii legionari fanatici. De asemenea, unchiul Corneliu, fratele la fel de exaltat al Soranei, devenit ulterior, sub camuflaj, călugărul Sofronie. Sau cinicul Iulian Iovănescu, influent agent sovietic ce va şterge urmele legionare din dosarul familiei sale... Un personaj episodic, savuros înfăţişat, e Mircea Vulcănescu, în ipostaza de tehnocrat gurmand al regimului antonescian şi de coleg al lui Virgil Olaru. Cele mai greu de uitat rămân totuşi figurile lui Virgil şi ale Soranei.
Provizorat nu e un roman „cu cheie“.
Eventualele modele reale sunt mixate şi deformate până la nerecunoaştere. Nu e nici un roman al „vieţii literare“ din epocă, deşi Letiţia se îndeletniceşte cu scrisul şi caută să se afirme ca atare. Pentru prima dată, Gabriela Adameşteanu introduce într-un roman – printr-o eroină cu elemente de alter ego – tema scriitorului şi a ficţiunii, privite ca potenţial denunţ al intimităţii celorlalţi. Căci, dincolo de didascaliile istorice cu caracter de analiză a sistemului pe care Sorin Olaru i le serveşte, pedant, în budoarul închiriat iubitei sale clandestine („Ce te-a apucat? Scânceşte Letiţia şi se zbate în braţele lui, vrei să îmi faci în pat lecţia de istorie?“), în prim-planul naraţiunii se află, mereu, concretul uman şi acel „air du temps“ pe care autoarea îl captează cu o fineţe… inefabilă. Prezentul dinspre care sunt aruncate ancore fie spre trecutul interbelic, fie, sub forma unor anticipări ironice, spre viitor este perioada de respiro poststalinist, cu treptata ei degradare socială de la mijlocul anilor 70: un „provizorat“ al Istoriei ce conţine „provizoratele“ speranţelor de mai bine, al carierelor frânte în plin avânt şi al vieţilor de cuplu dizarmonice, care-şi caută, în zadar, împlinirea. Dar şi o „eră a tehnocraţilor“, o paranteză soft între ideocraţia sângeroasă a anilor 50 şi cea paranoică a anilor 80...
Mecanismele construcţiei acestui roman de anvergură, puternic şi captivant, colcăind de viaţă şi de o tristeţe apăsătoare, funcţionează impecabil la toate nivelurile, iar intriga politico-istorico-familială şi cea amoroasă sunt indisociabile.
Multiplu ramificată, cartea avansează prin rapide succesiuni de cadre şi „panouri istorice“. Fragmentarismul ei nu e însă menit să pulverizeze lectura, ci să o dinamizeze, iar experimentalismele din Vară-primăvară şi a doua versiune a Întâlnirii au fost lăsate în urmă. Cu toată porozitatea psiho-senzorială a discursului – infuzat cu elemente de atmosferă suave sau apăsătoare -, Provizorat are o anume clasicitate, în interiorul căreia autoarea experimentează registre noi: jurnalul intim al Letiţiei, de pildă. Din păcate, spaţiul nu-mi permite să intru în discutarea mai detaliată a elementelor de compoziţie. O rezervă aş avea doar faţă de lista personajelor din final, irelevantă, întrucât cele 27 de nume sunt departe de a da o idee în privinţa bogăţiei de personaje ce se perindă prin paginile cărţii.
Provizorat se va impune atât ca un mare roman al „destinderii“, cât şi ca un roman al cuplurilor în totalitarism(e) şi al imposibilei intimităţi. O revenire în forţă a unei prozatoare de vârf şi o carte de aşezat pe acelaşi raft cu Dimineaţă pierdută. //
// GABRIELA ADAMEŞTEANU
// Provizorat
// Editura Polirom
// Colecţia Fiction Ltd
// Iaşi, 2010
