Pe aceeași temă
In martie 2003, volumul a aparut in italiana, la editura Saggiatore din Milano. Receptarea in presa italiana a fost spectaculoasa, in mai toate marile ziare si reviste: Corriere de la Sera, Repubblica, Stampa, Avenire, Manifesto, Unita. Volumul a primit Premiul literar Napoli. Intoarcerea huliganului urmeaza sa fie publicata, anul viitor, in Spania, Franta, Olanda. Iata ce a declarat autorul unei reviste italiene: "In Intoarcerea huliganului (...) am incercat sa reconstruiesc o epoca si un loc, dar mai presus de toate, sa recompun un destin individual, extragandu-l din tragedia colectiva. Marile tragedii ucid individualitatea de doua ori: prima data, atunci cand se petrec, a doua, prin intermediul memoriei colective, care inregistreaza tragedia doar cand a devenit cliseu".
Prezentam cititorilor nostri doua dintre comentariile americane recente asupra acestei carti cu mare ecou international. Chiar si dupa un an de la aparitia in SUA, volumul scriitorului roman este prezent, cum se vede, in atentia publica. Critica noastra l-a primit, cu unele exceptii, mai degraba cu reticenta. Pana acum, din cate stim, Intoarcerea huliganului nu a fost nominalizat pentru premiile anului 2003. Paginile care urmeaza vin in continuarea celor deja publicate in 22, Observator Cultural, Apostrof. (I.A.)
Inchiderea cercului
Intoarcerea huliganului, de scriitorul roman Norman Manea, este una din rarele carti care poate fi citita cu acelasi interes dintr-o perspectiva literara, istorica, politica sau pur si simplu umana. Memoriile apartin unui romancier socotit drept unul dintre cei mai importanti scriitori contemporani. Norman Manea se numara printre numerosii scriitori care au fost dezradacinati de variile rascoliri politice ale secolului XX si care a trebuit sa se reinventeze pe sine, departe de spatiul numit tara de bastina, si mai ales departe de limba pe care o considera patria sa. Limba este astfel, intr-un anume fel, subiectul principal al acestor memorii - care nu duc lipsa de momente memorabile, deoarece protagonistul lor, nascut in 1936, a trait mai intai sub regimul national legionar al Maresalului Ion Antonescu, a fost deportat impreuna cu familia sa de etnie evreiasca intr-un lagar de munca in Transnistria, s-a intors intr-o tara care se desprinsese de Germania nazista doar pentru a imbratisa dictatura comunista, a trait, asemenea majoritatii compatriotilor sai, teroarea stalinismului (care, in istoria sa personala, a culminat cu arestarea si inchiderea tatalui in unul dintre cele mai ingrozitoare lagare ale vremii), a fost martor la falsul "dezghet" politic produs de venirea la putere a lui Ceausescu si a participat la mascarada zilnica a supravietuirii pana cand, in cele din urma, a intrat in conflict cu acolitii regimului si a hotarit sa faca acel gest care pluteste peste intreaga carte si bantuie momentele majore ale vietii sale, incepand cu deportarea din 1941: parasirea tarii.
Plecarea, exilul - se poate spune ca aceasta este cealalta tema centrala a cartii. O tema evreiasca, fara indoiala, dar in Romania comunista este in egala masura o tema nationala. Caci intr-o tara in care "nimic nu este incompatibil", cum scria in urma cu saptezeci de ani Mihail Sebastian, un alt evreu roman citat adesea de Manea, autor al volumului Cum am devenit huligan - practic fiecare s-a gandit la un moment dat sa paraseasca tara; cu toate acestea, cei ce traiesc "in afara" sunt priviti cu suspiciune si resentiment. Tema exilului, care marcheaza obsesiv cartea si este simbolic intruchipata de August Prostul, asa cum se autoporecleste autorul, este, alaturi de limba, o rana deschisa, nevindecata.
Cartea incepe in New York, unde naratorul se intalneste cu niste prieteni care il indeamna sa se intoarca in Romania, ca un remediu menit sa-l reconcilieze pe "huligan" cu fantomele trecutului sau, si se sfarseste cu revenirea lui la New York si cu pierderea simbolica a carnetului cu insemnari de calatorie. Intoarcerea huliganului este povestea unei intoarceri - in tara natala, insemnand "doar intoarcerea la mormantul mamei", cum spune naratorul - sau, mai curand, povestea imposibilitatii intoarcerii. "Conflictul nerezolvat intre nostalgie si resentiment" care, in familia naratorului, "se traducea prin tacere" - tacere in jurul anilor de deportare, un subiect tabu in casa Manea -, constituie conflictul ce strabate intreaga carte si atrage dupa sine insasi intoarcerea.
Structura neobisnuita a cartii oglindeste pendularea intre trauma trecutului si detasarea de prezent si din nou inapoi, ca si cand naratorul ar fi intr-un dialog permanent cu tot ceea ce i s-a intamplat si continua sa i se intample din nou si din nou. Asa se si intampla literalmente: in hotelul din Romania, figurile din trecutul sau continua sa reapara, in prelungi evocari, nu doar ale relatiilor personale incurcate (sa mentionam macar figura Mamei evreice, sau Mama Dolorosa, cum este numita uneori, a carei afectiune tiranica este ca o gheara ce se tot infige si sfasie pieptul copilului iubit), ci si redand un spatiu si timp al caror farmec incontestabil strabate printre randuri, in pofida acumularii atator orori. Farmecul deriva mai ales din descrierile din ultima parte, A doua intoarcere. Posteritatea, unde camera de hotel a turistului roman americanizat este invadata de fantomele trecutului: Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop, Cap de Aur, Dona Alba, Elefantul Zburator. Apoi, maruntele orori cotidiene ce tin de acelasi spatiu fermecator, aparand in diferitele parti ale cartii: cel mai bun prieten obligat de politia secreta sa devina informator si sa-l spioneze tocmai pe el, presiunile exercitate de aceeasi politie secreta asupra tatalui sau ca sa devina informator si repetatul sau refuz tragi-comic: "Sunt un om cu bun-simt".
Din toate acestea se desprinde un sentiment de simultana iubire si ura fata de patrie (si fata de mama?) care, din nou, ca si tema exilului, reprezinta o tema nationala atat in Romania pre-, cat si in cea post-comunista. De exemplu, o tema inseparabila de imaginea eseistului Emil Cioran, compatriotul lui Manea, care a emigrat in Franta si a devenit, cum se spune, unul dintre maestrii limbii franceze. Cioran este unul dintre scriitorii evocati constant de Manea - alaturi de Kafka si "poetul polonez" (Zbigniew Herbert) - cu un sentiment de afinitate personala, desi Manea este fara indoiala constient de entuziasmul de tinerete al compatriotului sau fata de Garda de Fier - versiunea romaneasca a fascismului. Acelasi entuziasm impartasit de Mircea Eliade, exegetul roman in istoria religiilor care ulterior a emigrat in Statele Unite, se bucura de mai putina toleranta in ochii naratorului, atitudine ce il va pune din nou pe lista "dusmanilor publici" ai Romaniei post-comuniste.
Trebuie spus aici ca, intr-o tara in care libertatea jurnalistica este adeseori interpretata drept libertatea de a spune orice - fie ca e adevarat sau nu - despre oricine, fara a suporta consecintele, a fi declarat "tradator" sau "dusman" de catre un jurnalist nu este ceva iesit din comun. Dupa caderea comunismului, zeci de intelectuali dinauntrul si din afara granitelor Romaniei au fost declarati "dusmani ai natiei", de obicei de catre aceiasi scribi ai propagandei care au servit regimul anterior si care-si exersau acum "libertatea democratica" proaspat obtinuta. Dar pentru naratorul nostru, aceste invective reprezinta reminiscente nu numai ale adversarilor comunisti care-l acuzau ca este "cosmopolit" si "extrateritorial" (doua dintre predilectele epitete nemagulitoare ale regimului), dar si ale anilor "huliganului", in care evreii au reprezentat simbolul celor fara radacini - cosmopolitii - care, prin urmare, trebuiau deportati. Dupa ce a publicat intr-o revista americana un articol in care lua in discutie infamantul trecut politic al lui Eliade, Manea a devenit un personaj inconfortabil chiar si in ochii taberei democratice a intelighentziei. Deoarece, intr-o tara obsedata de identitatea nationala, intelectualii de frunte care "au reusit" in Apus, precum Eliade si Cioran, au fost transformati in monumente nationale, iar a te atinge de ele inseamna, pentru un roman, a ataca insasi fibra "fiintei romanesti" (expresie des folosita in Romania). Prin urmare, cand, dupa unsprezece ani de la plecarea sa, huliganul se intoarce in patrie, este privit atat ca un intelectual care a avut succes in Apus, meritand admiratia, cat si ca atacator al lui Eliade - deci, dusman al valorilor si identitatii romanesti.
Pe de alta parte, acelasi Norman Manea este, conform perceptiei si strategiilor de marketing editorial americane (a se vedea supracoperta cartii si recenziile aparute in The New York Times si The New Yorker), in primul si in primul rand un supravietuitor al lagarului de concentrare. O victima, prin urmare. Manea refuza insa de la bun inceput in cartea sa sa accepte rolul victimei si sa se alature lungii procesiuni a celor care azi se pretind victime - "barbati, femei, bisexuali, budisti, obezi, ciclisti...". Cartea poate fi considerata si un strigat prelung, dar nu e strigatul unei "victime", ci al unei fiinte care, din intamplare, are harul limbii - "tu, cel putin, iti ai propria limba", ii spune un prieten american, scriitor si el - si care, cu aceasta limba, poate spune o poveste ce ar trebui sa aiba ecou in sufletul oricui intelege sensul cuvantului suferinta. Suferinta constituie tema ascunsa a acestei carti si, asemenea temelor limbii si exilului, este ea insasi supusa atentei cercetari a autorului. Intai suferinta deportarii din Bucovina natala a lui Manea (aceeasi Bucovina in care s-a nascut poetul Paul Celan), in Transnistria sau Trans-tristia, cum o numeste uneori autorul dincolo de tristete, adica dincolo de tristete, in Uniunea Sovietica, cand avea doar cinci ani. Pe parcursul naratiunii se face deseori referire la acest episod, numit "Initierea", dar detaliile - si naratorul stie prea bine ca "audienta este lacoma dupa detalii" - sunt oferite intr-un capitol numit Anamnesis. Descrierea trece de la amintirile personale ale "micului Noah", care-si aminteste ordinele autoritatilor si inceputul "operatiunii", la relatarile mai impersonale ale unui primar crestin si ale unei oficialitati evreiesti. Prin glasurile celor doi, cititorul afla detaliile cumplite ale procesiunii evreiesti pe drumul spre "dincolo". Supravietuitorul a uitat, oare, scenele, cum a uitat incaperile in care locuise in Transnistria, sau pur si simplu nu poate vorbi despre ele? Este ca si cand suferinta, ajunsa in punctul ei culminant, nu poate fi talmacita in vorbe, doar vocea impersonala a Istoriei o poate reda. Si totusi, tocmai in cursul acestui episod ni se da o speranta de mantuire a fiintei umane. Speranta capata chipul Mariei, tanara taranca crestina care munceste ca servitoare la familia Manea si nu suporta sa se desparta de cei pe care a ajuns sa-i considere ca pe propria sa familie. In ciuda unor interdictii foarte stricte, Maria urmeaza procesiunea evreilor si incearca cu disperare sa urce in trenul ce-i duce pe evrei spre necunoscut, e trasa inapoi de jandarmii locali dar, fara sa se dea batuta, apare in lagar cateva luni mai tarziu, cu haine si mancare. Dar Norman Manea are luciditatea rara sa stie ca a te inveli in valul suferintei este periculos. "Suferinta", spune el, "nu ne face nici mai buni, nici eroi. Suferinta, ca toate cele omenesti, corupe, iar suferinta pe care se bate moneda in public corupe la modul absolut". Aceasta fraza poate fi citita in multe feluri. Poate fi legata de ceea ce spune naratorul cateva pagini mai inainte, cand descrie prin vocea tatalui "barbaria victimelor hotarate sa se salveze cu orice pret de barbaria opresorilor. Monstrii-calai nasc monstri-victime". Sau poate fi citita ca un raspuns la Jurnalul fericirii, scris intr-o inchisoare comunista de Nicu Steinhardt, evreul roman convertit la crestinism in timpul detentiei, si care, asemenea multor crestini ortodocsi ai acestei generatii, avea o viziune mistica asupra suferintei, apropiata cultului fascist al mortii. Sau poate fi o reactie la ceea ce Manea numeste "comercializarea Holocaustului". Cert este faptul ca autorul se simte in egala masura stanjenit de rolul de victima, ca si de cel de erou - in era talk-show-urilor, victima a devenit erou - si incearca sa-si protejeze marturia de pericolele inevitabile ale marturiei publice. Trecand permanent de la "eu"-ul narator la "el", confesiunea devine Literatura, transformand o experienta singulara intr-o poveste universala. Oricat ar fi de feroce, nu-i lipseste umorul est-european. La sfarsit, chiar inainte de a se sui in avionul de New York, naratorul redacteaza in carnetul sau o epistola adresata lui Lache si Mache, un cuplu din folclorul urban romanesc, versiune balcanica a cuplului Vladimir si Estragon din Asteptandu-l pe Godot, doar ca mai burlesc si mai amuzant: "Plecarea nu ma eliberase, intoarcerea nu ma intorsese". Beckett ar fi apreciat, fara indoiala, aceasta ironie finala.
Daniela Hurezanu
Articol aparut in The Redwood Coast Review (primavara 2004)
Reevaluare romaneasca
"In Bucurestiul primaverii 1986, degradarea atinsese performante pentru care nu mai era suficient sarcasmul", isi aminteste scriitorul roman Norman Manea despre ultimul an petrecut in tara sa. "Nici macar himerele nu mai supravietuiau in subterana socialismului bizantin. Totul parea pregatit pentru ruina si moarte, chiar si himerele. Somat de inevitabil, scriitorului nu-i mai ramanea decat sa devina personaj sau sa dispara cu totul."
Era un deceniu in care cea mai mare parte a Europei comuniste cadea in decrepitudine. Polonia era tinuta superficial in viata dupa suprimarea Solidaritatii, Cehoslovacia si Germania Rasariteana sufereau de o paralizie morala, chiar si experimentul ungar in "socialism managerial" nu-si tinuse promisiunile. Cu toate acestea, Romania reprezenta un caz in sine: falita, deprimanta, invadata de infamanta politie secreta, Securitatea, si condusa de un dictator nebun care facea una cu pamantul halci intregi din Capitala odata fermecatoare, ca sa-si construiasca hidoasele temple-birouri pentru sine. Manea, unul dintre scriitorii de frunte ai Romaniei, isi avea propriile sale probleme. Cenzorii ii mutilasera romanul Plicul negru, iar declaratiile sale publice impotriva unui anume tip de antisemitism ingaduit oficial au avut ca rezultat amenintari din partea politiei secrete si furia unora dintre confratii scriitori. Pus in fata rolului de scriitor intrat in buclucul jocurilor politice, a preferat sa "dispara" si sa emigreze. Autorul avea 50 de ani si era practic necunoscut in afara granitelor tarii.
Intoarcerea huliganului este o relatare personala, lirica, ironica, acuta a unei vieti care l-a adus pe Manea din Bucovina sa natala in New York, unde traieste acum, si la Bard College, unde preda. Rafuiala este ocazionata de o vizita - singura, pana acum - pe care a facut-o in tara sa zece ani mai tarziu, la insistentele sefului sau american Leon Botstein, presedintele Colegiului. Ezitarile sale de a se intoarce, in ciuda caderii comunismului, se datorau in parte simtamantului de discontinuitate personala, familiar oricarui emigrant. "Nu stiam daca evitam sa ma reintalnesc pe mine insumi, cel din trecut, sau nu mai suportam sa fiu identificat cu noua imagine", explica el. Dar scriitorul era constient si de faptul ca bataliile sale cu tara, cu colegii lui de condei si cu propriii sai demoni nu se sfarsisera o data cu caderea regimului lui Ceausescu. "Obosisem sa mai scrutez contradictiile patriei", scrie el. "Mi-era frica de nodul inlantuirilor, din care nu ma desclestasem."
Si totusi s-a hotarat sa plece in Romania si sa se confrunte cu trecutul, avand drept scut doar un caiet de notite de la Colegiul Bard. Rezultatul reprezinta un neobisnuit colaj de amintiri, insemnari de jurnal, vise si confesiuni care par sa se invarta in jurul unei zone de tacere ce inconjoara o experienta oribila din frageda copilarie a autorului. In octombrie 1941, cand avea cinci ani, Manea a fost deportat cu familia lui mic-burgheza de origine evreiasca din Bucovina intr-un lagar de munca fortata in Transnistria, ocupata in timpul celui de-al doilea razboi mondial de regimul pro-nazist al Maresalului Ion Antonescu. Transnistria este unul dintre cele mai intinse si mai putin cunoscute teritorii de chin si asasinare din timpul Holocaustului, unde aproape fiecare oras si fiecare sat aveau un fel de inchisoare, lagar de concentrare, de munca sau lagar de exterminare cu membri ai comunitatilor evreiesti din Romania si Ucraina. Manea si parintii sai au supravietuit timp de patru ani acestui chin, dar Transnistria a rapit viata celor doi bunici ai lui.
Manea nu dezvaluie niciodata ceea ce a vazut si a trait in lagar, dar el numeste experienta initiere, a doua nastere, intr-o lume ce continua sa-i conteste constiinta de sine, individualitatea si dreptul la apartenenta. Ani mai tarziu, in timpul vizitei in tara natala, simtind din nou o amenintare si o instrainare nedeslusite, s-a intrebat daca nu cumva Transnistria "m-a invatat in copilarie sa resping lumea exterioara, sa ma opun nasterii mele, sa aman evadarea din placenta care ma hranea?".
Viata sa sub comunism pare sa se fi definit prin izolare, instrainare si prin cautarea unui refugiu. "Urmatorii patruzeci de ani", scrie el, "captivitatea si libertatea aveau sa-si dispute suprematia prin negocieri ipotetice, compromis, complicitati si duplicitati cotidiene, ingaduind uneori enclave tainice de armistitiu." A crescut si a devenit un tanar evreu care se razboia cu "ghetoul" personificat prin "anxietatile, exagerarile si panica" mamei sale si a prietenilor ei din oraselul de provincie. Dar simtea si amenintarea atitudinilor anti-evreiesti renascute in tara sa si folosite de autoritatile comuniste pentru a asigura oarece legitimitate nationalistilor romani. In ciuda inclinatiilor sale literare, a urmat o facultate tehnica, irosind ani intregi ca inginer intr-un serviciu pe care il detesta, dar care, spera, l-ar putea feri de fortata implicare politica. Mai tarziu, ca scriitor, isi proteja inauntrul limbii aluziile, metaforele si imaginile folosite atat ca sa se exprime pe sine, cat si drept camuflaj. In sfarsit, ca profesor american si o celebritate de talie internationala, a dus mai departe cu sine ramasitele trecutului, in limba lui materna si in universul sau intim, precum "melcul isi duce in spinare casa".
Asa cum e infatisata in Intoarcerea huliganului, viata scriitorului e bogata in simetrii si ecouri tulburatoare. Demnitatea disperata, resemnata a tatalui in Transnistria avea sa fie din nou pusa la incercare mai intai intr-un lagar de munca fortata din Romania stalinista, in care a fost trimis din pricina unor devieri de la linia politica oficiala, si din nou mult mai tarziu, cand a fost hartuit de Securitate pentru activitatile sale in cadrul comunitatii evreiesti din orasul in care locuia. Antisemitismul fascist al regimului lui Antonescu revenea sub forma antisemitismului comunist al lui Ceausescu, iar ulterior ca antisemitism resurgent in Romania "libera", postcomunista. Catalogarea lui Norman Manea drept scriitor "disident", ca urmare a faptului ca a criticat prin aluzii sarcastice sistemul comunist, si-a gasit corespondentul in noua eticheta de renegat, cu care s-a ales din partea elitelor proaspat devenite anticomuniste, pentru faptul ca a scris un articol despre simpatiile fasciste ale unui idol literar roman, scriitorul si eseistul Mircea Eliade.
Intoarcerea huliganului este un volum de memorii dar si un volum impotriva memoriei. Manea practica ceea ce el numeste "anamneza" - adica "aducere aminte" si totodata "istoria unei boli" - nu pentru a recupera trecutul, ci pentru a-l demasca, pentru a-l desface din invelisurile succesive de manie, stanjeneala, sacrificiu, si poate astfel sa se elibereze de ceea ce mai ramasese din acest trecut.
Si totusi, chiar si in aceasta repovestire candida a vietii autorului, par sa existe zone prea personale si prea dureroase pentru a fi abordate direct. Doar aluzii vagi sugereaza o relatie aparent complicata, agonizanta, intre scriitor si mama sa, care-i apare intr-un vis cu ochii deschisi pe o strada din New York, sau dezmembrarea ciudata si risipirea familiei atat de unite, in urma careia mama oarba si handicapata ramane in Romania, tatal bolnav de Alzheimer ajunge in Israel, iar fiul in New York.
Descrierile si portretizarile lui Manea sunt adesea pline de forta si explicite; alteori, insa, sunt exasperant de vagi si evazive. Stilul eliptic, metaforic poate uneori deruta pe aceia care nu cunosc indeaproape istoria complicata a partii sale de lume. O anume monotonie apare in melancolia persistenta a naratiunii sale. In ciuda unor secvente de umor, aproape totul apare intr-o lucire palida, bolnavicioasa. Totul se risipeste si se iroseste. Clipele de fericire sunt prezentate ca ceva accidental, chiar rusinos. Parca nimic si nimeni nu izbuteste sa-l faca pe August Prostul, cum singur se numeste autorul in carte, sa zambeasca altfel decat cu sarcasm amar.
Si totusi, ne aflam in fata unei naratiunui convingatoare despre o viata plina de suferinta si alienare, inradacinata in amintirile cele mai fragede ale autorului si confirmata de experientele ulterioare. Un motiv recurent in Intoarcerea huliganului este o carte postala infatisand una dintre cele mai rau-prevestitoare picturi ale lui Chagall: un evreu crucificat este ars pe un rug, in mijlocul a ceea ce pare sa fie un pogrom intr-un stetl est-european. Autorul nu-si aminteste cine i-a trimis-o si de ce. Care e mesajul acestei ilustrate? Un avertisment, un semn de solidaritate, o amenintare?
Povestea se termina intr-un anticlimax previzibil: intors in "viata de apoi" americana, autorul isi da seama ca "Plecarea nu ma eliberase, intoarcerea nu ma intorsese. Imi locuiesc stanjenit biografia". Si oare nu suntem si noi la fel, deopotriva nomazii si cei statorniciti? Dar in aceasta carte neobisnuita, intima, autorul roman ne arata ca, desi perspectiva pe care o permite casa melcului poate cuprinde o mare parte din lumea moderna, curbura cochiliei ne duce inevitabil inapoi la germenele intunecat si indurerat al fiintei.
Jaroslaw Anders
Articol aparut in Los Angeles Times Book Review
(8 august 2004)
Traduceri de Irina Horea
