Pe aceeași temă
“Django unchained” este cel mai recent episod din lungul parcurs pe care Quentin Tarantino îl realizează, fascinat de maniera în care propria sa imaginaţie rebelă poate recombina elementele memoriei cinematografice. Filmul lui Tarantino nu este un simplu remake, după cum nu poate fi analizat din unghiul de vedere al preciziei istorice. În cazul acestui obiect cultural produs de Tarantino, ca şi în cazul celor care îl precedă, cheia de interpretare este oferită, pe de o parte, de fabuloasa abilitate ludică a regizorului, pe de o parte, şi de dragostea pe care acest autor fantast şi bizar o poartă artei de la care se revendică, pe de altă parte.
“Django unchained” este o sinteză himerică şi bizară de genuri tradiţional separate până la acest film:de la europenele “ spaghetti western” până la westernul american şi pelicula de tip “ blaxploitation”, toate aceste repere de natură intelectuală şi vizuală sunt revărsate în malaxorul postmodern care este mintea lui Quentin Tarantino. Şocante şi copleşite de un simţ adesea patologic al sexualităţii, scenele din “ Django unchained” pot fi decodate doar dacă sunt redate contextului ce le legitimează. Traseul iniţiatic al celor doi vânători de recompense, din Texas către Sudul sclaviei, pe urmele răzbunării şi al sângelui, este, până la un punct, traseul lui Tarantino însuşi în căutarea fragmentelor cinematografice care îi jalonează sensibilitatea.
Geniul lui Tarantino este vizibil în atenţia cu care bricolează filmul din segmentele de naraţiune şi de himere ale filmelor pe care le reinventează, o dată cu propria lui recitire. Multe dintre cadrele sale trimit, deliberat, la cadrele pe care orice cinefil autentic le are gravate în minte, ca un şir canonic de gesturi. Bucuria unui film de Tarantino, iar acesta nu face excepţie,este dată şi de aşteptarea ce anticipează fiecare cadru care se naşte. Intertextualitatea lui Tarantino nu are nimic pedant şi tezist- ea este, dimpotrivă, la fel de complicată şi de naturală ca un curcubeu. Din suma de citări ce pot fi decelate separat , artistul construieşte un întreg ce nu se rezumă la suma obiectelor la care face aluzie.
Controversat, în măsura în care reia una dintre temele cele mai delicate ale istoriei americane, sclavia, “ Django” –ul lui Tarantino nu aspiră să fie o lecţie, (necesară în orice moment), despre natura infernală a sistemului pe care îl evocă. Fidel unei poetici ce recuperează, creator, marginalitatea, Tarantino imaginează un joc de artificii ce culminează cu uriaşa explozie menită să distrugă Candyland, cetatea de cruzime şi de viciu asupra căreia tronează Monsieur Candie( un rol în care Leonardo DiCaprio îşi atinge unul dintre cele mai înalte puncte ale carierei sale). Candyland este climaxul cinematografic prin care Tarantino împinge până la ultimele consecinţe atât amoralismul (aparent) ce defineşte westernul spaghetti, cât şi violenţa colorată sexual şi rasial din genul “blaxploitation”, de la “ Shaft “ şi “ Foxy Brown “ până la “ Mandingo”. Ceea ce pune în pagină Tarantino nu este o frescă , ci recitirea fantasmatică a tradiţiei invocate obsesiv. Şarjate, schimburile de focuri în care sângele abundă sau efigiile de brutalitate morbidă se cer redate ramei ficţionale originare pe care Tarantino o are în vedere, invariabil.
Călătorie spre adâncul tulbure al unei Americi reconstruite cinematografic în secolul XX, “ Django unchained” este o probă de virtuozitate demonică. Postmodern şi baroc, alăturând ritmurile wagneriene şi sonoritatea “ rap”, Tarantino îşi reconfirmă vocaţia de iconoclast, dar şi pe cea de creator de vise.
