Intrare din lateral

Tania Radu | 04.12.2012

Pe aceeași temă

Cu această scriere uimitoare care este Acasă, în câmpia Armaghedonului, Marta Petreu are deja maniera ei, inconfundabilă. Slujită de un mare talent, își va vedea de drum – acum, ca prozator - dincolo de orice categorisiri.

Marta Petreu este una dintre aparițiile sur­priză din proza de azi. Nu pentru că n-ar fi de așteptat ca orice om de condei să abordeze proza la un moment dat, ci pentru că romanul ei, Aca­să, pe câmpia Arma­ghe­donului, contrariază intens. Ceva ce nu s-a desprins to­tal nici de memorialistică, nici de poezie, ba pe alocuri nici chiar de eseu se eta­lează pe mai mult de trei su­te de pagini, care se sustrag oricărei alipiri la un gen proxim. Autoanaliză, măr­tu­risire, cartea unui personaj cum nu s-a mai scris de la Ilie Moromete încoace, saga unui sat transilvan, „roman al anamnezei“, „Evanghelie a fiicei“, „exer­cițiu psihanalitic“, text comparabil cu cărțile unor Peter Esterházy, García Márquez, Philip Roth sau Max Blecher – acestea și destule altele au fost deja po­menite în comentariile criticilor. Până la urmă, un singur lucru e cert: romanul de debut al Martei Petreu a rupt rândurile și a trecut în prima linie.

Scris cu un patos năucitor, într-un diluviu inform după standardele romanului cu pedigree, cu scă­pări și destule eclipse de grație stilistică, Acasă, pe câmpia Ar­maghedonului vorbește despre pacea im­posibilă dintr-un „război“ între părinți: „Erau grozavi ei, părinții noștri, cu răz­boiul lor religios și amoros, schijele sfintelor și lumeștilor lor proiectile tre­ceau prin noi tustrei, sfârtecându-ne“. „Nu vorbeau între ei, nu mâncau îm­pre­ună, dar se culcau împreună, în același pat./ Era înspăimântător./ Era grotesc. /Era umilitor. /Era războiul zilei celei mari de dinaintea scufundării pentru ve­cie a lumii acesteia. Da, era lunga bă­tă­lie dintre armatele vrăjmașe, exact cum ne tot spunea Ticu. Era crâncenul război al sfârșitului, Armaghedonul cel Ade­vă­rat de pe Câmpia Armaghedonului. Și tre­cea chiar prin mijlocul casei noastre.“

Un fir blestemat – trecerea la iehovism a unora, nu a tuturor - și acea alegere gre­șită care a fost căsătoria teribilei Maria cu Agustin Vălean scufundă în acizi copilăria Tabitei. În ziua înmormântării mamei, Ta­bita se întoarce spre ce a fost, cu ochii măriți de spaima blestemului („Blăstămați să fiți cu toții, câte zile îți mai avea!“ „Sperlă să se-aleagă de tăte!“ „Să n-aveți parte de ce vi-i drag! strigase ascuțit și nu o singură dată Mica, ridicându-și mâ­na stângă spre cer“), de groaza ne­no­rocului, a neodihnei și remușcării: „Prea târziu, după o mare suferință, când nu mai ești aproape nimic, ajungi să-i iu­bești pe-ai tăi exact așa cum sunt ei. Cum au fost. Cu Apocalipsa și blestemele lor cu tot. Și e târziu. Și-atunci ai vrea ca Dumnezeu să existe, și viața de din­colo“, spune Tabita în final. În „discursul“ ei interior (ghilimelele sunt obligatorii, în condițiile puternicului altoi poematic din scriitură), nu tace niciun moment lu­ci­ditatea: pacea e obligatorie mai ales în or­dinea mântuirii. Pentru lumea (din ro­ma­nul) Martei Petreu, e însă de neatins. Te­ma copilului nedorit, a blestemului pă­rintesc și a răzbunării, dar și natura apar­te a conflictului trimis pe verticală de com­ponenta religioasă nu lasă loc de hap­py end. În acest eșec – inutil să ne în­trebăm dacă ține de ficțiune sau de bio­grafie – se adună, de fapt, imperfecțiunile literare ale romanului.

Cea care povestește, Ta­bi­ta, rămâne un travesti ra­tat. Prea impregnată de con­vingerea că a fost ne­dreptățită de soartă, nu mai poate pleda întotdeauna con­vingător. Romanul – dacă roman e! – este lipsit de calmul obiectiv al au­torului. Cititorul ezită în­tre a pactiza cu Tabita și a se regrupa alături de Marta Petreu, cea care ar fi putut tranșa de partea cui e dreptatea. Dreptatea nu există, se poate spune. Dar nedreptatea? Mai degrabă da, ne transmite Acasă pe câmpia Armaghe­donului.

Marta Petreu este și nu este romancier. Este, indubitabil, prin felul în care an­gre­nează o mulțime de personaje, unele apte să-și revendice locul în lista canonică (Ma­ria și Ticu, respectiv mama și tatăl per­sonajului narator), și prin puterea de a strânge până la urmă coerent o narațiune stufoasă, când clasic ramificată, când pos­t­modern digresivă și fracturată temporal. Și totul folosind un artificiu banal: flash­back-ul.

Pagini antologice, lipsite de orice marcă a vârstei stilistice, descriu în primul capitol înmormântarea mamei. Vin însă la rând alte zeci de pagini descumpănitoare, care te fac să crezi că autoarea pierde tonul, că nimic nu se va mai ridica la incandescența de la început. Eroare, romanul suie și co­boară neîncetat, terminând în strigăt gâ­tuit, după ce a alăturat amintiri de toată mâna din copilăria Tabitei, lungimi plic­ticoase, repetiții involuntare ori cu in­tenție stilistică (nu e totdeauna limpede), pasaje rău scrise („eram niște copii ca ori­care alții, porniți să ne obținem și noi ce­ea ce credeam că totuși ni se cuvine și nouă din torta vieții. Din pâinea vieții, însiropată, dar nu în ceai negru cu va­nilie, ca blatul de tortă al Mamei, ci într-o porție generoasă de durere și spaimă“), portrete magistrale și fraze tulburătoare („Eram sub aripa neagră a Apocalipsei, încleiată, ca un cărăbuș în smoală, în delirul de un nesfârșit sadism al Arma­ghedonului (...) în loc să mă aducă la mântuire, Tatăl meu a făcut din mine, pen­tru multă vreme, un ateu conștient de drepturile lui“).

Câteva scene puternice se pun singure în valoare, cu o undă de trufie a bunului stil ardelenesc. În preajma mamei, care îna­in­tează spre moarte, Tabita își chea­mă dinăuntru nevoia de reconciliere: „Vorbeam pașnic, mângâindu-i încet mâinile ei mici și muncite (...) și simțind (...) cum mi se fărâmă crusta ca o coajă tare de ou pe care o purtam armură pe suflet, auzeam în mine un sunet mare de fluviu, un vuiet ca-n copilărie, când se spărgea gheața“ pe Someș. Apoi împă­carea, postumă, cu tatăl: „Ticu a fost cel mai onest adversar pe care l-am avut vreodată“; „O, da, ne-am certat doi­sprezece ani, de când am fost alfa­be­tizată până la moartea lui. Sălbatic. Cu reguli de onoare, dar fără nicio cruțare. Ne-am făcut toate șicanele cu putință, dar numai când a fost vorba despre cre­dință și despre Dumnezeu“; „Mă întreb dacă nu m-a socotit pedeapsa lui Dum­nezeu pentru el, căci era prea de tot, mă concepuse ca s-o constrângă pe Mica să treacă la Străjerii lui Iehova - și s-a po­menit cu mine, că i-l scoteam zilnic pe Ie­hova pe nas și-l mai și acuzam pentru nașterea mea de prisos. Pleavă și pul­bere peste un trecut ce îmi zvâcnește ca o bubă ce doare în carne“.

Dacă asta mai contează, Marta Petreu nu este însă romancier până la capăt. Re­tragerea memorialisticii spre ficțiune e indecisă, autoarei îi lipsește detașarea. În casa unde tatăl așteaptă sumbru Ar­ma­ghedonul, mama se baricadează în ne­pocăință, ca răzbunare pentru o căsătorie dezastruoasă, iar copiii își iau, sau nu, partea lor „din torta vieții“, copilăria „de lagăr“ a Tabitei și a fraților ei suferă, li­terar vorbind, de autocompătimire: „Copil al pedepsei și-al răzbunării“, „fiecare boală pe care am făcut-o a fost o vină grea“. „Am umblat la tratament câteva săptămâni, singură însă, căci pentru singurătate fusesem adusă pe lume“ - și citatele ar putea fi mult mai multe.

Atunci când a ales minimum de obiectivare (un personaj fe­mi­nin care povestește din pers­pectiva fiicei), Marta Petreu și-a semnalat apăsat, cum îi este felul, libertatea de a retrăi altfel segmente din propria biografie, la o temperatură de autocombustie. Și-a luat mai ales li­ber­ta­tea de a le reinterpreta, supunându-le re­acției chimice cu propriul temperament. „Luciditate masochistă, aproape auto­dis­tructivă“, spune într-o recenzie Alex Gol­diș, apăsând o clapă esențială: din pers­pectiva tuturor cărților Martei Petreu, te­mele sunt până la urmă aceleași, fie că e vorba de poezie sau de eseurile despre tot ce are potențial de confruntare inte­lec­tuală (Cioran, Sebastian, generația ’27). Au­to­analiza turează la maximumul poetic, sugerând nevoia extremă de descărcare. Acasă, în câmpia Armaghedonului nu des­carcă însă nimic (o argumentează foar­te bine într-un articol Bogdan Stănescu).

Ca prozator, Marta Petreu vine cumva din lateral, din afara plutonului care a schim­bat peisajul literar în jurul anului 2000. Dar nici Filip Florian, nici Dan Lungu, Florina Ilis sau Ion Vianu, nici Dan Stanca, nici Doina Ruști, sau Radu Aldulescu ori Ioana Pârvulescu, ca să dăm numai câteva nume, în fruntea cărora s-ar cuveni poate să stea chiar prozatorul Mircea Cărtărescu, nu pot fi puși cu ușurință într-o linie anu­me. Fiecare deschide o linie, care nu o in­tersectează pe a celorlalți. Este un timp al individualităților, recuperate salutar ca valoare în sine, după decenii de mimetism prelungit și de interminabile războaie de uzură între „generații“ și grupări. Dinspre ele nu ne-au ajuns decât puține nume im­portante, alte câteva greu de ocolit și ca­re, adesea, și-au schimbat total traiectoria față de anii de început. Astăzi, slavă Dom­nului, chiar și înscrierea în manieră ră­mâne un gest „egoist“ – fiecare cu „ma­niera“ lui.

Cu această scriere uimitoare care este Aca­să, în câmpia Armaghedonului, Marta Petreu are deja maniera ei, inconfundabilă. Slujită de un mare talent, își va vedea de drum – acum, ca prozator - dincolo de orice categorisiri. //

// MARTA PETREU

// Acasă, pe câmpia Armaghedonului

// Editura Polirom, 2011,

    Seria de autor, 327 pag.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22