Ioan Hudiţă şi Jurnalul politic care explică România anilor de război

Traiectoria personală a lui Ioan Hudiță este dovada de netăgăduit că și atunci când o țară este prinsă la mijloc între două puteri agresive, cum erau Germania nazistă și Uniunea Sovietică, nimic nu îi oprește pe conducătorii ei să rămână patrioți și democrați și să-și pună onoarea mai presus de orice, cu condiția, vai, de a accepta să-și sacrifice cariera.

În concluziile eseului pe care îl consacră mareșalului Antonescu (Aliatul uitat al lui Hitler, Humanitas, București, 2006), Den­nis Deletant, istoricul britanic care în ul­ti­ma jumătate de secol a de­venit un specialist în i­s­to­ria românească, ex­pri­mă o nedumerire: cum se face că persoana celui care, în anii războiului, a fost con­du­că­torul poporului ro­mân nu a trezit mai mult in­teres prin­tre anglo-sa­xoni? „Dată fi­ind im­por­tanţa României pen­tru ma­şina de război a lui Hitler, neglijarea lui An­tonescu de către istoricii anglofoni este cu atât mai enigmatică. Unii ar putea fi ten­taţi să pună acest lu­cru pe seama barierei lingvistice. Dar acest lucru ar putea fi valabil şi în cazul conducătorului militar finlandez, ma­re­şalul Carl Gustav Emil Mannerheim, des­pre care au apărut în engleză mai multe cărţi, şi în cazul liderului Ungariei din tim­pul războiului, amirarul Miklós Hor­thy. Evitarea is­to­ri­cilor anglofoni de a-l aborda pe An­to­nes­cu îşi are sorgintea, su­gerez eu, în di­fi­cultatea de a înţelege ambiguităţile şi am­bivalenţele acţiunilor României în timpul războiului, care la rân­dul lor fac ca mi­siunea evaluării ro­lului lui Antonescu să pară descurajantă“ (p. 292).

Deletant anunță cu câțiva ani mai de­vre­me pamfletul lui Lucian Boia al cărui titlu, De ce este România altfel? (Humanitas, Bucureşti, 2012), prinde într-o formulă de o splendidă concizie toată specificitatea ro­mânească. Dacă, după o jumătate de secol de studii axate pe români și România, De­letant mai poate să se mire de am­bi­gui­tățile clasei politice românești, ce să mă mai plâng eu, un neofit, de greutățile de ca­re m-am lovit în încercarea de a în­țe­lege marile viraje pe care le-a luat secolul al XX-lea românesc? Un secol XX în care țara nu a fost scutită de nicio schimbare brutală de situație.

Așa cum se întâmplă de obicei, norocul m-a făcut să găsesc într-un anticariat din București cartea care mi-a deschis ochii asupra anilor 1930-1940: Jurnal politic al lui Ioan Hudiță, istoric și figură proeminentă a țărăniștilor, ani la rând mâna dreaptă a lui Iuliu Maniu și expert în materie de politică internațională. Iar norocul a fost cu atât mai mare, cu cât vo­lumul respectiv acoperea anul 1938, adică exact perioada în care regele Carol al II-lea a dizolvat Parlamentul ales în d­e­cem­brie 1937 și a desființat partidele, pentru a ins­taura dictatura lui personală într-o Eu­ropă pe care Hitler se pregătea să o treacă prin foc și sabie.

Seară de seară, într-o lume în fierbere, Ioan Hudiță consemnează cu o mână care nu tremură principalele evenimente ale zi­lei. Lectura acestor note scrise de un ob­ser­vator atent reprezintă o fereastră des­chisă spre o lume a politicului la care alt­fel nu am fi avut acces. În forma lui ac­tua­lă, Jurnalul politic al lui Hudiță numără 16 volume care se referă la perioada dintre 1 ianuarie 1938 și 25 aprilie 1946, fiecare având în medie 500 de pagini.

Două elemente caracterizează cariera lui Hu­­diță: o solidă pregătire de specialist în istoria di­plomatică și un angajament politic de neclintit. Pre­gă­tirea de istoric Hudiţă și-a făcut-o la Paris, imediat du­pă primul război mondial, între 1921 și 1927. Timp de șase ani, el va trăi printre ma­rile nume ale Sorbonei, în­cepând cu Charles Seig­nobos, care îi va fi în­dru­mă­tor de teză. La Hudiță, discipol fidel al lui Seignobos, care aparține școlii pozitiviste, studiul critic al documentelor va prevala asu­pra interpretării lor. De aceea, la teza lui, care se ocupă de diplomația franceză în Transilvania, el adaugă două volume de documente. Peste tot în redactarea Jur­na­lului este evidentă preocuparea de a pre­zenta faptele brute, acțiunea și experiența sa de om politic, fără a se lăsa abătut din drum de alte aspecte ale existenței - fie că e vorba de viața de familie și de cele două fiice (va vorbi despre ele doar pentru a le pomeni, lăudându-le, succesele școlare), ori de calitatea sa de profesor, despre care cititorul nu află decât că, atunci când era ministru și șef de partid, își ținea cu re­gularitate cursul de două ori pe săp­tă­mâ­nă. Mai notează, în trecere, că un do­cu­ment sau altul (hotărâre politică, articol de presă) va fi adăugat volumului din anul în curs. Din paginile zilnice reiese că ana­lizele sale politice nu se bazează pe reacții emoționale (nici chiar în momentele di­ficile ale războiului), ci pe studiul apro­fun­dat al unor surse jurnalistice diferite sau pe mărturii de prima mână.

Seignobos nu i-a transmis numai o me­todă, el i-a imprimat și o rigoare morală și politică. Acest protestant – în Franța, chiar și în ziua de azi apartenența la pro­tes­tantism este sinonimă cu rigoare mo­rală, cinste și modestie – era republican con­vins și partizan al căpitanului Dreyfus, deci adversar al oricărei forme de an­ti­se­mi­tism. Format de el, Ioan Hudiță și-a dez­voltat și pus în practică toate aceste ca­li­tăți. În 1938, nu are cuvinte destul de as­pre pentru a-i admonesta pe antisemiții ca­re guvernează sub ocârmuirea lui Carol al II-lea. Nu are cuvinte destul de aspre („ti­­călos, falşi savanţi, lipsiţi de ru­şi­ne“...) pentru a critica oportunismul oa­menilor po­litici care își schimbă opțiunile ca pe mă­nuși, trecând de la un partid la al­tul. În 1938, când Carol II recrutează per­so­na­lități pentru regimul lui personal, el re­fu­ză. În 1944, când comuniștii încearcă să-l racoleze, singurul lui răspuns este: „Or­ganizați mai întâi alegeri de­mo­cra­tice și cel care învinge va guverna!“. Acum, când știm că acest răspuns putea însemna pen­tru el închisoarea, realizăm tot curajul, toată îndrăzneala de care a dat dovadă.

Dar să ne fie îngăduit să zâmbim când îl vedem pe omul de la pu­tere devenit ministru cum ce­­dează presiunilor familiei și își garnisește, la 5 noiembrie 1944, ministerul care-i fusese încredințat, al Agri­culturii, cu rubedenii și amici: „Vărul meu, Vasile Spiridon, are atâtea cereri în­cât aproape nu îndrăzneşte să mi le pre­zinte. Ca unul care cunosc oamenii şi necazurile lor, îi înţeleg pe toţi şi-i as­cult, trecându-mi în agendă toate ne­voi­le lor. Panaitescu de la Fierbinţi vrea să-l numesc în consiliul de conducere al Ca­merei de Agricultură a judeţului Ilfov. Ge­neralul Ilcuş, ca mare proprietar de vie la Ştefăneşti-Ilfov, vrea să-l numesc pre­şedinte al Sindicatului viticultorilor din ţară (...) Vasile mă roagă să-i găsesc fratelui său, Nicuşor, şi soţei sale, Lu­ci­ca, posturi în capitală şi dacă se poate şi direcţia unei şcoli primare, pentru a avea locuinţă...“ (Vol. 12, p. 39).

Admirabila cronică a vremurilor atât de gre­le prin care trece România con­cen­trea­ză în ea realul interes pe care îl prezintă Jurnalul politic. Fără îndoială, ges­ti­cu­lațiile unei clase politice care se lasă an­trenată în derivele totalitare ce răvășesc Eu­ropa sunt interesante, dar, odată cu tre­cerea anilor, traiectoria personală a lui Hu­diță capătă încă și mai mult interes. Ea es­te dovada de netăgăduit că și atunci când o țară este prinsă la mijloc între două pu­teri agresive, cum erau Germania nazistă și Uniunea Sovietică, nimic nu îi oprește pe conducătorii ei să rămână patrioți și de­mocrați și să-și pună onoarea mai presus de orice, cu condiția, vai, de a accepta să-și sacrifice cariera. Văzută în lumina dez­ba­terii lansate de cartea lui Lucian Boia, De ce este România altfel?, viața lui Hudiță es­te exemplară. Nu are niciun complex fa­ță de Franța sau de celelalte culturi occi­dentale. Faptul că are cu prietenii din Fran­ța (politicieni de dreapta sau de cen­tru) relații de la egal la egal se înțelege de la sine: sunt oameni care aparțin aceleiași lumi. Conversațiile pe care le are la Lon­dra cu Churchill dau aceeași impresie: „Ca temperament, Churchill are ceva din Lupu [Dr. Nicolae Lupu, fruntaş ţărănist – G.D.], nervos, bătăios, n-are răbdare să asculte, întrerupe mereu, îi place să vor­bească, folosind fraze scurte şi ne­în­tă­rind cuvintele. Parcă n-ar fi englez! E an­tipodul lui Eden, reţinut, măsurat, care ascultă mai mult decât vorbeşte şi e de un calm desăvârşit. Churchill este un agitat, minte ascuţită, vioaie, înţelege re­pe­de şi-ţi ia vorba din gură, ne­aş­teptând să termini. Îmi adaptez con­versaţia ge­nului său de a vorbi...“ (Vol. 1, p. 343).

Trimis de Iuliu Maniu la Paris și Londra în toamna lui 1938 pen­tru a lua pulsul acestor două ca­pitale în legătură cu riscul unui război cu Germania, tensiunea vi­zibilă pretutindeni îl obligă să se întoarcă de urgență în țară.

Nu numai că Occidentul nu îl com­ple­xează, dar este și foarte sigur pe sine. Pen­tru că are o pregătire serioasă, pentru că a făcut studii solide, pentru că cele trei licențe și un doctorat de stat nu sunt vor­be goale, diplome de fantezie. În fiecare zi, că se află la București sau în călătorie, își găsește timp să citească presa, să as­culte radioul și să-și scrie jurnalul. În iar­na lui 1944, când este ministru, nu-și schimbă cu nimic regulile de viață pe care și le-a impus. Aceste reguli îi dau o forță și o încredere care îi impresionează în mod vădit pe cei cu care vine în contact. În ianuarie și februarie 1945, când ocu­pantul își accentuează presiunea, când co­muniștii (Gh. Gheorghiu-Dej, A. Pauker, E. Bodnăraș) sunt somați de Moscova să preia puterea, Hudiță își păstrează un calm impresionant, răspunde tuturor so­licitărilor, însă, indiferent de in­terlocu­to­rul pe care-l are în față, răspunsul lui nu se schimbă cu o iotă: „- Reforma agrară? Este gata, dar trebuie să așteptăm în­toarcerea soldaților noștri de pe front, răz­boiul nu s-a terminat; - Un nou gu­vern? Da, imediat ce poporul își va alege liber deputații“.

Ca să pună bazele „democrației populare“ cu care voia să-i fericească pe români, URSS trimite la București un „proconsul“ redutabil, pe Andrei I. Vîșinski, prin­ci­pa­lul organizator al proceselor de la Mos­co­va. La început, Vîșinski i-a ordonat Anei Pauker să-l convingă pe Hudiță să accepte șefia unui guvern de largă uniune na­țio­nală, care să adune la un loc de la țărăniști și până la comuniști. Pauker s-a izbit de un zid, dar cele două convorbiri pe care le-a avut cu Hudiță sunt antologice. Și-a în­cercat și Vîșinski puterea de per­sua­siu­ne, dar s-a lovit de același zid. Până la ur­mă, sovieticii au înțeles că trebuie să-și ia adio de la sprijinul nucleului dur al li­be­ralilor (Brătianu) și al țărăniștilor (Maniu, Lupu, Mihalache). La momentul respectiv, Hudiță avea 50 de ani. Ar fi putut să facă o carieră strălucită ca ministru de Externe sau în diplomație. Ce l-a împiedicat? Pro­bitatea, rigoarea morală, patriotismul. A preferat să facă închisoare decât să cola­boreze cu un guvern al cărui șef era numit de o ambasadă străină. A intrat în puș­că­rie, zece ani, fără să aibă parte de un pro­ces, fără să fie judecat.

Cel de-al zecelea volum din Jur­nalul politic este cu deosebire interesant pentru că, începând cu 1 ianuarie și până la 24 au­gust 1944, urmărește pas cu pas contorsionările elitelor politice pe care soarta războiului le obligase să aleagă în­tre ciuma hitleristă și holera stalinistă. Is­torisirea celor opt luni care preced saltul guvernului român în barca Aliaților este de-a dreptul magistrală. Avem aici soli­locviul unui înțelept lucid și neclintit în fața adversității: știe că, din cauza ne­bu­niei aliatului hitlerist, România nu are altă soluție decât să se arunce în brațele so­vieticilor. Dar mai știe și că țara lui va fi sugrumată de caracatița rusească.

Dar cum speranța, chiar și cea mai ne­bunească, moare ultima, în ziua de Anul Nou 1944, notează că el și prietenii lui sunt de acord că anul care începe „va adu­ce pacea generală şi restabilirea re­gi­mu­rilor democrate în toată lumea, inclusiv Rusia Sovietică“. Așa ar fi și drept, este de părere, pentru poporul rus, care a fă­cut sacrificii atât de mari în timpul răz­boiului. Și adaugă: „De altfel, dacă ac­tualii stăpâni de la Kremlin n-ar înţelege să pună capăt regimului actual de tira­nie, sunt convins că vor fi siliţi să se exe­cute de către aliaţii lor anglo-americani, care i-au salvat din ghiarele lui Hitler“ (Vol. 10, p. 49). La ce iluzii te împinge ade­sea nenorocirea! Hudiță nu pune la în­do­ială buna credință a anglo-saxonilor, a lui Churchill mai ales, deși acesta scria de la Moscova la 12 octombrie 1944: „Reiese ast­fel cât se poate de clar că Rusia so­vietică are interese vitale în țările ri­ve­rane Mării Negre, dintre care una, Ro­mâ­nia, a atacat-o fără să aibă nici umbra celui mai mic motiv cu 26 de divizii“ (Churchill, Al Doilea Război Mondial, Plon, Paris, vol. 11, p. 242). Hudiţă dă do­vadă de naivitate atunci când crede că la marea masă de joc de după război Ro­mânia nu va plăti greșelile lui Carol II sau pe acelea ale mareșalului Antonescu. Du­pă ce, la sfârșitul războiului din 1914-1918, obținuse de la Aliați o extindere nesperată a teritoriului și după ce, începând din 1936, și-a compromis aceste avantaje dând cu piciorul vechilor alianțe în fa­voa­rea Germaniei hitleriste, cum ar mai fi pu­tut România să găsească la acești Aliați iertare și indulgență? Cu atât mai mult, cu cât cel mai încrâncenat și mai nemulțumit dintre ei, Rusia sovietică, ocupa deja o parte din teritoriul țării.

Să nu uităm că, la începutul lui 1944, tru­pele române mai luptau încă pe frontul rusesc alături de nemți. Nicio opoziție înarmată nu tulbură dictatura militară an­tisemită a mareșalului Ion Antonescu, dis­cu­țiile la cel mai înalt nivel, care privesc soarta țării, se poartă într-o amabilă con­fraternitate între adversari politici care se întâlnesc la Capșa sau la barul de la Con­ti­nental să-și bea cafeaua și să pună țara la cale, mulțumindu-se să-i ignore pe ofi­țe­rii germani care fac același lucru, cu sin­gura diferență că preferă berea. Nu vom găsi nicăieri în Jurnalul lui Hudiță vreo alu­zie la eventuale amenințări din partea poliției. E adevărat că are telefonul su­pra­vegheat, dar poate să ia legătura când vrea cu primul ministru. Cum să nu te miri când afli că, într-o țară care pen­du­lează între Berlin și Moscova, dictatorul Ion Antonescu, Regele Mihai și șeful opo­ziției Iuliu Maniu sunt reprezentați pe lân­gă Aliați la Cairo de același prinț Barbu Știrbei, care le comunică și unora, și al­tora aceleași informații!

Această promiscuitate instalată între re­gi­mul militar și opoziție devine și mai am­biguă prin jocurile și manevrele pe care le execută o mulțime de politicieni garați pe „calea de mijloc“, după ce trădaseră într-un moment sau altul linia partidelor lor. Două exemple: liberalul Gheorghe Tă­tă­res­cu și țărănistul Mihai Ralea, cu carierele lor cum nu se poate mai sinuoase. Li­be­ralul Tătărescu începe să mizeze pe ger­mani încă din anii ’30, obsedat de fan­to­ma comunismului. Din aceleași motive, Ralea, țărănist de stânga (autorul unei te­ze susținute la Sorbona și intitulate Ideea revoluției în doctrinele socialiste!) spri­jină, începând din decembrie 1937, dic­ta­tura carlistă care suspendă regimul par­la­mentar și constituțional și numește un gu­vern oficial antisemit. Exact în acel mo­ment, Ioan Hudiţă și șeful lui, Iuliu Ma­niu, se opun cu hotărâre regelui, ca ur­ma­re a schimbării bruște impuse politicii stră­ine a țării. Pe când, în iulie 1936, la Mon­treux, miniștrii de Externe sovietic (Lit­vinov) și român (Titulescu) reușiseră să ne­gocieze un acord de bună vecinătate, în ciuda con­tenciosului basarabean, Carol al II-lea își demite brusc ministrul (la Moscova, Lit­vi­nov are aceeași soartă) și alege alianța cu Germania. O alianță care, cu suișuri și co­bo­râșuri, va dura până la 23 august 1944.

În toți acești ani, țărăniștii, cu excepția ace­lora (mulți) dintre ei care vor ceda cân­tecului de sirenă progerman, vor cere neo­bosiți alegeri libere și democratice și o po­litică proaliată. Hudiță era specialist în po­litică externă, prietenii lui îl vedeau în el pe viitorul ministru de Externe al unui ipo­tetic Guvern Maniu; or, pentru el, acor­dul Titulescu-Litvinov era cheia de boltă pe care își baza întreaga strategie politică. De aici s-a ales cu o reputație de pro­so­vietic care explică îndârjirea cu care, la or­dinul lui Stalin, Molotov, Bodnăraș sau Pauker au ținut să-l numească prim-mi­ni­s­tru al tranziției la sfârșitul războiului. Im­perturbabil, Hudiță le-a răspuns de fiecare dată: „Retrageți-vă trupele, organizați ale­geri libere, partidul care câștigă îl va desemna pe primul ministru“. Refuzul lui i-a deschis drumul lui Petru Groza.

La sfârșitul lui august 1944, între ultimii de­mocrați ireductibili și inconsistentul grup de comuniști români aserviți Mos­covei se întinde cât vezi cu ochii mlaștina politicienilor care s-au compromis spri­ji­nindu-i sau tratându-i cu complezență pe Carol II, pe legionarii lui Codreanu sau pe conducătorul Antonescu. Aceștia sunt acum o pradă ușoară pentru șantajul so­vie­ti­ci­lor, care le amintesc insistent de slă­bi­ciu­nea manifestată față de naziști și în­cu­rajează apariția unor partidulețe conduse de un Tătărescu sau un Ralea - și de cine se mai nimerește - pentru a da o spoială de credibilitate frontului popular atât de ne­cesar Moscovei, care vrea să aplice un machiaj „democratic“ transformării unei mo­narhii constituționale în dictatura par­tidului unic. Oamenii aceștia vor avea par­te de numeroase recompense, vor fi aco­pe­riți de onoruri și, chiar, li se vor arunca niște fărâmituri de la masa puterii. Dar cea mai importantă recompensă pentru ei va fi că li se va ierta păcatul colaborării cu dictaturile de dreapta.

Jurnalul lui Hudiţă vorbește despre dezbaterile aprinse la care dă naș­tere prezența apăsătoare și în­gri­jo­rătoare a Armatei Roșii într-o Ro­mânie în care cu greu sovieticii ar fi putut să vadă un aliat și despre pretențiile lor (susținute de anglo-saxoni) când se pu­nea problema armistițiului. Deși își mai pier­duse din optimismul de la 1 ianuarie 1944, Hudiță își face curaj, silindu-se să creadă că, odată ce URSS aprobase Carta Atlanticului, americanii nu o vor lăsa să calce în picioare libertățile statelor din Eu­ropa Centrală și Balcanică. Dar se simte că nici el nu mai crede ce spune: ministru al Agriculturii în ambele guverne de coaliție (noiembrie 1944 – februarie 1945), care ar fi trebuit să întoarcă România pe calea de­mocrației, își dă seama în cursul iernii în ce impas se găsește țara și ce înseamnă pu­terea Rusiei. Nu-și pierde nicio clipă clar­viziunea. În dimineața zilei de 6 martie 1945, când află că tânărul Rege Mihai, spe­riat de amenințările lui Vîșinski, a accep­tat în cursul nopții formarea unui guvern condus de Petru Groza, notează cu amă­ră­ciune: „Cum a fost posibil să se ajungă cu atâta inconştienţă la un guvern de­tes­tat de toată opinia publică românească şi care, după cum ştie şi toată lumea,
n-are alt rost decât să pregătească bol­şe­vizarea ţării? În timp ce mă spăl şi mă bărbieresc, numai la aceste lucruri mă gân­desc. În orice caz, nenorocitul de re­ge şi-a semnat, odată cu acceptarea gu­vernului Groza, şi decapitarea lui şi a mo­narhiei, care vor urma inevitabil, atunci când vor găsi Sovietele momentul potrivit“ (Vol. 13, p. 493).

Câtă clarviziune! //

O viață frântă

Născut în 1896, la Bogdănești, într-o familie de învățători, Ioan Hudiță își face studiile la Fălticeni și la Iași, unde, în 1918, își ia o licență în drept și încă una în geografie. În anul următor, tot la Iași, mai obține o diplomă în istorie. Predă doi ani la Liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu“ din Chișinău. Obține o bursă care îi permite să-și pregătească un doctorat în istorie diplomatică la Paris. Subiectul tezei: relațiile dintre Franța și voievozii Transilvaniei în secolul al XVII-lea.

Întors în țară, predă istoria diplomației la Iași (din 1928), apoi la București (din 1935).

În 1944 este numit profesor la Universitatea din București. Înscris în anul 1931 în Partidul Țărănesc-Democrat al lui Nicolae Lupu, este ales deputat de Baia în anul 1932. Va fi reales de fiecare dată, chiar și în 1946. După fuziunea dintre partidele lui Nicolae Lupu și Iuliu Maniu, se apropie de acesta, devine mâna lui dreaptă apoi secretar general adjunct al PNȚ. După lovitura de stat de la 23 august 1944, este ministru la Agricultură în guvernele Sănătescu și Rădescu, între 4 noiembrie 1944 și 6 martie 1945.

Arestat, este menținut în pușcărie, fără proces și fără condamnare, de la 1 septembrie 1947 până la 22 decembrie 1955 și mai este o dată băgat la închisoare din toamna lui 1961 până în iulie 1962. Moare la București în martie 1982.

O operă colosală

Jurnalul politic al lui Hudiţă a fost găsit în niște cutii pe care le-a îngropat în curtea casei sale din București. Începând cu 1997, este publicat de academicianul Dan Berindei, ginerele său. Până în acest moment, au fost publicate 16 volume, care acoperă perioada dintre 1 ianuarie 1938 și 25 aprilie 1946. Probabil că vor mai fi existând și altele, dacă ne gândim cât de mult își dorea Hudiță să fie un martor al timpului său. De altfel, la 11 aprilie 1946 (vol. 16, p. 377), el face aluzie la Jurnalul lui din anul 1926! Textul acesta, prea puțin cunoscut și practic de negăsit, ar merita o soartă mai bună. Este un text de o asemenea valoare, încât, dacă ar fi scris într-o limbă de circulație, ar fi studiat în seminariile de istorie și științe politice și ar fi permanent citat de cercetători.

În vederea editării, Dan Berindei a făcut o muncă de titan. Să ne gândim numai la timpul pe care l-a petrecut ca să recitească și să corecteze miile de pagini ale manuscrisului. Ca să nu mai vorbim că a adăugat fiecărui volum un studiu introductiv, note și un prețios indice. Și totuși, tot mai lipsește ceva: lipsește mai ales o istorie a textului. Căci, fără îndoială, în lungii ani de inactivitate impusă, Ioan Hudiță a avut timp să mai „umble“ la text, să-l finiseze, ba chiar să-l mai refacă pe ici, pe colo. Lucian Boia, care nu-l agreează în întregime, face o scurtă aluzie în acest sens în Capcanele istoriei (Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 226). S-a dovedit că uneori Hudiță a „aranjat“ unele lucruri care îi puneau partidul într-o lumină proastă, numai că istoricii nu creditează niciodată în totalitate documente pur subiective, cum sunt corespondențele sau jurnalele intime. Le iau doar ca sursă de inspirație pentru a verifica fapte solid documentate. Le respiră pentru a se pătrunde de o atmosferă, de o ambianță, de un climat. Și în acest sens, Jurnalul face cât toate studiile aprofundate la un loc. G.D.)

Începând cu 1997, volumele Jurnalului politic al lui Ioan Hudiţă au apărut la editurile Roza Vânturilor, Institutul European, Fundaţia PRO, Lucman, Paralela 45, Do-minoR şi Comunicare.ro. Cel mai recent volum al Jurnalului a fost publicat în 2013 la editura Semne.