Isaac Babel - de la scriitorul bolşevic la plutonul de execuţie

Isaac Babel este una dintre cele mai celebre victime pe care le-a făcut regimul stalinist în rândul intelectualităţii sovietice, iar aceasta ne-a determinat să ne îndreptăm atenţia asupra reeditării unei colecţii de nuvele care reuneşte atât Armata de cavalerie (1926), cât şi Povestiri din Odesa (1931), dar şi alte nuvele mai degrabă autobiografice, apărute în alte reviste.

Isaac Babel s-a născut într-o familie evre­iască din portul Odesa în 1894. Odesa era el mai important port la Rusiei Ţariste, prin care se desfăşurau principalele ope­ra­ţiuni de export şi import. După ce a în­cercat de mai mute ori să publice în zia­rele şi revistele din Petrograd, fără mare suc­ces, Babel l-a abordat pe Maxim Gorki, care a simţit că acesta poate deveni un au­tor important, dar l-a trimis la munca de jos, să cunoască viaţa adevărată. Adică răz­boiul¹. În anul 1920, Isaac Babel a fost tri­mis la statul major al Armatei 1 de cava­lerie, condusă de vestitul general şi ul­te­rior mareşal Budionoi (1883-1973 - o viaţă incredibil de lungă pentru o personalitate din Uniunea Sovietică de sub Stalin), care, în mod ciudat, a reuşit să supravieţuiască decapitării Armatei Roşii din 1937-1938, unul dintre cei doi mareşali sovietici care a scăpat (celălalt fiind Voroşilov), alţi trei fiind asasianţi în urma unor procese pu­blice. Armata de cavalerie avea să-i adu­că lui Babel recunoaşterea literară. Se pare că limba rusă folosită de Babel a surprins în epocă prin prospeţime. Babel a lucrat pentru foaia menită a îmbărbăta şi susţine moralul combatanţilor cavalerişti bol­şe­vici, numită sugestiv Cavaleristul roşu², fi­ind în mijlocul evenimentelor, uneori pri­mind materiale de la cititorii săi ca­va­lerişti, pe care le expune, alteori ob­ser­vând direct viaţa de pe front.

Volumul de povestiri nu poate fi înţeles fără o scurtă prezentare a contextului istoric care a determinat evenimentele care sunt fundalul şi, în mare mă­sură, subiectul povestirilor lui Babel. Du­pă prăbuşirea Imperiului Ţarist şi lovitura de stat bolşevică, haosul şi dezintegrarea fostelor posesiuni ţariste erau la ordinea zilei. În acest imens vacuum de putere, primele care şi-au însuşit dreptul de a-şi decide viitorul au fost naţionalităţile din partea de nord şi vest ale fostului Imperiu, cu o conştiinţă naţională puternică, pe ca­re sistemul de rusificare al Imperiului Ţa­rist, de altfel destul de slab (faţă de ceea ce a venit după), nu reuşise să le altereze, astfel încât finlandezii, popoarele baltice, polonezii şi românii basarabeni au profitat de ocazia istorică a destrămării nesperate atât a Rusiei, cât şi a Austro-Ungariei şi Ger­maniei³. Noul (re)creat stat polonez s-a dovedit cel mai ambiţios din zonă, fiind nevoit să lupte pe mai multe direcţii pen­tru a-şi asigura teritoriul. În acest punct, trebuie subliniat faptul că întregul spaţiu dintre Germania şi Rusia, pentru care se luptau Polonia, Cehoslovacia, Rusia So­vie­tică, Ucraina naţionalistă şi Lituania, avea multe zone cu populaţie mixtă, ames­te­cată, având în vedere că până în 1917-1918 existaseră cele trei mari imperii mul­ti­naţionale. Pentru aceste teritorii s-au dus în perioada 1918-1920 nenumărate răz­boaie locale între diverse forţe naţio­na­liste, războaie de relativ mică intensitate, implicând forţe reduse, însă din aceste con­flicte unul s-a detaşat cu claritate: răz­boiul sovieto-polon din 1919-1921.

Primele confruntări dintre po­lo­nezi şi sovieticii ruşi au avut loc în februarie 1919 în Bielorusia, pentru ca ulterior acestea să în­gheţe, ambii combatanţi în­drep­tându-şi atenţia şi forţele către noile au­torităţi ucrainene care declaraseră inde­pendenţa Ucrainei. Armata poloneză a în­ceput ofensiva în Ucraina, miza fiind par­tea occidentală a acesteia, pe care Polonia o revendica, având în vedere că făcuse par­te din Uniunea polono-lituaniană în Evul Mediu. În plus, în aceste spaţii vaste trăia şi o însemnată populaţie poloneză, alături de ucraineni, evrei, slovaci, ma­ghiari, români etc. Armata Roşie, în prima fază a războiului, a fost mai preocupată de stăvilirea forţelor anticomuniste albe de­cât de avansul polonezilor, care au cu­ce­rit, în aprilie 1919, Vilnius şi Minsk. În vara anului 1919, forţele albe ale ge­ne­ra­lului Denikin mărşăluiau către Moscova, însă Piłsudski, generalul providenţial al Ar­matei Poloneze, ştia că albii priveau cu aceeaşi ostilitate o Polonie independentă precum bolşevicii lui Lenin, astfel încât poate că o şansă istorică a albilor an­ti­co­munişti a fost ratată, căci refacerea Im­periului Ţarist în frontierele lui de di­na­in­te de 1914 era o utopie. La începutul anu­lui 1920, situaţia de pe teren se schim­base în favoarea sovieticilor, care îl respin­se­se­ră pe Denikin, semnaseră tratate de pa­ce cu Letonia şi Estonia, putând să-şi di­rec­ţioneze grosul trupelor către teatrul de ope­raţiuni polonez. La 24 aprilie 1920, ar­mata poloneză⁴ a declanşat operaţiunea Ki­ev, prin care a capturat capitala ucrai­ne­ană pentru scurt timp, pentru că un con­traatac puternic al Armatei Roşii la 29 mai 1920 i-a forţat pe polonezi să bată în re­tragere.

Trupele poloneze au luptat, la 24 mai 1920, pentru prima dată cu celebra Armata 1 de Cavalerie, pentru al cărui ziar, Cavaleristul roşu, scria şi Isaac Babel. Com­bativitatea şi cruzimea cavaleriştilor re­cru­taţi mai ales din zonele populate cu ca­zaci din sudul Rusiei (zona Kubanului), care aveau meciuri şi o ură istorică cu „şleah­ta polonă“, era renumită. Unităţile de cava­lerie au spart frontul polonez şi, profitând de mobilitatea lor, au întreprins raiduri în spatele liniilor armatei poloneze aflate în retragere pe întregul front, nu numai în zona Kievului. Lungimea mare a frontului nordic polonez, susţinut de doar 120.000 de militari, împrăştiaţi pe 300 de kilo­me­tri, sprijiniţi de doar 460 de piese de ar­tilerie, a constituit o pradă uşoară pentru concentrarea de forţe sovietice conduse de Tuhacevski. La un moment dat, so­vie­ticii îi depăşeau numeric pe polonezi cu un raport de patru la unu. Ofensiva a fost lansată la 4 iulie 1920, iar câteva zile, da­torită unei rezistenţe poloneze aprige, soar­ta bătăliei părea să stea sub semnul întrebării, până când superioritatea nu­merică a Armatei Roşii şi-a spus, totuşi, cuvântul. La 7 iulie 1920, trupele poloneze se aflau în retragere, nefiind anihiliate sau complet distruse după cum doreau şi spe­rau sovieticii. La începutul lui iulie 1920, conducerii noului stat independent po­lonez îi era limpede că forţele sovietice nu mai aveau drept obiectiv doar împingerea frontierei către vest, ci ameninţau însăşi independenţa statului polon şi, probabil, nu erau departe de adevăr. Mai rar se ob­servă în istorie state ocupate de bolşevici care să fi fost evacuate ulterior. La 28 iu­lie, comuniştii sovietici au înfiinţat la Bi­a­łystok un Comitet Revoluţionar Po­lo­nez Pro­vizoriu, a cărui misiune era să ad­mi­nistreze teritoriul polonez capturat.⁵ Du­pă ce nu au reuşit să menţină frontul pe râurile Bug şi Narew, polonezii şi sovieticii se aflau încleştaţi la numai 97 de kilometri de Varşovia. La 2 iulie 1920, un în­fier­bân­tat Tuhacevski dădea ordinul pe Armată: „Spre vest! Peste cadavrul Poloniei albe se întinde drumul către un război mon­dial. Să mărşăluim spre Vilnius, Minsk, Varşovia şi mai departe către Berlin, pes­te cadavrul Poloniei“. Aceasta se afla în­tr-o situaţie foarte dificilă şi, chiar dacă a cerut ajutorul Aliaţilor, a beneficiat prea pu­ţin de armamentul şi muniţiile oc­ci­den­talilor, pentru că, de exemplu, chiar dacă premierul David Lloyd George⁶ a dorit să le trimită întregul imens surplus pe care-l avea Marea Britanie după Primul Război Mondial, o grevă a sindicatelor pro­co­mu­niste britanice a împiedicat încărcarea lui pe navele cu destinaţia către Polonia. Nici în Franţa situaţia nu era mai roză. Iată ce scria L’Humanité în acea perioadă: „Să nu trimitem niciun om, niciun ban, niciun obuz pentru Polonia reacţionară şi ca­pi­talistă! Trăiască Revoluţia Rusă! Trăiască Internaţionala Comunistă!“.

Ofensiva sovietică asupra Varşoviei a în­ceput la 10 august 1920, însă sovieticii nu ştiau că polonezii reuşiseră să spargă co­dul folosit pentru a transmite mesajele radio cifrate, astfel încât se aşteptau la ata­cul bolşevic. În acelaşi timp, Armata 1 de Cavalerie descrisă de Babel avea să fie res­pinsă de polonezi lângă Lvov. Forţele ge­neralului polonez Sikorski au declanşat o contraofensivă ce avea să producă de­ban­dadă în rândul Armatei Roşii, obligând-o să înceapă o retragere pe scară largă, pe toate fronturile, chiar spre uimirea po­lo­nezilor! Armata de Cavalerie a lui Tuha­cevski a fost învinsă de cavaleria polonă şi în bătălia de la Komarów de lângă Zamosc şi complet anihilată la 6 septembrie 1920 la Hrubieszów, însă despre aceste aspecte Isaac Babel ezită sau nu poate să se aplece asupra lor, din motive lesne de înţeles. Pa­cea a fost semnată la Riga şi a permis Po­loniei să înglobeze o mare parte din te­ri­toriile aflate în dispută (Ucraina şi Bie­lo­rusia occidentală, dar şi Vilnius-Vilno).

Autorul descrie cu voioşie, în pri­ma parte a volumului, diverse si­tuaţii care caracterizează fron­tul şi lupta în sine şi mai ales războiul din secolul trecut, când asasinarea prizonierilor era o ches­tiune destul de banală, practicată pe scară largă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar neeludată nici de Armata Roşie în timpul războiului sovieto-polon, după cum o mărturiseşte şi Babel. Fără a o condamna. Comandantul de escadron Paş­ka Trunov omoară rapid doi ofiţei po­lonezi capturaţi, ca şi cazacul Tihomolov, care „omorâse fără învoire doi ofiţeri po­lonezi“. În mentalul sovietic, atât în 1919-1920, cât şi în 1939-1941, noţiunea de ofi­ţer alăturată cu cea de polonez era răul ab­solut, căci el reprezenta pătura superioară, cultă, burghezo-moşierească, dar şi ro­ma­no-catolică a unei populaţii slave care se încăpăţâna să aibă alte viziuni asupra lu­mii. De aceea, ofiţerul polonez avea să fie asasiant atât de cazacii Armatei de Ca­va­lerie, cât şi de NKVD în 1940.

Mai interesante sunt nuvelele care se axea­ză pe viaţa înfloritoarei comunităţi evre­ieşti din Odesa de la începutul secolului al XX-lea până prin anii 1920. Babel şi-a petrecut o mare parte din copilărie şi adolescenţă în mahalaua Moldovanka din Odesa, do­mi­nată din punct de vedere etnic de evrei. Toponimul Moldovanka nu este în­tâm­plă­tor. Se pare că moldovenii ar fi fost an­ga­jaţi de către otomani pentru a construi for­tăreaţa Yeni Dunia, situată pe actualul am­plasament al oraşului ucrainean, iar după terminarea lucrărilor moldovenii au rămas în zonă, înfiinţând satul Moldovanka (for­mula rusificată, evident). După cucerirea teritoriului de până la Nistru de către Ru­sia, sub domnia împărătesei Ecaterina cea Mare (1762-1796), a fost înfiinţat portul Ode­sa, a cărui populaţie a evoluat lent, fiind în secolul al XIX-lea diversă etnic, în oraş locuind şi o comunitate românească, mult mai modestă ca număr decât cea evre­iască ce domina oraşul.⁷ Interesante ni s-au părut nuvelele odesiote ale lui Isaac Babel, având în vedere că această însemnată co­munitate din anii 1920 a avut de suferit foar­te mult în urma persecuţiilor şi ma­sacrelor derulate sub ocupaţia şi ad­mi­nis­traţia militară românească a portului (Ro­mânia a ocupat Odesa între 1941-1944). Evreii erau obişnuiţi cu persecuţiile, cu po­gromurile din Imperiul Ţarist, iar Babel fa­ce referire în câteva nuvele la aceste pu­seuri regulate de violenţă (1821, 1859, 1871, 1881, 1905). În nuvela Prima dra­gos­te descrie cum s-a îndrăgostit, băie­ţandru fiind, de soţia coaptă a unui ofiţer ţarist din Nikolaev şi cum familia lui a ajuns să fie protejată de aceasta în timpul unuia dintre pogromuri (uşile caselor erau în­sem­nate în prealabil, dacă familia era creş­tină se aplica pe uşa de la intrare o cruce izbăvitoare, dacă gospodărira era evreiască se desena Steaua lui David, urmând ca ban­dele turbate să treacă pe acolo). Însă este evident o diferenţă mare între po­gro­murile ţariste şi asasinarea unui număr de 15-20.000 de evrei de către armata ro­mână în urma atentatului cu bombă din octombrie 1941 asupra comandamentului român. În isteria vremii, întreţinută şi pro­pagată în întreaga Europă de nazişti, se pu­nea semnul egalităţii între evrei şi co­mu­nişti. Ulterior, alte zeci de mii de evrei au fost scoase din Odesa şi au murit în câm­purile de concentrate, de o faimă redusă în România, din Transnistria. Ceea ce este paradoxal este faptul că, în ciuda asa­si­nării a 200-300.000 de evrei în Trans­nistria, administrată de autorităţile civile şi militare române, după Stalingrad, zelul criminal s-a redus simţitor, astfel încât, în zonă, au supravieţuit cei mai mulţi evrei din întreaga Uniune Sovietică ocu­pată de forţele Axei.⁸ Toate nuvelele al căror decor este Odesa dovedesc at­mos­fera cosmopolită a principalului port atât al Rusiei ţariste, cât şi al Uniunii Sovietice, în care viaţa era cu totul alta decât cea din oraşele ruseşti continentale.⁹

Dar pe lângă nuvele odesiote, au fost reunite şi alte povestiri, dintre care două ne-au atras aten­ţia, cea intitulată Drumul, în care se prezintă parcursul unui soldat rus de origine evreiască din Armata Ţaristă, aflată în descompunere în toamna anului 1917, care traversează de la sud la nord Rusia pentru a ajunge la Pe­trograd spre a se pune în slujba Revoluţiei mondiale şi a CEKA. Ultima nuvelă re­la­tează întâlnirea cu Maxim Gorki, maestrul lui Babel, după cum Romain Rolland a fost al lui Panait Istrati. În ambele cazuri, men­torul schimbă complet traiectoria dis­ci­polului. „Cuiele pot să fie mărunte, zise el, sau pot să fie mari, cât degetul meu. Calea scriitorului, stimate revolver (cu accentul pe o) e plină de cuie, mai cu sea­mă din cele mari. Vei avea de mers prin ele desculţ, o să-ţi curgă destul sânge şi cu fiecare an o să curgă mai mult...“ Şi câtă dreptate avea Gorki în cuvintele rău-prevestitoare pe care ori le-a spus cu adevărat, ori le-a inventat Babel.

Mai interesant decât nuvelele reunite a fost destinul său ne­fericit, căci Isaac Babel avea să devină una dintre cele mai cunoscute victime ale to­talitarismului stalinist, spre deosebire de milioanele de anonimi asasinaţi prin di­verse metode (împuşcare, înfometare, în­gheţare). Chiar dacă în 1932 autorităţile so­vietice i-au permis să-şi vadă soţia şi fiica la Paris, Babel nu a avut curajul să rămână în Franţa, fiindu-i frică de faptul că nu se va putea întreţine din scris, după cum o făcea în Uniunea Sovietică, unde era un scriitor recunoscut (cu tot ce însemna aceasta). La revenire, Babel a colaborat cu regizorul Eisenstein în producerea unui film propagandistic greţos despre un copil sovietic celebru în epocă, Pavlik Morozov, care şi-a turant tatăl la GPU. ¹⁰ În urma de­nunţului, acesta a primit o sentinţă de 10 ani de exil forţat, din care nu s-a mai în­tors, însă rudele tatălului nu l-au iertat pe micul turnător, Pavlik Morozov fiind asa­sinat, ceea ce a oferit prilejul propagandei sovietice să-l transforme în martir. Babel a ajuns în cercul intimilor literaţi ai soţilor Ejov, începând o aventură cu Evghenia Fei­genberg, cea care a devenit soţia lui Ejov, continuând relaţia cu aceasta şi după că­sătoria ei cu patronul NKVD. Evghenia or­ganiza serate literare şic. La 15 mai 1939, Babel a fost arestat şi întemniţat la Lu­bli­anka. Din acel moment, Babel, unul din­tre cei mai cunoscuţi scriitori sovietici, a încetat să mai existe sau să fi existat. Că­derea lui Ejov şi înlocuirea acestuia cu Beria nu avea cum să nu antreneze în că­dere multe capete, unul dintre ele fiind al lui Babel, care a fost judecat la 26 ianuarie 1940, găsit vinovat în 20 de minute, pri­mind pedeapsa capitală prin împuşcare de către plutonul de execuţie. Babel a fost acu­zat că aparţinea unei organizaţii troţ­kiste, dar şi că era spion al guvernelor francez şi austriac. A doua zi a şi fost exe­cutat. Manuscrisele lui au fost confiscate de NKVD. Trupul lui a fost aruncat într-o groapă comună. Acesta a fost tragicul şi paradoxalul destin al unui scriitor care şi-a început cariera lăudând Cavaleria Ro­şie şi lupta ei împotriva „şleahtei im­pe­rialiste polone“. //

Note:

1. Din 1914 până în 1921, Rusia s-a aflat într-o stare de război aproape continuă.

2. Cunoaştem pasiunea comuniştilor de a desena totul în roşu.

3. Armistiţiul din 11 noiembrie 1918 a pus capăt şi unei ordini estice imperiale germane foarte generoase Berlinului, legalizat prin celebra pace de la Brest-Litovsk.

4. Care dispunea de echipamentul militar părăsit, cedat sau abandonat de ţările care luptaseră în Primul Război Mondial, avea tunuri fabricate în cinci ţări, puşti în şase, fiecare având alt calibru al muniţiei. Armata Roşie era mai norocoasă, beneficiind atât de depozitele de armament abandonate de trupele germane care s-au retras în 1918-1919, cât şi de armamentul francez oferit albilor în timpul Războiului Civil Rus.

5. Probabil că, dacă ar fi ocupat-o în întregime, ar fi transformat Polonia într-o republică sovietică.

6. Supus presiunii lui Churchill şi Lord Curzon, membrii mai de dreapta în guvernul său.

7. 37% din întreaga populaţie a Odesei era formată din evrei.

8. Germanii au fost mult mai metodici, de aceea se ridică întrebarea dacă nu cumva autorităţile române au aprobat exterminarea evreilor străini doar pentru a le face pe plac germanilor, ulterior, când situaţia s-a schimbat şi omorârea de evrei nu le mai servea interesul direct, abandonând-o?

9. De Odesa se mai leagă un alt detaliu istoriografic românesc de tip can-can: la Odesa a fugit moşternitorul Coroanei României, viitorul Carol al II-lea, în 1918, pentru a se căsători cu Zizi Lambrino, provocând ruşinea Casei Regale a României şi pentru că Odesa era ocupată de germanii cu care Carol ar fi trebuit să se lupte cu câteva luni înainte.

10. Din dosarul afacerii se pare că Morozov nu şi-a turnat tatăl şi pe bunicul de partea tatălului, existând posibilitatea reală ca întreaga poveste să fi fost fabricată de NKVD şi chiar Morozov să fi fost împuşcat de organele de securitate.