Istoria ca mind game: o fabulă şi mai multe lecturi

Cartea lui Lucian Boia ne face să conştientizăm într-un mod tulburător că Primul Război Mondial reprezintă în sine un redutabil punct de inflexiune, o bornă de la care începând nimic nu va mai fi ca înainte, iar istoria va suferi mutaţii terifiante, decisive şi ireversibile.

„Un eveniment nu este ceea ce se poate vedea sau şti despre el, ci ceea ce el de­vine“, afirmă Michel de Certeau în Pren­dre la parole, istoricul francez evocând de­venirea nu doar ca pe o dinamică a evenimentului istoric, adică a con­se­cin­ţelor sale în timp, ci şi ca pe o suită a interpretărilor şi reprezentărilor sale, cu tot cu motivaţiile impure pe care le revendică într-un anumit context politic re­eva­luarea evenimentului res­pectiv. Cartea lui Lucian Boia, Primul Război Mondial. Con­tro­verse, paradoxuri, reinterpretări (Hu­ma­nitas, Bucureşti, 2014), ne atrage atenţia asupra acestei „deveniri“ istoriografice, si­tuând în centrul atenţiei unul dintre eve­nimentele cardinale ale istoriei secolului XX, la o sută de ani de la declanşarea lui.

Demersul istoriografic al lui Lu­cian Boia mi se pare salutar, toa­te cărţile sale îl revendică, pentru că adoptă o necesară re­lativizare a punctului de vedere acolo unde istoriografia clasică propune fie argumentul definitoriu al docu­men­tului, fie pe cel al unei perspective orien­tate în conformitate cu interesul naţional şi adesea colorată mitologic. Şi nu mă refer la mistificţiunile (Mircea An­ghe­les­cu) istoriografice ale lui Mihail Roller din perioada stalinismului dejist - autorul căr­ţii le invocă la un moment dat -, sau cele triumfalist-naţionaliste cu iz protocronist din Epoca de Aur. Referinţele pe care le dă cu titlu de exemplu Lucian Boia au ca punct de reper şi interpretările unor res­pectabili istorici occidentali precum Fritz Fischer. Ce ne oferă, în definitiv, Lucian Boia cu această carte, care nu este una de analiză a documentului istoric? Ce avem de câştigat citind-o? Istoricul s-a plasat în­tr-un spaţiu al intervalului ucronic, spaţiu virtual, care deschide către un orizont de posibilitate, pornind de la întrebarea „ce ar fi fost dacă?“. Şi seria de „dacă“ este una substanţială. Însă ea nu este cu ade­vărat productivă în sensul generării de sce­narii posibile. Scriitorii iau pe seama lor ficţiunile unor istorii alternative gene­rate de modificarea cursului eveni­men­telor şi, nu mai puţin, un cineast precum Quentin Tarantino, în Ticăloşi fără glorie (Inglorious Basterds), ne propune un sfâr­şit accelerat al celui de-al Doilea Război Mondial cu un atentat reuşit împotriva lui Hitler. Frumos şi bine intenţionat! Nu de o istorie alternativă este interesat Lucian Bo­ia, ci de una care face sesizabile punc­tele de inflexiune, punctele de articulaţie, sinapsele, atât cele care produc defla­gra­ţia, cât şi cele care ar fi putut-o bloca sau ar fi putut schimba cursul evenimentelor. Un principiu al moderaţiei însoţeşte acest demers prospectiv, unde autorul schiţează conturul fragil, difuz al unor istorii al­ter­native, mai multe piste, mai multe ipoteze procedând la ceea ce Paul Ricouer în Temps et récit numeşte refigurare (re­fi­gu­ra­tion), ca împlinire a lecturii, invi­tându-ne să „citim“ istoriile nu ca pe niş­te dis­po­zitive naratologice fixate o dată pen­tru tot­deauna, ci ca generatoarele unor serii de ope­raţiuni mentale. Istoria păs­trează vir­tualitatea altor variante po­sibile la limită, o arie reziduală a erorilor, defazajelor, ne­sincro­ni­ză­ri­lor speculată in­teligent, ce­ea ce Jacques Ran­cière, în Les mots de l’histoire, for­mulează oar­e­cum pa­ra­do­xal: „Propriu unei istorii este de a fi şi totodată de a nu fi o is­to­rie“. Chiar a citi istoria din perspectiva ero­rilor mi se pare o des­chi­dere pro­mi­ţătoare. Ceea ce aduce nou, cel puţin pentru cititorul ro­mân, această privire lucidă, dezam­bigui­zantă şi uşor ironică asupra evenimentelor este însă această relativizare a punctului de vedere. Cu certitudinea că nu există unul corect, nici măcar al celor care au fost confirmaţi în opţiunile lor strategice: an­tantofilii au putut reproşa ger­ma­no­fililor cecitatea lor sau, mai grav, şi în ori­ce caz eronat, lipsa lor de patriotism. În­tr-un fel, la Lucian Boia, situarea în in­terval e încă mai sub­tilă, chiar dacă isto­ricul nu merge până la capăt, şi anume prin chestionarea acelui sâmbure de ha­zard, de iraţional, de mis­tificare sau au­tomistificare care stă în is­to­ria cu ma­jus­culă, istoria „cauzelor mari“, ca şi în anec­doticul istoriei cu un potenţial sem­ni­ficativ de derizoriu.

Care sunt aceste puncte de ar­ti­culaţie? Aş decela trei serii. Din prima fac parte cele care ar fi putut elimina sau, în orice caz, evacua într-un orizont indefinit declanşarea Primului Război Mondial. Spre exemplu, decizia Rusiei de a decreta mobilizarea generală într-un moment când Austro-Ungaria, deşi declarând răz­boi Serbiei, nu o făcuse, ceea ce a condus din raţiuni strategice la intempestiva de­cizie a Germaniei de a ataca Franţa. Aş îm­prumuta pentru studiul istoriei un termen indispensabil tragediei, acela de hybris, dezechilibru subtil, exces care provoacă con­secinţe dezastruoase. Lucian Boia de­monstrează convingător că asasinarea prin­ţului moştenitor, arhiducele Franz Fer­dinand, şi a soţiei sale de către un student bosniac, eveniment grav mai ales prin sem­nificaţia sa simbolică, ar fi putut cu­noaşte multiple altfel de rezolvări într-un climat care nu era unul numaidecât be­licos şi care admitea soluţii diplomatice.

Din cea de-a doua serie de puncte de in­flexiune fac parte cele care ar fi putut schimba soarta războiului înclinând ba­lanţa în favoarea Germaniei, care de­clan­şează un război pe două fronturi, domină ambele teatre de operaţiuni, câştigă răz­boiul în Est şi cedează ofensiva în Vest, pierzând pe ultima sută de metri întreg războiul. O serie de factori sunt analizaţi aici, inclusiv comportamentul unor aliaţi care defectează, România şi Italia, dar şi efectul unor decizii perdante, riscante, contraproductive, precum aceea de a de­clanşa un război general al submarinelor, cu intenţia de a falimenta comerţul Marii Britanii, fapt care urgentează intrarea în răz­boi a SUA. Câştigat de Germania, răz­boiul s-ar fi putut încheia cu o „pace al­bă“, nota bene, Germania lui Wilhelm al II-lea este departe de Germania nazistă şi proiectele ei genocidare.

Al treilea set de puncte de articulaţie pri­vesc situaţia României în acest conflict. Celelalte două alternative de situare po­li­tică ar fi fost păstrarea alianţei cu Ger­ma­nia, ceea ce, consideră Lucian Boia, ar fi putut înclina balanţa războiului în fa­voa­rea Germaniei, sau neutralitatea, ambele oferind posibilitatea de a obţine aceleaşi re­zultate, în cazul neutralităţii, fără pier­derile considerabile de vieţi omeneşti şi cu o economie devastată. Este foarte ten­tantă şi numai schiţarea acestui scenariu al neutralităţii, însă ceea ce mi se pare important în demersul istoricului ţine de dezincriminarea germanofililor, un tablou detaliat al acestei opţiuni deopotrivă po­litice şi intelectuale fiind recuperabil din volumul Germanofilii recent reeditat.

Cel de-al doilea punct esenţial în cartea lui Boia mi se pare o în­cercare de în­ţe­legere a acestui complex eveniment din pers­pectiva reprezentărilor cu care ope­rează principalii actori politici şi a mo­ti­vaţiilor impure, expansioniste. Acest re­glaj al raporturilor politice pe baza re­pre­zentărilor geostrategice face vizibile mo­ti­vaţiile impure, hegemonice, expansioniste ale fiecăreia dintre marile puteri, dar tot­odată şi anxietăţile lor, poziţionarea lor strategică. Una dintre ideile fundamentale are în vedere faptul că raporturile dintre aceste forţe s-au desenat în felul în care au vehiculat anumite reprezentări ale pon­derii strategice şi virtual punitive ale ce­luilalt, potenţialul inamic sau chiar aliatul convenţional. Există un astfel de imaginar al imperiilor (chiar şi al fostelor imperii, cum Rusia de astăzi o dovedeşte cu pri­so­sinţă, cu o lipsă de maturitate politică în­grijorătoare!) într-un moment în care ele chiar există, fie ca imperii continentale, Ru­sia ţaristă, ca imperii coloniale, Marea Britanie, Franţa, sau ca economii ultra­per­formante, potenţiale imperii conti­nen­tale sau/şi coloniale, Germania, dar şi al ţă­ri­lor mijlocii, Italia, sau mici, precum Ro­mâ­nia, deloc lipsite de apetit ex­pan­sionist. Aici Lucian Boia merge ca şi în al­te cărţi - De ce este România altfel? e poa­te cel mai bun exemplu -, în sensul unei de­mis­ti­ficări, al deconstruirii mis­ti­fic­ţiu­nilor isto­riografiei naţionale, a ceea ce Ho­ria-Ro­man Patapievici numea într-un eseu din Cerul văzut prin lentilă vulgata bunului român sau a ceea ce istoricul francez Pros­per de Barante sesiza ca dem­nitate arti­ficială (dignité artificielle). Re­prezentările cântăresc într-un regim de tensiune po­litică cu potenţial beligerant mai mult de­cât justa măsură a unui ex­a­men lucid, iar o serie de decizii decisive sunt justificate exclusiv prin prisma aces­tor reprezentări, ne atrage atenţia Lucian Boia.

Şi nu în ultimul rând, ceea ce ne face să conştientizăm cartea lui Lucian Boia într-un mod tulburător este că Primul Război Mon­dial reprezintă în sine un redutabil punct de inflexiune, o bornă de la care începând nimic nu va mai fi ca înainte, iar istoria va suferi mutaţii terifiante, de­cisive şi ireversibile. Avem în această mi­nunată şi subtilă lectură a istoriei şi un punct de regrupare pentru a înţelege al­chimia politică şi impactul considerabil al evenimentului, apariţia celor două tota­li­tarisme, nazismul cu Holocaustul şi co­munismul exportat la scară mondială (Chi­na, Mongolia, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba, Estul Europei şi parte din Mitel­leu­ropa etc.) cu Gulagul. Oare nu suntem în­dreptăţiţi să spunem că secolul XX începe cu adevărat pe data de 28 iunie 1914, la Sarajevo, când diavolul, pentru a pa­ra­fraza titlul cărţii lui Vladimir Tismăneanu, reintră triumfal în istorie? //

// LUCIAN BOIA - Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări (Editura Humanitas, București, 2014)