Pe aceeași temă
Acum 80 de ani, în ianuarie 1927, un public organizat si respectuos, asa cum erau pe atunci toate societatile engleze ocazionale sau stabile, asculta prima transmisie radio a unui meci de fotbal. Trebuie sa fi fost un plictis pe cinste. N-are rost sa poetizam solemn. Prima transmisie radio a unui meci de fotbal a fost o predica riguroasa. Comentatorul nu a facut o silaba la stanga sau la dreapta ipocritei engleze regale ("queen english"). Din cand în cand, de sub vocea rara a fonologului-pronuntator-comentator se auzea o injectie scurta în cifre - B3, F9 - si alte indicative premergatoare aviatiei de vanatoare si bombardament. Ideea era sa clarifici vizualizarea unui meci radiodifuzat. Programul radio sosea în casa cititorilor însotit de o foaie divizata în careuri si numerotata ca o tabla de sah. In cabina de transmisie, o a doua voce intervenea din cand în cand, precizand numeric zona în care se joaca mingea. Din fericire, obiceiul a trecut, rapus de impulsul general al societatii spre expresie lingvistica populara. Comentatorii radio au devenit rapid cu totul altceva decat s-ar fi putut crede acum 80 de ani: rapsozi si, într-un joc urmarit sistematic de lipsa de memorie si de mirajul meciului urmator, singurii cronicari cu simtul faptei isorice. In 1937, prima transmisie televizata a unui meci de fotbal anunta trecerea spre imagine, spre o epoca de mare incompetenta verbala si scriptica. Dupa 30 de ani, imaginile color ale Cupei Mondiale Mexic 1968 puneau, practic, capat erei radio. Cu pierderi enorme.
Povestirea pre-Internet
Inainte de a avea eroi si "momente de neuitat", un meci de fotbal are o poveste. Jocul de fotbal curge cu o fluenta si cu un înteles pe care nu îl pot egala decat evadarile solitare si miscarile de pluton ale semifondului sau complicatiile subterane si dramele ciclismului de echipa. Cu alte cuvinte, fotbalul e un joc de strategie complexa si îsi scrie istoria în miscare, dupa un regulament relativ simplu, pe care îl complica aventuros personalitatea echipelor, sansa si aparitia eruptiva a supratalentelor. Suntem departe (la un etaj mai sus) de ruleta rapida si repetitiva a jocurilor de dexteritate în echipe mici (baschet, mai putin handbal si înca mai putin volei). Suntem departe (la un etaj mai jos) de complicatia arborescenta, de adversitatea si arbitrariul cu care se bate eroic jucatorul de rugby. Suntem unde trebuie. La mijloc: între mecanizare si sisific. Iar la mijloc se afla, dintotdeauna, povestile bune. O istorie demna de povestit e, întotdeauna, un sir de întamplari lipsite de ostilitate si mister excesiv. Un fel al realitatii în miscare de a face cu ochiul, prietenos si pe înteles, ascultatorului care nu e obligat sa absoarba gigantismul unui roman sau sa trepideze la marginea benzilor desenate. In aceasta zona care precede epicul si cladeste povestea se afla fotbalul. De fapt, minunatul dar narativ al fotbalului a depins întotdeauna de cei ce s-au priceput sa îl descrie, sa spuna si sa transmita celorlalti povestea: despre finala pierduta de Ungaria Mare în 1954, despre latul de biliard al lui Neagu la Guadalajara, despre latul postmodern al lui Ilie Dumitrescu, peste 36 de ani, în fata Argentinei, despre penaltiul scarita al lui Zidane si despre autoimolarea aceluiasi în finala din 2006. De la bun început, cineva a trebuit sa spuna aceste povesti, pentru ca fotbalul cere relatarea rapsodica. De aici, mania incurabila a palavragelii despre fotbal, în frizeriile din Buenos Aires, unde barbieri docti povestesc din tata în fiu istoria zeilor de la Boca sau River, în cafeteriile mizere cu acoperis de tabla de la Lima, unde e mereu vorba de Cubillas, Queto si alte animisme sportive locale, în Cismigiul de altadata, în care domni seriosi sporovaiau automat cu un randament de barzi, stropind cu maiestria povestilor o multime fascinata de gura-casca. Aceste forumuri vii si teatrale au precedat si surclasat cu multi, multi ani chat-ul impersonal si masturbatoriu al Internetului. Si din aceasta masa declamatorie de povestitori ai nimanui s-au ridicat mai apoi comentatorii. Comentatorii radio. Povestirile despre fotbal s-au profesionalizat. Relatarile despre fotbal au trecut de la stadiul oarecum dezorganizat, dar suculent al folclorului psalmodiat dupa mestesugul lautarilor si povestitorilor sarbi la formatul strict al comentariului live. Cu pierderi minime.
La început a fost cuvantul (vorbit)
Era radioului a transformat relatarea despre fotbal într-o specie moderna. Mereu aproape de reportaj, "crainicul" a învatat sa citeasca din mers romanul sau nuvela scrise în teren de jucatori. In spate, niciodata absent, nici macar în clipele de tacere: corul, multimea-orga. Primul efect al fotbalului e întotdeauna sonor: tribuna raspunde cu un tunet, jucatorul care a reusit striga, acoperit de vacarm, iar noi, la mare departare, izbucnim în tipete ascutite si lungi, pana la capatul plamanilor. Din toate aceste motive de acustica profunda, fotbalul, sau mai bine zis memoria lui, nu e bine servit de televiziune. Pare complet absurd, dar, în plin delir imagistic, într-o epoca în care fiecare miscare de deget, de la liga a treia boliviana la tehnicile martiale ale lui Zidane, totul e fotografiat si filmat, fotbalul îsi aduce aminte din ce în ce mai greu. Memoria istorica scade exact în proportia în care creste memoria digitala. Caci, spre deosebire de sunetul vorbit, imaginea cere si ocupa pana la capat clipa de fata. Ea se prezinta pe sine si nu trimite înapoi. Apoi dispare, într-un spatiu mort, în care nu mai poate fi revizitata fara ironie. In final, imaginea trecuta e înlocuita definitiv de imaginea care vine. Fotbalul televizat are numai prezent..jpg)
Onomatopee, steaguri, limbaj
Ce stim despre fotbal, inclusiv acolo unde avem imagini de cinemateca, vine din povestirile radiofonice. György Szepesi e fotbalul Ungariei dominante si tragice a anilor ’50. Finala din ’54 a ramas în memoria culturala maghiara prin vocea lui Szepesi si continua sa bantuie imaginarul german prin cuvintele strangulate de tremur ale lui Herbert Zimmerman, celalalt comentator al meciului. In 1968, Slovan Bratislava înfasura Barcelona în pase, castiga Cupa Cupelor, iar amintirea acestei victorii formidabile e toata în comentariul nestavilit nationalist-slovac al lui Gabo Zelenay, legenda narativa a fotbalului radiodifuzat. In 1981, alt fapt istoric deschizator de drum: Norvegia se face mare si, bineînteles, botezul vine printr-o victorie asupra Angliei sacre, la Oslo, pe Ulleval. Comentariul radio al lui Bjorge Lillelien a intrat în folclor: "You’ve been thrashed, boys!" (Ati fost facuti zob, baieti!) - încheie Lillelien în engleza, adresandu-se norvegienilor prin mijlocirea învinsilor. In 1986, Victor Hugo Morales, un uruguaian integrat profund în Argentina, trecea înca drept cavaler literat, cu fotbal la rever. Autor de studii istorice, ziarist de comentariu politic, Morales aparea în costume impecabile în cabina de transmisie si îsi trata ascultatorii radio cu o neîntrerupta eleganta seaca foarte britanica a observatiei. Pana în 22 iunie 1986, mai precis, minutul 56 al faimosului Argentina-Anglia, la Cupa Mondiala. Morales a asistat la golul de vis al lui Maradona, convertindu-se. In mai putin de un minut de comentariu, Morales a reusit sa explice cine e cu adevarat: un baroc furibund, care a pozat o vreme în flegmatic rational si a decis sa se despoaie pana la ultima vibratie sonora. Comentariul lui Morales începe prin a-si pierde instantaneu sirul: "Geniu, geniuta, ta, ta, ta!". In traducere: "Nu mai pot vorbi, trebuie sa las sunetele sa o ia razna!". Apoi: "Gol! Diegol!". Doar atat? Nu: "Barrilete cosmico! Di que planeta viniste?" (Zmeu cosmic! De pe ce planeta a venit?). Dupa care, Morales izbucneste în plans. Morales îsi cere scuze si astazi pentru ratacirea emotionala din minutul 56. Nimeni nu îl scuza, pentru ca nimeni nu îl acuza. La rand, vin faimosii comentatoooooori brazilieni, numai ca în cazul lor numele nu spun nimic. Aria prelunga din clipa golului face din toti un singur si mare anonim în transa. Si la noi, istoria fotbalului e aproape în totalitate scrisa tot de comentatori radio. Pitorescul vulcanic si patriotismul negramatical al lui Domozina, apoi pasiunea onesta a lui Secosan, regularitatea lui Urziceanu si Ghitulescu tin cumva loc de memorie într-un fotbal care nu avea dreptul la comentariu liber si dezlantuit. Marea exceptie e Topescu, un caz neobisnuit de cumintenie documentata si pasiune descatusata ("Steagurile fluiera!" - defineste cel mai bine emotia de la sfarsitul marii victorii craiovene asupra lui Kaiserslautern). Nu e nimic mai bun sau mai rau în aceste cazuri de comentariu memorabil. Tehnica si competenta lingvistica au un rol, daca nu minim, atunci secundar (desi comentariul radio poate sa decada pana la relatarea autista tip Ilie Dobre). Peste tot, dincolo de stil, cronicarii radio folosesc de regula limbajul prim, relatarea directa de lexic uzual si gramatica lapidara. Nimic în plus. E suficient. Vestile de pe front n-au niciodata nevoie de mai mult. Soldatul de la Maraton a spus tot, pentru ca stia tot si întelesese ce cuvinte fac istoria.
