Istoria nu a fost făcută de anonimi

Acesta este genul de lectură care ar trebui să devină obligatorie prin şcoli sau măcar licee şi facultăţi de istorie, nu de alta, dar regimul totalitar comunist (cu forma sa dejisto-ceauşistă) trebuie demontat bucată cu bucată, căci lupta cea mai grea se dă tot în mentalul unui popor, condamnarea oficială a comunismului fiind necesară, dar insuficientă pentru această amplă deconstrucţie.

Vladimir Tismăneanu a strâns, într-o sin­gură carte, Lumea secretă a no­men­cla­turii, nenumărate amintiri politice per­sonale, dorind să ofere istoriografiei ro­mâ­neşti materie primă, chi­puri ale celor care au cons­truit regimul totalitar co­munist în România, căci „is­toria nu a fost făcută de anonimi“ sau doar de Dej şi familia Ceauşescu. Au­torul oferă portretele uno­ra dintre reprezentanţii de marcă ai nomenclaturii comuniste din România, pe unii dintre ei cunoscându-i nemijlocit, prin intermediul anturajului, familiei sau studiilor universitare, atât no­menclaturişti de prim-plan, cât şi unii mai mici şi modeşti – balta roşie avea des­tul peşte, de diverse dimensiuni, doar ro­tiţe în aparatul de stat comunist.

Portetele au tuşe închise, în ma­rea lor majoritate. De cele mai multe ori, diagnosticul lui Tis­măneanu este necruţător, po­li­tologul neezitând să taie în car­ne vie. Nu se fereşte să descrie implicarea părinţilor săi în utopia comunistă. Rolul lor – departe de a fi unul din prim-plan. Ambii părinţi au făcut parte, pentru o scurtă perioadă, din nomenclatura co­mu­nistă, acesta fiind şi motivul pentru care Vladimir Tismăneanu a reuşit să întâl­neas­că numeroase pistoane ale regimului to­talitar. „M-am născut într-o familie a stân­gii marxiste. Aşa cum un credincios se consideră catolic, protestant, ortodox, musulman, părinţii mei se considerau marxişti. A-i întreba ce religie au, a le atri­bui o apartenenţă etnică ar fi fost în ochii lor o desfigurare a identităţii. Ei se vedeau membri ai stângii internaţionale marxiste.“ Dar acest lucru nu înseamnă pre­luarea acestor idealuri. Dimpotrivă, căci: „Nu avem niciun fel de obligaţie ere­ditară de a împărtăşi crezurile unei ge­neraţii anterioare, mai ales atunci când acestea s-au dovedit catastrofice. În­tot­deauna există şansa pentru ceva nou, pentru un început, pentru o renaştere. Pentru cei care cred în responsabilitate, obligaţia constă în asumarea adevărului şi în definirea liberă a propriei iden­tităţi“.

Remarcabilă este şi memoria autorului. Părinţii săi au luat parte la războiul civil spaniol, luptând în celebrele Brigăzi In­ternaţionale. Tatăl său şi-a pierdut braţul drept în bătălia de pe Ebro, cei doi fiind evacuaţi odată cu întregul personal al Brigăzilor Internaţionale în 1938, ajungând în Uniunea Sovietică. „Pe lângă epi­soa­dele de hoţie şi antisemitism, pe mama o şochează în URSS mizeria vieţii co­tidiene. Dar toate acestea sunt con­tra­carate prin nişte mecanisme justificative extrem de puternice. (Comuniştii din ca­tegoria romantică au fost experţi în raţionalizări. Găseau explicaţii pentru orice). Părinţii mei vor găsi întotdeauna argumente: trebuie electrificare şi tre­buie sacrificiu pentru electrificare...“ La începutul anilor ‘60 tatăl a fost epurat, devenind duşman al Partidului, fapt ce avea să-l marcheze pentru restul vieţii. Cam aşa ajungi când crezi prea mult! Pă­rinţii lui nici nu puteau, dar nici nu do­reau să vadă adevărata natură a regimului pentru care suferiseră şi luptaseră.

Portretul celui menit a ne conduce după moartea dictatorului-tată, Nicu Ceau­şes­cu, pe care Tismăneanu l-a cunoscut în mod direct, fiind coleg de clasă şi uneori chiar de bancă cu dauphinul ceauşist, este re­levant pentru co­mu­nismul dinastic ce ne-ar fi aşteptat (şi care, trebuie să o re­cunoaştem, este o tară ma­joră a societăţii noastre, chiar la 22 de ani de la îm­puşcarea cuplului dicta­to­rial). Dacă în şcoala generală Nicu mai era abordabil şi frecventabil, normal, şi aceas­ta şi pentru că steaua politică a tatălui său nu strălucea la maxima ei intensitate, în schimb, „Intrarea la facultate, în 1970, a însemnat o recompunere de profil politic pentru Nicu Ceauşescu. Băiatul hiper­răsfăţat şi puţin isteroid din şcoală era acum pregătit să devină un activist de­votat, un exemplar promotor al normelor eticii şi echităţii socialiste“. Aplicate în­totdeauna altora. Nu fără temei se poate face o paralelă între destinul tânărului Ni­cu Ceauşescu şi cel al lui Carol al II-lea, în tinereţea sa aventuroasă. La o analiză mai atentă, descoperim destule asemănări în­tre cei doi zurbagii ai istoriei noastre re­cente (afemeiaţi, iubind puterea, profitând de pe urma ei, sfârşind-o amândoi mai de­grabă la lada de gunoi ai ei, înconjuraţi de lingăi etc.).

Tismăneanu zugrăveşte o întreagă lume subterană ieşită la suprafaţă, la lumina zilei şi a istoriei, în urma unor împrejurări foarte fericite, partea nevăzută a ice­ber­gului ilegalist comunist. Iniţial, fiind atât de puţini, frecventând aceleaşi închisori, participând la aceleaşi evenimente (răz­boiul civil spaniol sau exilul sovietic), se cunoşteau toţi personal, fiind vorba de un cocktail multinaţional chiar mai divers decât era România interbelică. Cu certi­tu­dine, se poate spune doar un singur lucru: românii interbelici, majoritari în România Mare, erau minoritari în PCR. Slabă con­solare, având în vedere rezultatele catas­trofale ale românizării, proces început sub Dej şi dus pe cele mai înalte culmi ale delirului de Nicoale Ceauşescu.

Iată câteva portrete ale nomen­clatu­riştilor: Ghizela Vass, „Bătrâna mi­litantă stalinistă nu avea regrete, nu ştiu să se fi căit vreodată, rămăsese cum îi plăcea să se laude, fidelă idea­lurilor de tinereţe“; Mihai Roler: „sta­li­nis­mul său fusese unul structural şi de­fi­nitiv, născut dintr-o pasiune totalitară. Era vorba de o identificare existenţială“; Dumitru Popescu-Dumnezeu: „Nimeni nu a justificat mai insidios decât el cultul personalităţii lui Ceauşescu. A fost me­gafonul acestui cult, legitimatorul lui ne­condiţionat“; Eugen Florescu - omul sis­temului totalitar paradigmatic, „obtuz, ve­hement, insolent şi incult, patronul po­liticii de intimidare a scriitorimii şi de sus­ţinere a curentului autodenumit pro­tocronism, viziunea artistică a to­va­răşului Nicolae Ceauşescu“, dar şi „hin­gher cultural“; Paul Niculescu-Mizil, unul dintre magnaţii stalinismului naţional, „un propagator necondiţionat al min­ciu­nilor oficiale“, „predicator bolşevic care a susţinut fără preget toate deciziile po­litice ale lui Dej şi Ceauşescu“, „unul din­tre baronii lui Nicolae Ceauşescu“; Ni­colae Moraru (Iulea Şafran), „Impostor, un semidoct cu ifose, a cărui cultură pre­cară şi superficială se limita la un mar­xism primitiv şi la canoanele esteticii realismului socialist“, care „n-a ajuns să vorbească vreodată bine româneşte“, fapt ce nu l-a împiedicat ca în 1951 să pri­mească Premiul de Stat, alături de Aurel Baranga, pentru best-sellerul Pentru fe­ri­cirea poporului; C. Ionescu-Gulian, mem­bru al Academiei Române din 1955 până la moartea lui, în 2011 (o longevitate extra­ordinară, putem aproxima cu certitudine că Ionescu-Gulian, dar şi Brucan, Paul Ni­culescu-Mizil sau Nikolai Moraru au trăit, fiecare, cât 3-4 tineri omorâţi în Gulagul ro­mânesc), groparul filosofiei româneşti, „C. Ionescu-Gulian nu a simbolizat spi­ritualitatea, ci siluirea ei“, „mereu în­crun­­tat, vanitos, ranchiunos, meschin, com­­­plexat şi arid în exprimare“ – patria re­cu­noscătoare i-a plătit indemnizaţia de me­rit prin intermediul Academiei până în 2011.

Doar trei portete sunt mai deschise: Ovi­diu Trăsnea, „mai puţin nociv“, Ale­xan­dru Ivasiuc, urmărit de Securitate, devenit scriitor oficial şi oficializant în anii 1970 după ce fusese deţinut politic sub Dej, mort în timpul cutremurului din 4 martie 1977, nemaiavând timp să se decre­dibili­zeze suplimentar în anii ‘80, anii cultului deşănţat, şi Radu Bogdan, „iniţial un mar­xist convins care s-a trezit destul de re­pede, a sfidat dictatura culturală oficială dintr-un fel de spirit iconoclast (...) La Pa­ris, când ne-am văzut în 1986, mi-a spus că dictatura lui Ceauşescu reuşise să unifice tot ce era mai oribil în fascism şi în comunism din România“.

Între aceste portete singulare şi-a găsit lo­cul şi un portret de grup: comuniştii greci care au avut neşansa (spre marele noroc al Greciei) să piardă războiul civil dintre 1946-’49, fiind abandonaţi de Stalin, care era om de cuvânt şi care a respectat în­ţelegerea cu Churchill. Autorul nu uită să menţioneze faptul ca tovarăşii greci au ins­taurat teroarea roşie în zonele pe care le-au controlat vremelnic, poliţia lor politică (OPLA) executând, printre alţii, 800 de deviaţionişti troţkişti, scopul imediat al PCG fiind acela de a instaura o democraţie populară de tipul celor est-europene.

Din întreaga materie me­mo­ria­listică nu lipsesc dese încercări de înţelegere şi analiză a fe­nomenului totalitar atât de in­tens studiat de politologul ame­rican cu origini româneşti.¹ „Am constatat că în mai multe scrieri, relatări etc. des­pre diverşi potentaţi şi demnitari co­mu­nişti care se întâmplă să se fi reprofilat (odată cu bătrâneţea care le-a adus ceva înţelepciune) inclusiv ca scriitori, artişti plastici, specialişti în film ş.a.m.d., se stre­coară o doză de indiferendentism fa­ţă de cariera politică iniţială, precum şi o stranie decontextualizare. Astfel, bio­grafia politică a multora - doar în plan secund scriitori, critici şi teoreticieni li­terari etc. - a fost neglijată, când nu a fost ocultată.“ În acelaşi timp, Tis­mă­nea­nu neagă cu hotărâre determinismul filial, el însuşi (dar nu numai el) fiind un bun exemplu în acest sens.² „Nimeni nu are drep­tul să impute copiilor faptele pă­rin­ţilor. Este o falsă logică, pe care o res­ping categoric. Dar ce ne facem cu copiii care idealizează crimele comise de pă­rinţi? Care le neagă? Care le mini­mali­zează? Ce ne facem cu foştii nomen­cla­turişti şi securişti (adeseori nu sunt di­feriţi) care ne vorbesc despre meritele re­gimului comunist, despre modernizarea Ro­mâniei sub Dej şi Ceauşescu?“ Nu se poa­te ajunge la izbăvitoarea (pentru tor­ţio­nari) uitare, dintr-un simplu motiv: „Cri­mele împotriva umanităţii sunt im­pres­criptibile, iar negarea lor ţine de obs­ce­ni­tatea absolută, de nesimţirea etică“. //

Note:

1. Cea mai recentă fiind The Devil in History Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century, University of Califorina Press (UCP), 2012.

2. Spre deosebire de un personaj grobian, ajuns în mahalaua televizuală românească, Serghei Niculescu-Mizil.

// VLADIMIR TISMĂNEANU

// Lumea secretă a nomenclaturii.

    Amintiri, dezvăluiri, portete

// Editura Humanitas, Bucureşti, 2012