Pe aceeași temă
Fitilul avea să fie aprins în micul oraș Setif, la 8 mai 1945, când o manifestație a musulmanilor naționaliști, organizată sub pretextul celebrării victoriei Aliaților în Europa, avea să degenereze într-un atac nemilos asupra europenilor din oraș, douăzeci și doi fiind uciși cu multă cruzime de gloată (împușcați, loviți cu bâtele, spintecați cu cuțitele). Reacția autorităților avea să fie aspră, inaugurând un ciclu al violenței care avea să se alimenteze până la finalul prezenței Franței în nordul Africii. Revoltele musulmane din acel an, extinse și în alte zone, aveau să provoace moartea a 109 europeni și rănirea altor 245, dar represiunea care s-a dorit exemplară (instrumentalizată apoi de propaganda algeriană) a ucis între 4.000 și 8.000 de musulmani. Au suferit însă și algerienii musulmani francofoni moderați. Până în anul 1954 mai avea să treacă aproape un deceniu de dominație franceză relativ pașnică. Marea problemă a populației musulmane erau condițiile materiale, căci ea se zbătea într-o sărăcie extremă (6 milioane de oameni, chiar dacă erau și 2 milioane ce aveau condiții similare cu francezi din Metropolă). Între 1946 și 1962, aproximativ 400.000 de muncitori de origine algeriană au plecat să muncească peste Mediterana, trimițând lunar jumătate din salariul lor acasă, în Algeria, rudelor (fenomen care ne este foarte cunoscut și nouă). Un aspect uitat acum, dar Franța nu a jefuit Algeria, dimpotrivă, a investit în cele trei departamente, și aceasta și pentru că resursele de gaze și petrol din Sahara au început să fie exploatate intens după Al Doilea Război Mondial, reprezentând în momentul de față 98% din exporturile țării care importă 80% din ceea ce consumă. Între anii 1930 și 1960, Algeria era incapabilă să se hrănească singură, de aceea subvențiile de la Paris au salvat-o. Însă Franța nu a reușit să implanteze o industrie puternică, în mare măsură pentru că marile firme din Metropolă nu aveau nevoie de concurență suplimentară. Marea problemă a fost presiunea demografică, din cauza creșterii populației musulmane. Între 1930 și 1954, populația de origine europeană a progresat limitat, de la 880.000 la 1.052.000. În acest interval, cea musulmană a trecut de la 5,5 la 8,4 milioane. Având în vedere și geografia țării, era clar că populația algeriană avea probleme în a se hrăni. După 1945 și evenimentele de atunci, existau două societăți paralele, cea musulmană și cea europeană. Algeria nu era totuși Africa de Sud, unde apartheidul avea să dureze până în 1991, însă cele două lumi nu puteau să se întrepătrundă. Viețuiau una lângă alta. Totul avea să se schimbe radical după 1 noiembrie 1954, când Frontul Național de Eliberare (FNE) a declanșat un val de atentate împotriva administrației franceze, a civililor europeni și a colaboratorilor musulmani ai Franței, deloc puțini la număr (mult mai numeroși decât rebelii). Mișcarea nu este numeroasă, ea numărând sub 2.000 de voluntari care aveau în față 49.000 de militari francezi, efective care se vor mări considerabil până în 1960. Unul dintre cei care s-au pronunțat ferm în favoarea Algeriei franceze a fost ministrul de interne socialist, un anume François Mitterand, fapt de care avea să-i cam fie rușine în anii 1980, când și el și-a turnat cenușă în cap. Cenușa dosarului algerian, cam cum au făcut-o toți președinții francezi de după de Gaulle. În primii ani, francezii nu au avut mari probleme în a limita mișcarea insurecțională.
După 1956, războiul a luat o turnură din ce în ce mai violentă, cunoscând un ciclu clasic de atentate ale FNE, asasinate sălbatice în rândul civililor, urmate de represiunea Armatei Franceze. Tacticile folosite de FNE par a fi fost copiate după cele folosite de naționaliștii irlandezi în timpul Războiului de Independență din Irlanda (1919-1921). Pe lângă folosirea constantă a atentatelor urbane (prin detonarea bombelor), dispariția voluntarilor în interiorul populației, ambuscade, au fost utilizate și alte metode patentate de irlandezi (îndemnul populației de a boicota administrația și sistemul de justiție, ridicarea de impozite, obligarea populației de a se detașa de ocupant, cu riscul de a fi asasinată etc.) Un întreg arsenal menit a convinge, dar și supune populația civilă, care nu era entuziasmată mereu să ia parte la o luptă lungă și care nu părea a duce rezultate spectaculoase. Ca și în cazul britanicilor în Irlanda, nici francezii nu aveau cum să susțină politic această confruntare foarte mult, chiar dacă Parisul a fost mai încăpățânat decât Londra. În schimb, rămâne o dezbatere deschisă (chiar dacă una contrafactuală) și pertinentă – de ce Franța nu a recurs la modelul nord-irlandez și nu a decupat măcar o mică parte din nordul Algeriei, unde populația europeană era bine implantată și unde i-ar fi putut reloca pe ceilalți europeni din Algeria? Să nu uităm că Spania și acum controlează două orașe nord-marocane (Mellia și Ceuta), pe care nu are deloc de gând să le restituie Marocului. Evident, nu vom ști niciodată dacă FNE ar fi acceptat o astfel de condiție sau dacă acest stat ar fi rezistat testului timpului.
În 1957, pentru a curma atentatele zilnice din Alger, a fost folosită o unitate de elită a Armatei Franceze, Divizia 101 de parașutiști, condusă de generalul Massu, care a câștigat ceea ce s-a numit în epocă bătălia pentru Alger, procedând la arestări masive, interogări dure ale simpatizanților FNE din oraș, descoperirea de explozibili, arme etc. Chiar și conducătorul insurgenților din Alger a fost arestat. O chestiune peste care Jean Sevillia nu trece ușor este cea a rivalităților din interiorul mișcării naționaliste algeriene. Între FNL și adepții partidului înființat de Messali Hadj (primul care începuse lupta politică încă din 1925, când înființase primul partid naționalist algerian) s-a declanșat un adevărat război civil în interiorul războiului. Iar asasinarea a sute de adepți ai lui Messali Hadj de către FNL avea să ducă oroarea pe cote inimaginabile. Miza a constituit-o controlul sindicaliștilor algerieni din Franța și al resurselor financiare pe care aceștia le ofereau voluntar FNL. În Franța, toți conducătorii Uniunii Sindicale a Muncitorilor Algerieni, de orientare messaliană, aveau să fie uciși. Autoritățile franceze au stabilit bilanțul acestui conflict intestin: numai în Metropolă, între 1 ianuarie 1956 și 23 ianuarie 1962 au murit 4.000 de oameni, alți 6.266 fiind răniți. În Algeria numărul victimelor s-a ridicat la 6.000. Încă din acei ani, FNL avea germenii totalitarismului de stânga, punând în practică masive epurări, care s-au soldat cu moartea a mii de disidenți în urma torturilor. Mișcarea avea în rândurile ei și torționari redutabili, unii dintre ei servind în rândurile armatei germane în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Pe de altă parte, Parisul a fost prins între ciocan și nicovală, atunci când părea că era gata să facă concesii musulmanilor, stârnea revolta și nemulțumirea comunității europene din Algeria. Revenirea lui de Gaulle la putere a avut loc în acest context foarte tensionat, chestiunea algeriană fiind una internă a Franței. Iar adevărul este că de Gaulle abia aștepta să revină la putere.
La 1 iunie 1958, Adunarea Națională avea să-i ofere mandatul de a forma un nou guvern, cu 329 de voturi pentru și 224 împotrivă, fiindu-i transferată generalului și puterea legislativă pentru șase luni. Astfel se marca sfârșitul celei de a IV-a Republicii franceze. Francezii algerieni răsuflau ușurați, fără să știe ce-i așteaptă după numai patru ani. La 4 iunie, generalul ateriza pe aeroportul din Alger, fiind întâmpinat de o mulțime imensă, formată atât din europeni, cât și din musulmani. Europenilor le-a spus „V-am înțeles”. Seara, mulțimea fraternizată scanda „Algerie française”. Dacă în mod public generalul părea a susține teza oficială (Algeria este Franța), în schimb în discuții private lăsa să se întrevadă că independența era inevitabilă. De Gaulle era un om politic realist când afirma unui apropiat, în martie 1959, că „arabii nu sunt ca noi. Ați fost să-i vedeți? Credeți că organismul francez poate integra zece milioane de arabi, care mâine vor fi douăzeci, iar poimâine patruzeci?” (Populația Algeriei este în momentul de față de 44 de milioane, fiind una foarte tânără!) După ce de Gaulle a devenit primul președinte al celei de a V-a Republici, una prezidențială, în a cărei arhitectură constituțională președintele are puteri aproape monarhice, cheia rezolvării problemei algeriene a revenit în exclusivitate în mâinile lui, iar duplicitatea s-a accentuat odată cu trecerea lunilor, spre disperarea europenilor din Algeria, care din cei mai mari susținători ai generalului aveau să încerce să-l ucidă. Et pour cause căci politica dusă de de Gaulle avea să-i coste totul (casele, afacerile, trecutul, mormintele). Aceasta chiar dacă pe teren, Armata franceză reușise să provoace militanților FNL pierderi foarte grele. În luna mai 1959, o mie de rebeli se predaseră, iar bilanțul total pentru acel an arăta că Armata franceză ucisese 26.000 de rebeli, făcuse 10.800 de prizonieri, recuperând 20.800 de arme. Jumătate din efectivele FNL fuseseră distruse. La această stare de fapt au contribuit și zidurile lungi de sute de kilometri, pe care francezii le-au ridicat la granițele cu Tunisia și Maroc, pentru a împiedica aprovizionarea și libera mișcare a rebelilor. În acest context, în septembrie 1959 a căzut bomba lansată de de Gaulle – ideea autodeterminării Algeriei, care i-a paralizat pe francezii algerieni, dar și pe musulmanii pro-francezi, a căror situație era și mai grea, căci nimeni nu-și făcea iluzii cu privire la răzbunările Frontului Național de Eliberare, odată instalat la putere.
