Istorie într-un bilet la teatru

Fostul președinte american F.D. Roosevelt spunea că „schimbările sociale sunt dificil de realizat în societatea noastră, dacă nu apelezi la sentimente“. Teatrul folosește sentimentele din plin. Acum ar fi un bun moment pentru ca istoria recentă și actorii săi duplicitari să fie izolați definitiv.

Helen Freshwater publica în 2009 o carte de specialitate în care analiza relația din­tre teatru și public. Una dintre cele mai in­teresante remarce ale sale este legată de faptul că spectacolele bri­tanice de teatru, după anul 2000, trec printr-o fază ac­tivă, care promovează im­plicarea și participarea pu­blicului din ce în ce mai mult. Noua stare de fapt es­te explicată ca o continuare firească a victoriei în ale­geri a lui Tony Blair, în 1997. La nivel guvernamental, la­buriștii au manifestat in­te­res pentru o mai mare angajare a pu­bli­cului atât în sistemul democratic și me­ca­nismele sale, cât și la nivelul autorităților locale, prin promovarea de politici în acest sens atât în educație, cât și în artă.

Dacă felul în care un partid politic alege să-și facă datoria față de cetățenii care l-au ales se resimte și în felul în care se face teatru, întrebarea firească ar fi dacă felul în care se face teatru poate – cu aceeași putere – să activeze felul în care un partid politic sau membrii acestuia își fac datoria față de cetățenii care le-au procurat sta­tutul respectiv.

Asemenea spectacole de teatru există, iar faptul că subiectele sunt din aceeași sferă denotă faptul că infecția din societatea ro­mânească de abia acum e pe cale să fie cu­prinsă și stopată din contaminarea-i.

Cei ce nu uită..., spectacolul Tea­trului Regina Maria din Oradea, este un experiment necesar. Re­zultatul artistic lasă de dorit, dar, când sunt atinse teme ac­tuale precum istoria recentă a României, simplul fapt că teatrul își împrumută sce­na sobră unor asemenea dezbateri este un act ce merită o reverență și aplauze. Scena de teatru este poate unul dintre cele mai corecte și cinstite mediumuri. Spectacolul are două motto-uri pe care Gavriil Pinte, regizorul și autorul scenariului, le-a oferit publicului pentru ca spectatorul să aibă generozitatea de a ieși din confortul sălii clasice de teatru și să accepte formula de teatru propusă, aceea a unui spectacol iti­nerant, într-un spațiu neconvențional. „Du­pă 50 de ani, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei nu a reușit, în ia­nuarie 2006, să determine condamnarea oficială a crimelor comunismului. În sa­la pe jumătate goală a Palatului Europei nu s-a putut vota recomandarea oficială, că ideologia care a ucis milioane de oa­meni și executanții ei să fie trimiși în instanță, așa cum s-a întâmplat în cazul procesului de la Nürnberg. Neavând par­te de judecată, de dreptate, de morminte, martirii regimurilor comuniste nu se pot odihni decât în memoria noastră – poate singura formă de justiție.“

Spectacolul propune o formulă restrânsă de public, doar 60 de spectatori fiind lă­sați să ocupe un loc pe scenă, alături de actori. Drumul spre scenă este un drum pe care spectatorul îl parcurge singur – prin­­tr-o serie de coridoare negre, obscure, ja­lo­nate de porți de închisoare și gardieni ai fostului regim sau mici ferestre de unde portretele lui Stalin și Lenin veghează în aranjamente de natură moartă ce produc disconfort. Înainte de a fi lansat pe acest drum singuratic, fiecare spectator e fo­to­grafiat cu rigoarea celor care întocmeau do­sare de Securitate. Nimeni nu se poate sustrage acestei proceduri.

Prima parte a spectacolului curge greu. Actori în zeghe relatează orori, așa cum au fost ele relatate și recuperate prin supraviețuitorii care au apu­cat să vorbească sau să scrie despre absurdul și tragicul anilor de detenție. Apoi publicul este scos din teatru și îmbarcat în două camioane militare. Alături de ei, actori legați în lan­țuri și gardieni. Spectacolul continuă în mașini, în timp ce acestea se deplasează de la teatru într-un spațiu de­zafectat al orașului, un amplasament care pe vremuri trebuie să fi fost o garnizoană. Aici lumea e coborâtă din mașini, iar spec­tacolul continuă cu lichidarea fizică a pri­zonierilor, care dispar în gropi săpate, în ritm de muzică de petrecere. Spectatorii se întorc la teatru în aceleași mașini, pen­tru a fi invitați să aprindă lumânări pe corpul unui mort. După acest moment, se face ieșirea din teatru pe aceleași co­ri­doare. Numai că, la geamurile unde îna­inte vegheau Stalin și Lenin, acum stau în­chiși gardieni, iar la ieșire o formă umană în mărime naturală este acoperită de iar­bă, ca semn al celor morți fără mormânt.

Asemenea spectacole sunt necesare. Ceea ce le-ar putea ridica valoare artistică ar fi actori care să fie conștienți că au rămas ultimii purtători ai unei istorii de care ne ascundem și pe care o ignorăm, crezând că e mai bine să ne facem că am uitat decât să analizăm mecanismele și cauzele care au făcut-o să ni se întâmple.

Un spectacol similar, cu un mesaj asemănător, dar legat de o altă perioadă complicată is­toric, a fost producția Janka a Tea­trului Evreiesc de Stat (re­gia Toma Enache), prezentat în seara zilei de 9 octombrie – Ziua Holocaustului în Ro­mânia (la 9 octombrie 1941 a început deportarea forțată a populației evreiești din Basarabia și Bucovina). Pe o scenă aproape goală, mărginită în stânga de un fotoliu și o măsuță, având în fundal un ecran mare pentru proiecții, spectacolul de 90 de minute rememorează viața unei femei, Janka Festinger, din Sighetul Mar­mației, care va cunoaște experiența la­gă­relor Auschwitz și Dachau. Piesa are la ba­ză o scrisoare de 60 de pagini pe care Jan­ka o scrie în 7 octombrie 1945, după eli­berare, unchiului ei în America. Au­torul textului este Oscar Speace, copilul pe care Janka îl are cu un soldat ame­rican pe care îl întâlnește și cu care se căsătorește, uni­unea lor fiind prima re­cunoscută de ar­mata americană între un cetățean ame­rican și cineva din teritoriile eliberate.

Lectura scrisorii este acompaniată de un film care pune chipuri pe numele și în­tâmplările relatate. Povestea devine foarte personală, iar interpretarea Maiei Mor­gen­stern, cu vocea gravă și încărcată (peste 60 de rude ale Jankăi au pierit între mar­tie 1944 – mai 1945, imediat după ocu­pa­rea Sighetului de către armata nazistă), este de asemenea un produs cultural, dar care are în primul rând un scop educativ cu privire la evenimentele istorice recen­te. Dacă spectacolului de la Oradea i se poate reproșa ceva, aceasta este lipsa unor actori puternici, precum Maia Morgestern în Janka, care să fie capabili să stabilească o relație personală cu istoria.

Dintre spectacolele care folosesc istoria ca materie primă pentru teatru - teatrul ca pretext pen­tru reanalizarea și revizitarea unor evenimente de istorie re­centă -, noua premieră a Teatrului Odeon cu Tipografic majuscul, al Gianinei Căr­bunariu, este o producție care ar trebui să fie văzută de cât mai mulți spectatori. Spectacolul este o coproducţie dramAcum şi Festivalul Internaţional de Teatru de la Nitra, Slovacia, în parteneriat cu Teatrul Odeon, şi face parte din proiectul eu­ro­pean Vieţi paralele - Secolul XX văzut prin ochii Poliţiei Secrete (un proiect al Fes­tivalului Internațional de Teatru Di­va­del­ná din Nitra, care pune în conexiune ar­tiști, coproducători și instituții par­te­nere din șase țări: Cehia, Ungaria, Ger­ma­nia, Polonia, România și Slovacia. Artiști din foste țări socialiste au creat șase pro­ducții de teatru bazate pe studiul ma­te­ria­lelor păstrate în arhivele poliției secrete. Toate aceste producții au avut premierele mon­diale în timpul Festivalului Inter­na­țional de Teatru Divadelná din Nitra, des­fă­șurat între 27 septembrie - 2 octombrie 2013).

Având în distribuție cinci actori - Cătălina Mustaţă, Alexandru Potocean, Gabriel Ră­uţă, Mihai Smarandache, Silvian Vâlcu -, spectacolul este un puternic memento cu privire la ultimii patru ani din viața unui tânăr, Mugur Călinescu (28 mai 1965 – 13 fe­bruarie 1985), care la 17 ani a devenit su­biect de interes pentru Securitatea din Bo­toșani. În septembrie 1981, în oraș au în­ceput să apară mesaje scrise cu creta, me­saje periculoase pentru ordinea socialistă a momentului. Se cerea libertate, sindicate libere ca în Polonia. Mugur primise de zi­ua lui un radio-casetofon și descoperise pos­tul Europa Liberă. Influențat de emi­siu­nile și interviurile ascultate, Mugur ale­ge să se comporte liber, ceea ce duce la o serie de traume prin care trec părinții săi, colegii de clasă, dar mai ales el. Coin­ci­dență sau nu, la patru ani de la eve­ni­men­te, Mugur moare de o formă galopantă de leucemie.

„Pe lângă documentele scrise în limbajul de lemn al aparatului opresiv al vremii (pla­nuri de măsuri, note informative, no­te de analiză etc.), în cele 200 de pagini ale dosarului nr. 738 privind «Elevul» sunt păstrate și declarațiile unui tânăr care reușește să rămână fidel propriilor convingeri, în ciuda presiunilor Se­cu­ri­tății și a lipsei de solidaritate a celor din jurul său. Cred că tinerii au nevoie de modele pe care să le înțeleagă, iar Mugur Călinescu este, în acest sens, un model de atitudine necesar. Despre cazul Mu­gur Călinescu am aflat citind Hainele re­gelui din volumul Șase feluri de a muri, carte scrisă de reputatul istoric și eseist Marius Oprea. Documentarea cazului a fost realizată de istoricul și activistul Mi­hail Bumbeș, care ne-a pus la dispoziție o copie a dosarului «Elevul», precum și interviuri realizate cu mama lui Mugur și cu doi dintre ofițerii implicați în acest caz“, explică Gianina Cărbunariu, cel mai interesant regizor al generației tinere, un artist fidel teatrului care trebuie să ne ajute să înțelegem lumea în care trăim.

Fostul președinte american F.D. Ro­osevelt spunea că „schimbările sociale sunt dificil de realizat în societatea noastră, dacă nu ape­lezi la sentimente“. Teatrul fo­lo­sește sentimentele din plin. Acum ar fi un bun moment pentru ca istoria recentă și actorii săi duplicitari să fie izolați de­fi­ni­tiv. „Noi vă spunem lucrurile care au fost și care se pot spune“ – e una dintre ul­timele replici ale spectacolului Tipo­gra­fic majuscul - o replică dureroasă, căci în­seamnă că au fost și lucruri care s-au în­tâmplat, dar în continuare nu pot fi spuse! Oare de ce? //