Pe aceeași temă
Omul ca „maşină de ucis oameni“ (J.F. Revel, Les Plats de saison) este o figură deja familiară în descrierea crimelor secolului XX şi numeroase sunt studiile care încearcă să definească şi să explice Răul de acest tip din secolul trecut. Meditaţiile sunt profunde şi diverse, de la atei şi agnostici până la Jean Delumeau care, în grilă creştină, nu vede o preeminenţă a Răului în secolul XX, ci doar o focalizare mult prea accentuată asupra acestuia, în detrimentul Binelui: „Răul există, desigur. Dar există şi binele. Şi frumosul. Şi blândeţea există. La fel şi devotamentul. Şi generozitatea (…) Spre deosebire de rău, binele nu face zgomot“ (Guetter l’aurore. Un christianisme pour demain).
Faţă de analizele istoricilor sau ale „noilor filosofi“, volumele de mărturii sunt pandantul cel mai inspirat în vederea înţelegerii trecutului mai recent sau puţin mai îndepărtat.
Cultul memoriei este încă insuficient dezvoltat la noi, comparativ cu Occidentul, deşi s-au făcut deja câteva lucruri remarcabile. Dacă mass-media au plonjat aproape cu totul în neesenţial şi în vulgar, ar fi de dorit ca măcar şcoala să găsească metode atractive, dincolo de lecţiile de istorie din manuale, pentru a face mai cunoscut trecutul apropiat - unor generaţii care nu au trăit direct decât democraţia.
Smaranda Vultur şi Adrian Onică au publicat recent volumul Memoria salvată. II, la Editura Universităţii de Vest, urmare a unui prim volum, apărut în 2002, la Polirom, sub titlul Memoria salvată. Evreii din Banat ieri şi azi.
În Cuvânt înainte, Smaranda Vultur subliniază importanţa apariţiei acestui volum secund într-o editură universitară, ca intenţie a autorilor de a oferi studenţilor masteranzi şi doctoranzi o documentaţie suplimentară asupra unei perioade încă insuficient cunoscută.
Partea I, Destine în oglindă, reuneşte confesiunile a doi supravieţuitori din lagărele de la Birkenau (Otto Adler) şi respectiv din Transnistria (Liviu Beris). Motto-ul este un citat din Talmud: „Cine salvează o viaţă salvează lumea întreagă“, iar mărturiile supravieţuitorilor sunt completate de acelea a doi „Drepţi între Popoare“: Magdalena Stroe şi Petre Gheorghe. (Titlul menţionat este acordat acelora care au ajutat cel puţin un evreu în timpul Holocaustului.)
Originalitatea interviurilor constă în faptul că nu se limitează la episodul deportării şi, în general, la evenimentul traumatizant. Eroii povestesc mai întâi cum arăta viaţa lor, cea normală, de dinainte de agresiunea Istoriei. Ni se perindă, astfel, prin faţa ochilor nu „cazuri“ surprinse în punctul culminant al dramei survenite, ci evoluţia frapantă a unor destine aflate sub semnul unei anume etnii şi, prin forţa lucrurilor, într-un anumit timp şi loc. Percepem şi noi, ca cititori, foarte violent bascularea de la o viaţă firească într-un imprevizibil terifiant şi absurd.
Liviu Beris avea treisprezece ani şi jumătate, în 1941, când este deportat împreună cu familia, din Herţa în Transnistria.
Rememorarea convoiului oferă imagini de coşmar, chiar dacă eroul, la o distanţă de şaizeci de ani de la eveniment, nu îl evocă în mod sentimental: „[Dimineaţa - n.a] Am văzut aşa, ordinul de plecare, bocancii care loveau trupuri care nu se mai ridicau, că erau morţi, îngheţaţi, ochii îngroziţi ai celor din familiile cărora le muriseră rude şi paturile de armă lovind pe cei vii. Bocancii-n cei morţi, paturile de armă în cei vii, ca să plece, şi câmpul împânzit de cadavre. (…) am coşmaruri… mă trezesc şi ştiu că nu mai pot adormi… culmea este că ţine vreo două săptămâni şi după aceea îmi trece“. Dincolo de Nistru, deportaţii sunt abandonaţi, iar noaptea de Revelion, înspre 1942, familia Beris o petrece într-o colibă părăsită, unde o ţărancă ucraineancă le aduce o colivă. Bărbaţii pleacă la Moghilev, să caute de lucru, rezistă la tifos şi se vor întoarce, mai puţin doi membri ai familiei, în 1943, în ţară.
Mărturia lui Liviu Beris e punctată cu detalii surprinzătoare şi argumentată cu o declaraţie de conştiinţă: „Tot timpul istoria se rescrie. Pentru mine, ca om de ştiinţă, în momentul când am făcut observaţia, încerc să determin datele viabile, să înlătur pe cât posibil erorile. La negaţionişti, dimpotrivă, există tendinţa de a introduce erori (…) Acesta este motivul pentru care staţi cu mine de vorbă acum“.
În prezent, Liviu Beris este preşedintele Asociaţiei Evreilor din România Victime ale Holocaustului, după o viaţă în care a fost cercetător în zootehnie, şi-a dat doctoratul şi a publicat numeroase studii de specialitate.
Între ’42 şi ‘43, preotul Petre Gheorghe, mergând la parohia sa din Sirova, din Transnistria, se întâlneşte în tren cu un căpitan, Ciurescu, comandantul trenului, care îi propune să ducă diverse pachete cu mâncare, haine şi bani evreilor din ghetourile Crivoi Ozero, „Trei dube“ şi Vrabievka. Acţiunea, pe care o conducea Ciurescu însuşi, era desigur, ilegală, dar preotul nu stă pe gânduri şi acceptă. Ulterior, la proces, preotul îi va uimi pe judecători povestindu-le, ca explicaţie pentru fapta sa, parabola samariteanului milostiv, căzut între tâlhari: „Le-am spus că dacă mă condamnă sunt împotriva acţiunii Mântuitorului Iisus Hristos“. În lipsă de martori, Petre Gheorghe e achitat, în vreme ce căpitanul Ciurescu e trimis pe front, de unde are şansa să se întoarcă.
După război, preotul se pasionează de arheologie, creează un muzeu de istorie şi face chiar descoperiri în acest domeniu, la Băile Govora, lucru care îl salvează, de altfel, de câteva ori şi de Securitate. Biografia sa continuă, deci, să fie destul de spectaculoasă: intră în partid, de unde e dat afară, scrie lucrări ştiinţifice, pentru diverşi activişti sau ofiţeri, dar îşi păstrează mereu elanul de a face bine şi curiozitatea intelectuală.
Arestat în 1953, din cauza unui caiet pe care Tatăl Nostru era scris în răspăr, de un alt preot, ca o rugăciune la Dumnezeu în speranţa eliberării de sub ruşi, Petre Gheorghe cunoaşte şi tortura. Interesantă este, astfel, confesiunea făcută în urma unei adânci meditaţii asupra limitelor umane: „Cred şi sunt convins că martirii şi cei care şi-au dat viaţa, din momentul în care pici sau treci din starea actuală spre nefiinţă sau spre nefiinţa fiinţabilă, este o stare pe care aş numi-o chiar euforică, în care tu nu mai eşti acelaşi, eşti altul. Şi probabil că şi în moarte se întâmplă la fel“. La graniţa acestei transformări, preotul spune că torţionarul însuşi poate să cunoască o stare de revelaţie: „Pentru că Diavolul ori îl stăpâneşte în continuare, ori îl scapă“. Dacă nu îşi dă seama că a greşit, nu mai are şansa căinţei şi „a rămas definitiv în ghearele strânse ale Diavolului“.
Partea a II-a a volumului adună mărturiile unor evrei bănăţeni, emigraţi după război în Germania şi Israel, contra unor sume de bani plătite statului român de rudele acestora deja plecate din ţară sau dintr-un fond internaţional creat în acest scop.
Membru al Partidului Comunist din 1939, participant la mişcarea antifascistă, Geza Kornis, comerciant, este trimis întâi în două lagăre de muncă forţată pentru evreii din Timişoara, pe Valea Oltului, la Lotru şi Câineni. Este arestat, apoi, în septembrie 1942, la vârsta de 25 de ani, şi deportat către Vapniarca, în Transnistria.
Supranumit „lagărul morţii“, la Vapniarca muriseră deja, în 1941, jumătate din cei 2.000 de evrei, din cauza foamei, a frigului şi a epidemiilor. În perioada ’42-’43, scopul internării acolo era exterminarea. Cu toate acestea, viaţa în lagăr era condusă de o organizaţie ilegală, din care făceau parte cei de încredere: aceasta trebuia să asigure „supravieţuirea, păstrarea unităţii şi asigurarea ordinii şi disciplinei“. Impresionantă este, în aceste condiţii, energia cu care cei mai puternici au înţeles să se lupte şi să o facă pentru toţi cei de acolo: „Cea mai importantă măsură a fost crearea solidarităţii între cei internaţi. Comandatura, dimpotrivă, voia să işte ceartă şi tulburări pentru a putea justifica o intervenţie cu armele“. Repararea instalaţiei de apă, prevenirea îmbolnăvirii de tifos, convingându-i pe paznici că e şi în interesul lor să nu izbucnească o epidemie, sau greva foamei, în vederea obţinerii unei hrane care să le împiedice pieirea, sunt doar trei exemple din acţiunea de supravieţuire condusă de această organizaţie de lagăr din care a făcut parte şi Geza Kornis.
„Ne întâlnim cu memoria celorlalţi îndeosebi pe calea reamintirii şi a recunoaşterii“, observa Maurice Halbwachs, în La mémoire collective, iar cunoaşterea fără memorie este, se ştie, imposibil de imaginat. Prin mărturiile pe care le reuneşte, cartea Smarandei Vultur şi a lui Adrian Onică ne ajută să mai facem un pas pe această cale lungă. //
// SMARANDA VULTUR, ADRIAN ONICĂ
// Memoria salvată, II
// Editura Universităţii de Vest
// Timişoara, 2009
