Istorii la Istorie. Povestea unei bariere transformate în mesaj public

Totul s-a declanșat într-o după-amiază în care treptele Muzeului Național de Istorie a României se umpluseră de oameni. Era primul concert Vama la „Străzi Deschise”, iar Calea Victoriei, în fața muzeului, vibra literalmente, de energie. O mare de oameni, fericită, așezată pe trepte – exact ce ți-ai dori ca manager al unui muzeu: public, viață, intensitate.

Dar, în entuziasmul acela, era și un fior rece. Zona treptelor cuprinsă între coloane este foarte fragilă, iar fluxul de oameni, greu de controlat. În momentul în care am realizat asta, a devenit clar că nu mai era o simplă după-amiază relaxantă de weekend, ci un moment de decizie. Așa au apărut acele benzi și marcaje amare prin simplitatea lor: „Zonă periculoasă”. Îmi imaginez și acum expresiile spectatorilor: cum adică pericol? Aici, în fața muzeului? Ce-i și cu prostia asta? Comentariile pe social media arătau același lucru...

Era o situație absurdă – să-ți dorești oameni alături de tine și, în același timp, să le spui să nu stea acolo unde tocmai se simțeau bine, pentru că sunt în pericol. Un paradox trăit aproape fizic: muzeul voia să fie deschis, dar părea să se baricadeze după un semn de avertizare.

Era, de altfel, un alt moment sensibil. Nu trecuse mult de la furtul coifului de la Coțofenești și de la valul de indignare publică ce îl însoțise. Opiniei publice îi păsa, dar suspecta și judeca, acuza. Un alt pas de comunicare greșit ar fi însemnat o altă ocazie ca totul să fie din nou răstălmăcit, o altă dezamăgire...

În haosul acela între dorința de a proteja și nevoia de a rămâne deschiși, am ales soluția cel mai puțin spectaculoasă: paleți de lemn. Am încropit o barieră care, în loc să respingă, să poată primi ceva. În interior am pus expoziții mici, despre arheologie, de Zilele Europene ale Arheologiei, transformate ulterior în Zilele Patrimoniului. Oamenii care vizitau muzeul puteau privi din interior o expoziție pe un parapet care anterior fusese doar o interdicție.

Dar întrebarea rămânea: ce facem cu exteriorul? Ce mesaj transmite clădirea?

Fațada muzeului, impunătoare și sobră, nu mai putea fi doar un decor. O expunere cerea altceva. Cerea viață, sens, reflecție și un design adecvat.

Și atunci, într-o clipă care ține mai mult de memorie decât de logică, au apărut flashbackurile de la Sibiu, de la „Zidul lui Perjo”. De acolo, de la desenele care făcuseră zidul să vorbească. Așa s-a născut ideea. Bariera noastră, cea menită să protejeze oamenii, putea deveni ceva mai mult: o conversație deschisă...

Și așa i-am scris lui Dan Perjovschi.

A stat puțin pe gânduri. Apoi a spus „da”.

Desen de Dan Perjovschi

A urmat George Roșu. Apoi, Alina Andrei, Harcea Pacea, Tudor Pătrașcu. Și, treptat, peisajul s-a schimbat. Fațada muzeului a început să respire altfel. Să primească calupuri săptămânale de desene, să zâmbească, să râdă, să înțepe delicat, apoi să intre în polemică. N-am sesizat niciun graffiti nepotrivit până acum, iar acesta este un sentiment bun, foarte bun!

Obiect de Alina Andrei

„Istorii la Istorie” nu era doar un titlu. Era o schimbare de ton, o metaforă urbană, un mod de a spune că muzeul nu e doar un depozit, ci și un actor civic. Că poate combate pseudoistoria cu un strop de umor și cu un marker bine ascuțit. Că poate invita oamenii nu doar să vină, ci și să gândească.

Desen de Tudor Pătrașcu

Astăzi, trecătorii se opresc, citesc, zâmbesc, ridică o sprânceană. Unii fac poze. Alții se miră. Cei mai mulți pleacă cu o întrebare în minte. Îndrăznesc să cred că se gândesc și la: ce fel de muzeu avem și ce fel de muzeu vrem? Ce istorie avem? Dar, mai ales, ce istorie facem?

Desen de George Roșu

Așa s-a născut „Istorii la Istorie”: dintr-un pericol, o barieră și o întrebare. Și a devenit, pe nesimțite, o poveste despre oraș, despre memorie și despre libertatea de a întreba.

Desen de Harcea Parcea

Mi-aș dori ca „Istorii la Istorie”, împreună cu „Muzeuropa”, „Intersecții”, „Restituiri” și, într-un fel anticipat, „Esențial MNIR”, alături de celelalte proiecte ale noastre, să contureze noua față a Istoriei României – una în care esențialul îl poți vedea și înțelege la MNIR.

*Ovidiu Tentea este istoric si arheolog, manager interimar MNIR feb-dec 2025