Japonia din hala industriala

Festivalul de vara: o oglinda a Osakai, de Namiki Senryu, Miyoshi Shoraku si Takeda Koizumo

Regia: Kushida Kazuyoshi;

Scenografia: Kanai Yuichiro;

Lumini: Saito Shigeo;

Regizor tehnic: Kanai Yuichiro;

Din distributie: Nakamura Kankuro, Nakamura Senjaku, Nakamura Hashinosuke, Bando Yajuro, Kataoka Kamezo, Nakamura Shichinosuke, Nakamura Muneo si Sasano Takashi.

Energii

A cinsprezecea editie a Festivalului In­ter­national de Teatru de la Sibiu, desfa­su­rat in perioada 29 mai - 8 iunie, a pro­pus un program variat, cu 358 de eve­ni­men­te: spectacole-lectura, ateliere, expo­zi­­tii, lansari de carte, conferinte, specta­co­le de teatru, spectacole de dans, spec­ta­cole de strada, instalatii, circ si concerte. Por­nit ca un festival de trei zile, cu opt spec­tacole din trei tari, editia din acest an a FITS a adus in fosta "Capitala Culturala a Europei" artisti din 70 de tari. 59 de am­pla­samente, 13.000 de bilete scoase la vanzare si in jur de 60.000 de spectatori: iata motivul pentru care supratitlul acesei editii a fost Energii.

Primul spectacol Kabuki jucat in Romania

Festivalului International de Teatru de la Sibiu i se datoreaza o premiera ab­so­­luta pentru Romania: aducerea si pre­zen­tarea unui autentic spectacol de tea­tru Kabuki (teatru traditional japonez): Fes­tivalul de vara: o oglinda a Osa­kai al companiei Heiseinakamura-za, cu par­ticiparea lui Nakamura Kanzaburo XVIII, unul dintre cei mai faimosi actori de Ka­buki din Japonia.

Spectacolul s-a jucat patru seri la rand, cu casa inchisa, intr-o fosta hala in­dus­­triala din Sibiu (Hala Libra - Ba­lan­ta), singurul loc care, masurand aproxi­ma­tiv 1.700 m², a putut asigura spatiul ne­ce­sar construirii unei scene traditionale de Kabuki. Semanand cu scena italiana, dar avand inaltimea sub un metru, particula­ri­tatea scenica a acestei forme de teatru tra­ditional consta in elementul numit ha­na­michi (drumul florilor) - un podium de latime variabila (intre 150-180 cm) si cu o lungime cuprinsa intre 16,38 m-18,20 m, care leaga scena de spatele salii. Im­­par­tind spatiul destinat spectatorilor in doua sectiuni, aceasta punte, folosita pentru prima data intr-un spectacol din 1668, este locul pe unde actorii intra si ies din scena.

Kabuki - o scurta istorie

Kabuki este o forma traditionala de tea­­tru japonez, iar o traducere aproxi­ma­ti­va explica termenul facand trimitere la "arta de a canta si de a dansa". Ka­buki are deja o istorie de peste patru sute de ani, incorporand modul traditional de via­ta, obiceiuri, muzica si stil, dar asi­mi­land si schimbarile istorice survenite in spa­tiul nipon. Rezultatul este o combi­na­tie subtila de traditie si inovatie - o forma de divertisment popular printre orasenii pe­rioadei Edo (1603-1868) si foarte di­fe­ri­ta de Teatrul Nō, mai lent si mai rafinat, gustat in special de aristocrati si clasa raz­boi­nicilor samurai.

"Cuvantul japonez pentru spectacol - shibai - si care desemna teatrul Ka­buki in totalitatea sa, insemna initial «loc unde creste iarba», si anume te­re­nul din jurul templelor budiste si shin­toiste unde aveau loc repre­zen­ta­tii­le, ca oferte festive aduse divinitatilor". (Teatrul Kabuki, expresie a menta­li­ta­tii populare japoneze - Ana Laura Co­cora, Editura Palimpsest, 2003, pa­gi­na 8). Istoria teatrului Kabuki, amestec de religios si profan, de divertisment si ritual, incepe in anul 1603 cand Okuni (nume ortografiat in unele lucrari O.Kuni) din Izumo, femeie shaman (miko), a inventat si executat dansuri intr-un nou stil, ale­gan­du-si ca spatiu albia uscata a raului Kamo. Noul stil, amestec de dans si texte comice despre intamplari din viata de zi cu zi, a devenit atat de popular incat Okuni a fost invitata sa joace in fata Curtii Imperiale. Gelozia contemporanelor a fa­cut ca tot mai multe femei sa imbratiseze noua arta. Popularitatea acestei noi for­me venea si din faptul ca, dupa spectacol, multe dintre interprete se prostituau. Ince­tul cu incetul, spectacolele Kabuki au in­­ce­put sa degenereze, datorita faptului ca atrageau in special un public vicios. Sal­va­rea genului a venit odata cu interzi­ce­rea femeilor in spectacolele Kabuki, in 1629. Rolurile de femei au inceput sa fie interpretate de actori tineri, ale caror tra­sa­turi si voci nu ajunsesera la maturitate. Aceasta schimbare a sexelor pe scena a dus la inversarea raportului dintre dans si text in spectacol, accentul incepand sa fie pus pe logos. Nici solutia cu tineri ac­tori nu a fost una in favoarea teatrului Ka­buki, de multe ori spectacolele fiind ur­ma­te de adevarate lupte intre diferiti spec­ta­tori pentru castigarea atentiei vreunui ac­tor tanar. Prin urmare, in 1652 si acestora li se interzice participarea in spectacolele Kabuki.

Ca forma de spectacol, Kabuki se dez­vol­ta puternic intre 1673-1735 (perioada Gen­roku). Momentul coincide cu activi­ta­tea literara a unuia dintre primii autori de piese Kabuki: Chikamatsu Monzaemon (1653-1725). Supranumit "Shakespeare al Japoniei", Monzaemon a scris in jur de 130 de piese atat pentru Kabuki, cat si pen­tru Bunraku - forma de teatru tradi­tio­nal japonez cu papusi si care devine ex­trem de popular incepand cu mijlocul se­co­lului XVIII. Va mai trece aproape un secol pana la reabilitarea teatrului Kabuki in Japonia. In secolul XX, Kabuki a fost in­terzis pentru cativa ani, in perioada celui de-al doilea razboi mondial, pana in 1947.

In prezent, Kabuki, desi considerat ca spe­cie modernizata, permite rar prezenta fe­meilor pe scena.

In 2005, Kabuki a fost trecut pe lista UNESCO a Patrimoniului oral al uma­ni­tatii.

Spectacolul Kabuki

Ceea ce face din Kabuki un teatru atat de special este faptul ca se intampla foar­te multe in acelasi timp. Dansurile sunt in­­sotite pe scena de muzicieni care apar in costume formale. Aflate in afara campului vizual al spectatorului, instrumentele tra­di­tio­nale: shamisen-ul cu trei coarde, tobele si flautul din lemn acompaniaza povestea, creand atmosfera si efecte sonore care con­duc actiunea scenica, accelerand si adan­cind starile si dand cheia de in­­te­le­gere interioara a personajelor.

Stilizarea este unul dintre atributele importante ale acestui tip de arta. Pozitiile stop-cadru (mie) fixeaza atentia spec­ta­to­ru­lui pe actor in momentele importante. Picioarele grabite, lupta cu sabii, pozitiile capului sunt punctate prin tsuke - doua bu­cati mici dreptunghiulare din lemn, ca­re functioneaza ca niste ciocanele ce sunt lovite continuu de o baza, pe tot parcursul unui spectacol Kabuki. Manuitorul acestui instrument se afla pozitional in partea dreap­ta a scenei, la vedere, fiind orientat cu fata spre actor si urmarindu-l continuu, acompaniindu-i miscarile care exprima stari profunde.

Inceputul si sfarsitul unui act al piesei este anuntat de zgomotul unor alte in­stru­mente, asemanatoare ciocanului si numi­te ki.

Actorul de Kabuki

In Kabuki, actorul nu inceteaza sa fie el insusi, personalitatea sa nefiind conta­mi­nata de cea a personajului. Astfel, une­ori, in mijlocul spectacolului, actorul pare sa se detaseze de actiunea scenica, folo­sin­du-si numele real si vorbind despre sine, si nu despre personajul sau.

Actorii de Kabuki sunt persoane ex­trem de respectate in Japonia, fiind con­si­de­rate "bunuri nationale". Pregatirea ac­to­rilor de Kabuki incepe la varsta de sase ani, repetand zilnic dansurile, miscarile spe­cifice si discursurile tipice acestui gen de teatru, arta transmitandu-se din tata in fiu. In functie de familia din care fac parte, dar si de talent, unii actori interpreteaza atat roluri feminine, cat si masculine.

Nakamura Kanzaburo (Namino No­ria­ki pe numele sau real), actorul principal al spec­tacolului invitat la FITS, este al opt­spre­zecelea descendent intr-un foarte se­lect pedigree de actori de Kabuki, al carui intemeietor de dinastie-scoala a fost Nakamura Kanzaburō I (1598-1658). Din­tre cei 75 de actori care au format dis­tri­bu­tia spectacolului Festivalul de vara: o oglinda a Osakai, nu mai putin de cinci ac­tori purtau numele de Nakamura - nu­me care in Evul Mediu desemna unul din­tre cele mai mari si prospere teatre din Ja­po­nia (n.n., Heisei Nakamuraza) si care as­tazi defineste un anumit stil de Kabuki.

Festivalul de vara: o oglinda a Osakai

In 2004 spectacolul a fost gazduit de Lin­coln Center din New York. Cotidianul New York Times scria atunci: "Iata tea­trul care iti pune adrenalina in mis­ca­re".

Piesa s-a jucat pentru prima data in anul 1745, fiind pusa in scena de trupa Ta­kemoto din Osaka. Subiectul, inspirat din fapte reale, a devenit repede foarte popu­lar. Povestea asasinatului comis de un negustor de peste din suburbia orasu­lui Osaka a ajuns sa fie jucata simultan de trei mari companii de teatru din Osaka, la nici un an de la data cand evenimentul avusese loc cu adevarat.

Intriga este bogata si prezinta drumul pe care un localnic simplu, negustor de pes­te, il parcurge in incercarea de a-si tine promisiunea fata de fiul unui nobil care-l salvase de la executie, pedeapsa sur­venita in urma unei incaierari juste cu o banda de raufacatori. Localnicul - Dan­shi­chi Kurōbei - eroul piesei, incearca sa-i ofere tanarului nobil Isonojō si iubitei acestuia, curtezana Kotoura, protectie si un loc sigur pentru iubirea lor, amenintata de pretentiile lui Otori Sagaemon - o fi­gu­ra importanta a orasului Sakai, locul de desfasurare al actiunii. In ajutorul lui Otori vine socrul lui Danshichi - Mikawaya Gi­hei­ji - care, simtindu-se nerespectat de gi­nere, pune la cale rapirea curtezanei si vin­derea ei celui care o doreste. Pus sa aleaga intre un membru de familie cu un comportament dezonorant si respectarea angajamentului luat, Danshichi se vede ne­voit sa-si omoare socrul.

Fiecare episod important se petrece in­­­tr-un spatiu nou, ridicand povestea si soli­di­ficandu-i bazele, astfel ca publicul de­vi­ne angajat in actiunea eroului principal, fiind de acord cu el si traindu-i framan­ta­ri­le cu intensitate. Trista poveste are loc in pragul unei mari sarbatori populare, astfel ca starea personajului contrasteaza cu mul­timea pestrita de petrecareti. Distri­bu­tia numara peste 70 de actori, iar cand sce­na se umple, viata lui Danshichi sea­ma­na cu o existenta mult augmentata de nis­te demoni care, satui de urale si cele­brari, isi procura singuri divertismentul, te­sand intrigi si punand piedici neastep­ta­te in calea unor muritori modesti.

Omorul este savarsit in seara festi­va­lu­lui care cuprinsese tot orasul. Fapta lui Dan­shichi pare sa ramana ascunsa, nu­mai ca descoperirea unei sandale la locul faptei incepe sa-i tradeze implicarea. In in­­­cercarea de a-si salva familia de la pe­deap­sa care s-ar rasfrange si asupra lor odata crima dovedita, Danshichi ii scrie sotiei Okaji o scrisoare de despartire. Aceasta trece prin momente cumplite, neintelegand ce se intampla cu adevarat.

Arestarea lui Danshichi, fugit pe aco­peris, devine o chestiune de timp. Este in­­conjurat de cei care vroiau sa-l prinda. Si totusi, aparitia lui Tokubei - prieten al erou­­lui si care deslusise singur ratiunile care au dus la crima - salveaza viata lui Danshichi. Prefacandu-se ca il tine pe Da­n­­­shichi, ii pune acestuia o salba de bani la gat. Amandoi asteapta ca atmosfera sa se linisteasca si se napustesc asupra ce­lor care vroiau sa-l prinda pe Danshichi.

Pentru ca aceasta poveste sa poata fi spusa cat mai aproape de felul in care este reprezentat de un teatru in Japonia, un intreag spatiu industrial, inert si rigid, a fost transformat. Daca la exterior Hala Libra - Balanta era un obscur dreptunghi ce­nusiu, gigant si comunist, odata intrati, spatiul se prezinta sub o noua identitate. Peretii din beton au fost captusiti cu lemn si rogojini, astfel ca senzatia de autentic ja­ponez te surprinde la tot pasul. Drumul spectatorului spre sala trecea pe langa ca­bina actorilor, un loc marcat de zeci de perechi de sandale traditionale, lasate res­pectuos in afara unui intrand pe unde primii spectatori mai puteau vedea cum este machiata si pictata fata actorului.

Primele randuri de spectatori au fost ne­voite sa intre in poveste, fiecare ocu­pant gasind pe locul sau o pelerina din plastic. Acestea trebuiau sa fie imbracate in clipa in care tobele incepeau sa sune. Mo­mentul, asteptat cu emotie, s-a do­ve­dit a fi un detaliu organizatoric, si nu unul artistic, pelerinele servind la protejarea celor mai expusi spectatori, aflati in ime­dia­ta apropiere a locului unde se des­fa­su­ra punctul culminant. Omorul, caci despre asta este vorba, proiectat scenic intr-o mlas­tina adevarata si caracterizat de tra­du­catorul spectacolului ca una dintre sce­nele cele mai dramatice de teatru Kabuki, a fost redat printr-o coregrafie care folo­sea atat sabii, cat si lupta corp la corp, in­­tr-o succesiune de miscari care, pentru ochiul neantrenat al spectatorului strain, aduceau cu sportul preferat al japonezilor, summo-ul. Plasata in mijlocul scenei, mlas­tina cu pamant argilos a fost folosita fara retinere, cei doi protagonisti tarandu-se unul pe celalalt pana la epuizare, costu­me­le si perucile acestora devenind un real pericol pentru primele randuri de spec­tatori care, fara protectie, ar fi fost mur­dariti.

Foarte interesant de privit a fost felul in care decorul fiecarei scene era montat si de­montat, cu o repeziciune si precizie aproa­­pe magice, o simpla trecere de cor­ti­na ascunzand si apoi reveland spatii foar­­te diferite, cu multe detalii de con­struc­tie si asezate pe toata intinderea scenei. Si cum niciun mecanism scenic nu exista la vedere, senzatia era ca acele forme ma­teriale se intrupau din muzica tradi­tio­na­la, din acele ritmuri greoaie, punctate sonor intr-o maniera straina de simtul mu­zi­cal european. Parca din aer, din alte dimensiuni, picurau direct pe scena, in lo­curi anume insemnate, obiecte care tre­buie sa fi disparut cu o clipa mai inainte dintr-un spatiu indepartat.

Intalnirea cu actorul japonez, cu fata sa alba, cu picioarele pudrate sau as­cun­se in sosete, cu chimonoul si culorile vii, cu perucile elaborate, cu ochii piezisi si gura inrosita, a fost un moment de mare in­tensitate. Din primul rand, de unde am ur­marit spectacolul, actorul japonez se­ma­na mai degraba cu un dansator. Picioa­rele goale, deformate de un stil de viata trait pe genunchi, mi-au parut triste statui din carne, obosite de ritmuri si pasi rituali care, in toata forta lor, subliniau fragili­ta­tea. Parca toata istoria Kabuki fusese trai­ta doar pe acele doua picioare scurte, care, stergand praful scenei cu propria car­ne, facuse din posesorul lor un zeu ne­mu­ritor. Asa mi-a parut Nakamura Kanza­bu­ro XVIII, un artist care pare sa fi mos­te­nit odata cu numele, la fel ca in povesti, o intreaga genealogie Kabuki pe care o poarta in corp si pe care o dezlantuie atunci cand muzica i-o aduce la supra­fata.

1.200 de exorcizati la Sibiu

In traditia japoneza, vizionarea unui spectacol Kabuki aduce viata lunga si fe­ri­ci­re spectatorului, avand o functie simi­la­ra cu cea a ritualurilor de exorcizare si purificare in urma carora sunt indepartate cau­­zele exterioare, neumane ale nenoro­ci­rilor. La Sibiu, in cele patru nopti de spec­tacol, aproximativ 1.200 de oameni au implinit acest ritual accesoriu specta­co­lului de teatru.