Pe aceeași temă
Jake White s-a intors acasa pentru a fi sarbatorit si pedepsit. Cu cateva saptamani inainte, Africa de Sud castigase Cupa Mondiala la rugby, iar acest gand insuportabil pentru Africa de Sud insemna cu siguranta ca Jake White, antrenorul victorios, va fi supus unui ritual paradoxal. Mai intai, triumful public, intr-o procesiune extatica, presata de privirile sticloase ale drojdiei obosite de saracie si violenta, din Soweto. Si in limuzina eleganta, plutind neauzit, printre gradini desavarsite si vile zabrelite, in asteptarea viitorului atac asupra zonei de prosperitate, la margine de Johannesburg sau Durban. Apoi, inevitabil, septic si sec, executia, intr-o camera cu mobilier functional, o comisie asemenea si multe-multe hartii de semnat. Jake White a fost concediat cu medalia de gat. Procedeul e cunoscut, dintotdeauna, birocratiilor care se respecta. White a fost instiintat ca nu a trimis la timp cererea de prelungire a contractului si, in aceste conditii, Federatia Sud-Africana de Rugby se vede "nevoita" sa accepte o alta candidatura. Evident, fiind cel mai bun antrenor al lumii, White isi va continua cariera postuma, in pozitia, de altfel foarte vie, de antrenor al Nationalei Angliei, Tarii Galilor sau Noii Zeelande. Depinde cine va castiga turneul petitorilor. In Africa de Sud, White e, insa, indezirabil. Povestea acestei aberatii fara egal in sportul de varf incepe, la drept vorbind, acum peste 100 de ani. Dupa unele pareri, acum 140 de ani, dupa altele, acum 101 ani. Fie in 1847, cand rugby-ul a patruns adus de englezi, fie in 1901, cand Federatia Sud-Africana s-a intrunit pentru prima oara. Oricare ar fi varianta istorica, ingredientele sunt aceleasi: englezi, afrikaneri si zulu. In mod fundamental, albi si negri. In mod fundamental? Tocmai de aici, din aceasta viziune care tine sa imparta o cultura comuna, contradictorie si turbulenta, in doua campuri ostile si colorate didactic, vine eroarea care a provocat izgonirea lui White si a pornit decimarea rugby-ului sud-african, in chiar clipa suprematiei sale totale. Cum s-a ajuns aici? Prin refuzul istoriei. Caci Africa de Sud are, intr-adevar, o istorie comuna si comunicabila. Noua elita politica a majoritatii de culoare nu reuseste sa o vada si se rezuma la reflexul ideologic pompat indelung de ideologia liberala a Occidentului: alb si negru, negru si alb. E putin, sufocant de putin. Si fals.
Fierarul si satra, adica fierarul si satra
Realitatea societatilor multietnice nu iubeste graficele, cotele si hasurile de import. Ea se asaza, dintotdeauna si in mod natural, intr-o configuratie care asculta de cu totul alte criterii. In primul rand, de culturile proprii. Cine are curajul sa priveasca o clipa, fara furie si prejudecati, situatia si istoria "chestiunii tiganilor", in România, va intelege mai repede. Tiganii, dezrobiti la mijlocul secolului al XlX-lea, trebuie sa fi fost o problema uriasa, de vreme ce abordarea acestei realitati a urcat sus, intre principalele obiective ale emanciparii juridice nationale. Insa dezrobirea a tratat, corect si limitat, o problema mult mai vasta. Mai bine zis, nu a reusit sa treaca de pragul juridic, pentru a observa, accepta si trata chestiunea culturala. Liberi sau nu, tiganii României erau si sunt purtatorii unei culturi divergente, in raport cu media obisnuintelor majoritare. Tiganii, asa cum ii stie etnografia si asa cum ii tin minte din copilaria petrecuta intr-un sat ardelean, aratau in doua feluri: fierarul bine instalat in mijlocul satului si tabara de nomazi din lunca, la marginea satului. Sivu, fierarul, era respectat si la mare cautare, in satul copilariei mele. Satra din lunca era temuta si izolata. Fierarul forja pe taciuni cultura de adoptie a noii sale lumi. In acelasi timp, satrarii ramaneau fideli vechii lor culturi dezordonate, riscante, aventuroase si, in cele din urma, penale. Ce ramane in urma acestor observatii e realitatea. Mai precis, realitatea unor conditionari pe care nimic nu le poate schimba: decizia de impamantenire a fierarului a marcat ireversibil trecerea sa in lumea civilizata, decizia marginalilor din satra a ramas, de asemenea, in vigoare si ii poarta, si acum, cine stie pe unde. Orice incercare de a schimba, din afara, aceste cicluri e, pur si simplu, o neintelegere. Iar epoca noastra de adanca superstitie liberala se pricepe de minune sa persiste si sa duca pana in pragul tragicomediei neintelegerile cele mai hilare. Exact acelasi lucru s-a intamplat, dupa o suta si ceva de ani de interactiune rau inteleasa, in Africa de Sud. O grila liberala importata fara discernamant a devenit mecanismul unic de gandire in stat si calca in picioare sansele de miscare si expresie pe care fiecare dintre cele trei grupuri - englezi, afrikaneri, zulu - le-ar putea dezvolta natural. Sporturile sunt un exemplu devastator.
Cotele dau puterea
Jake White a aflat, inca inainte de plecarea la Cupa Mondiala, ca va fi sacrificat. A aflat-o din clipa in care a prezentat lotul care urma sa faca deplasarea. Lotul suferea de o repartitie incorecta politic. Prea putini jucatori de culoare. Evident, nimeni n-a incercat sa asculte argumentele antrenorului sau sa urmareasca analizele de presa. Ar fi aflat ca White a selectionat lotul pe baza de merit. Ar mai fi aflat ca echipa care zdrobise Australia in 2005 si intrase in teren cu sase jucatori de culoare s-a "albit" din cauze cu totul si cu totul independente de White: cativa jucatori de culoare au fost suspendati pentru betie, violenta si indisciplina la antrenament. White a intrat in finala de la Paris cu doar doi jucatori de culoare, a batut si s-a intors acasa pentru operatiile finale: triumful popular si executia birocratica. Federatia a dus la bun sfarsit avertismentele care cereau satisfacerea cotei de jucatori de culoare si l-a eliminat pe White. Decizia a provocat indignarea presei si a milioanelor policrome de sud-africani. Guvernul a dat inapoi si ministrul Sporturilor a fost silit sa anunte oficial ca politica de cote a fost abandonata. Evident, si foarte privat, toata lumea stie ca politica de cote va continua, sub alta titulatura. Anuntul care cauta un nou antrenor contine referinte la actiunea de "transformare" a lotului si cere candidatilor sa fie pregatiti pentru o "buna gestiune a diversitatii". Dar farsa birocratica sud-africana n-are nimic de-a face cu diversitatea, ba chiar se fereste cu mare atentie de ea. Motorul prim al industriei cotelor e vointa de putere. O elita birocratica prea putin competenta isi justifica si consolideaza pozitia administrativa, promovand la nesfarsit si in toate versiunile chestiunea rasei. De ce? Pentru ca rasismul mascat in cote e o sursa de putere extraordinara. La limita de jos, ea e o scuza acceptabila oriunde in lume, la limita de sus e, pur si simplu, o forma de santaj imparabil. Asadar: cand e rau, de vina e mostenirea inca neeradicata a apartheid-ului, cand lucrurile merg bine, asta inseamna ca programul de cote trebuie impins si mai departe. Ce nu vrea sa stie Federatia Sud-Africana, si, odata cu ea, toata reteaua globala de militanti multiculturali, e ca exista un singur punct care poate alinia culturile unui stat: dreptul. In rest, si daca respecta ordinea de drept, culturile trebuie lasate sa respire in termeni naturali. Orice incercare de dresura cu cote se va incheia cu situatii si accidente grotesti - in cazul sporturilor sud-africane situatia e simpla. Fotbalul e jocul majoritatii de culoare. Rugby-ul e, in modul cel mai profund, jocul minoritatii afrikanerilor.
Rugby afrikaner si rebut englez
Disocierea fotbal-rugby e dictata de chiar istoria culturala a tarii, de acea realitate vie pe care autoritatile se chinuie sa o evite prin edict si sa o elimine, aducand la putere fictiunea componentei democratice a echipelor. Rugby-ul sud-african a fost englez doar la sosire. In urmatorii cativa ani, un fenomen fascinant a transformat rugby-ul in religia si cultul simbolic ale afrikanerilor. A avut loc, adica, una dintre acele fuziuni perfecte intre datele de constiinta ale unui grup si continutul simbolic al unui joc. Intre agrarianismul monumental al fermierilor afrikaneri si duritatea netarmurita si justitiara a rugby-ului. Jocul de rugby a devenit predica, drapel si imn al afrikanerilor care au inceput, astfel, sa exprime simbolic un sentiment titanic de apartenenta la pamantul sud-african si sa foloseasca jocul pentru a protesta sau a lovi cu ferocitate in englezi. Caci, in ciuda marelui cliseu liberal, relatia de cardasie din sanul grupului alb e o fictiune totala. Afrikanerii (burii) n-au incetat sa ii deteste pe englezi, practicanti ai unui imperialism rigid si persecutori ai natiunii afrikaans, in lagarele de concentrare ale Razboaielor Bure. Afrikanerii au adoptat rugby-ul si l-au transformat intr-un joc eroic, de fermieri duri si autonomi. Rugby-ul jucat de englezi a ramas la englezi, varianta afrikaner s-a deplasat, imediat, in alta zona: intr-o atletica superba si radicala, intr-un soi de militarism romantic. Afrikanerii nu recunosc, practic, rugby-ul englez, in care vad un joc static si las, o batalie de pozitii, cu parapeti prea inalti. In orice caz, in 1901, cand aparitia Federatiei anunta institutionalizarea, rugby-ul era, deja, un joc suta la suta afrikaner. Englezii sunt admisi, spre a fi calcati in picioare. Jucatorii de culoare apar tarziu si izolat, dar jocul, desi practicat la nivel de masa, nu devine niciodata o valoare culturala interna a majoritatii de culoare. Acesta e clivajul pe care culturile il dicteaza oriunde si acesta e mecanismul pe care Federatia si autoritatile sud-africane nu vor sa il inteleaga. Asa a aparut decizia de demitere a lui Jake White, omul care n-a planificat albirea echipei, ci a respectat legile culturii.
Bafana-Bafana tine la culoare
Functionarii Federatiei si ai Ministerului sud-african al Sporturilor raman in functie si la putere, iar asta inseamna, inainte de orice, asasinarea programata a rugby-ului, persecutia valorii in stare naturala si, intr-un fel, distrugerea partiala a patrimoniului sud-african. Interesant, criteriile care sanctioneaza, acum, brutal si stupid, echipa campioana mondiala, nu sunt pretuite cum se cuvine de chiar avocatii lor. Caci, daca sistemul de cote trebuie tatuat adanc in pielea celei mai bune echipe de rugby a lumii, asta inseamna ca sistemul e un bun de pret ce merita si trebuie extins. La fotbal, de pilda. Cu asemenea odor in brate, functionarii sud-africani nu dau, insa, nici un semn ca au de gand sa aplice sistemul de cote la nivelul Bafana-Bafana, echipa nationala de fotbal care se va arata lumii, in 2010, la Campionatul Mondial din Africa de Sud. Bafana-Bafana e dominata coplesitor de jucatori de culoare si nimeni nu se grabeste sa impuna albirea prin cote obligatorii de englezi sau afrikaneri. Ipocrizia domneste. Fotbalul va supravietui, pentru ca intr-adevar se hraneste din masa de culoare pentru care a devenit limbaj cultural intim. Oprit sa respire cu aceeasi naturalete, rugby-ul se va ofili. Joc cultural de noroc fara noroc.
