Julian Assange - Prometeu

În Poetica sa, Aristotel îl numea pe Eschil „părintele tragediei“. Ne-au rămas 6 tragedii din cele 73 (sau 90) pe care se pare că le-ar fi scris; o a șaptea – Prometeu înlănțuit – îi este atribuită convențional, fără însă a exista certitudine cu privire la paternitatea textului.

Tragediile antice grecești nu sunt o alegere facilă de repertoriu. Personajele nu sunt nu­meroase, dar prezența corului - ele­ment esențial al tragediei antice –, cu in­trările și ieșirile sale dificil de justificat și coregrafiat, ris­că să transforme orice spectacol într-o suită de tre­ceri prin scenă ale unui grup compact de oameni. În vremea lui Eschil, corul era alcătuit din 50 de oa­meni, pentru ca mai apoi să numere 12 (pe vremea lui Sofocle), respectiv 15 (în vremea lui Euripide).

Tragediile antice erau scrise pentru spații radical diferite de sălile de teatru de azi. Actorii – în vremea lui Eschil în număr de doi – jucau roluri multiple, iar trans­for­mările se făceau prin schimbarea măștilor și adăugarea unor obiecte vestimentare sim­bolice, după caz. Tragediile însemnau politică, iar teatrul trebuia înțeles ca ins­ti­tuție esențială în conducerea polisului. Per­sonajele sunt fabuloase, supra-eroi pe ai căror umeri apasă greutatea lumii: eroi extraordinari în situații extraordinare.

Spectacolele contemporane după tragedii an­tice trebuie să respecte măcar în parte ri­tualul antic sau să trimită la trecut prin obiecte, forme, muzică - tocmai pentru că fiecare text este atât de puternic în­ră­dă­cinat în lumea și cultura greacă, încât a-l decupa din acea realitate înseamnă a-i al­tera sensul, puterea și logica.

Din întreg repertoriul clasic an­tic, Prometeu înlănțuit este cea mai puțin susceptibil de ac­tualizare și reinterpretare, din cauza lipsei sale de dinamism. Tocmai de aceea, premiera de la Teatrul Na­țional „Mihai Eminescu“ din Timișoara este un spectacol consistent. Realizat de re­gizorul sârb Kokan Mladenović, pre­zen­tat de către teatrul timișorean ca una din­tre cele mai percutante voci ale regiei din spațiul ex-iugoslav, spectacolul adaptează tragedia lui Eschil pentru a spune po­ves­tea lui Julian Assange şi fenomenul Wiki­Leaks.

Kokan Mladenović (43 ani) a montat în ul­timele șase luni departe de casă, în Ro­mâ­nia și Slovenia, nefiind mulțumit de viața teatrală de la Belgrad. Fost director al Tea­trului Atelje 212 (de a cărui existență se lea­gă celebrul BITEF / Festivalul In­ter­na­ţional de Teatru Experimental din Belgrad - una dintre puținele platforme de schimb teatral între Occidentul capitalist și Estul socialist începând cu finele anilor ’60), Mla­denović este foarte critic: „vremurile bu­ne par departe pentru viața teatrală din Belgrad“, declara în iunie 2013 pentru cotidianul sârb Blic. Criticile sale au fost ali­mentate de o viziune apocaliptică ins­pi­rată de lipsa de interes pentru cultură atât a politicienilor, cât și a colegilor din tea­trele belgrădene. „În mai puțin de un an, capitala sârbă ar putea rămâne fără tea­tre“, afirma răspicat Mladenović, încer­când să tragă un semnal de alarmă.

Multipremiat, regizorul Kokan Mladenović este un adept al textelor clasice, o practică deprinsă în timpul directoratului său la Teatrul Atelje 212, când a constatat că pu­blicul preferă montări după texte clasice, acele texte care constituie coloana verte­brală a teatrului ca fenomen și istorie.

Alegerea tragediei Prometeu înlănțuit a fost un demers curajos. Cele câteva texte rămase și certificate ca aparținându-i lui Eschil sunt criticabile pentru câteva tră­sături care le fac nea­trac­tive pentru scenă: aspectul lor static.

Prometeu înlănțuit începe cu legarea protagonistului de o stâncă în Caucaz. Aceas­ta este pedeapsa pe care Prometeu o primește de la Zeus nu numai pen­tru că a dat oamenilor fo­cul, dar, odată cu el, i-a în­vățat meșteșugurile și ar­te­le, făcând din om un potențial egal al zeilor și zădărnicind planurile marelui zeu de a-i decima și distruge. Prometeu pri­mește alinare de la Oceanide, nimfe ale mă­rii. Tatăl lor, Oceanus, încearcă să-l în­du­plece pe Prometeu să facă pace cu Zeus, dar înverșunarea lui Prometeu, datorată suferințelor la care este supus, îl face mai degrabă să gândească planuri pentru înl­ă­turarea lui Zeus, așa cum și Cronos și Ura­nus fuseseră la rândul lor detronați de ci­neva inferior. Prometeu știe o alianță ca­re, dacă s-ar săvârși, ar însemna sfârșitul lui Zeus.

Tragedia este alcătuită dintr-o serie de mo­nologuri, eroul principal fiind legat și vi­zitat pe rând. Nu se întâmplă nimic decât la final, când Prometeu este aruncat în abis de către Hermes, mesagerul zeilor, pen­tru că refuză să vorbească despre ali­an­ța care i-ar periclita supremația lui Zeus.

Spectacolul timișorean începe respectând tradiția clasică: Prometeu este adus în lan­țuri. Corul poartă măști, iar membrii săi, 11 la număr, sunt îmbrăcați cu replici care res­pectă adevărul istoric în ceea ce pri­vește vestimentația femeilor și a bărbaților Atenei antice: peplos și chiton. Măștile în­să nu sunt din lemn, supradimensionate, așa cum erau pe vremea când tragedia s-a ju­cat pentru prima dată, ci sunt realizate din plastic. Nu sunt măști oarecare, ci sunt măștile popularizate de grupul Ano­nymous, un grup de activiști care fiin­țează din 2003 și a căror activitate este concentrată pe mediul online, atacând site-urile guvernelor, corporațiilor inter­naționale și ale diverselor mișcări re­ligioase. Masca, pe care au transformat-o într-un simbol al grupării, este cunoscută sub numele de masca Guy Fawkes, acesta din urmă fiind un catolic fervent englez, care a făcut parte dintr-un grup care a în­cercat să-l asasineze pe regele protestant James, încercând să arunce în aer Camera Lorzilor în 1605.

Corul pare să fie un grup statuar de pe fron­tispiciul Templului zeiței Atena, care au prins viață. Introducerea și legătura cu is­toria se rup aici, căci corul dez­bracă cos­tumele, care sunt agățate în lanțuri de o structură metalică, un simbol stilizat al Pantheonului, și îmbracă cos­tume mo­der­ne identice, devenind cetă­țenii unei noi civilizații, devenind soldații care apără un anumit stil de viață.

Lumea greacă dispare, iar pre­zentul de­vine un spațiu dominat de tehnologie. Prometeu aban­do­nează masca, iar figura din spa­tele ei seamănă izbitor cu cea a lui Julian Assange, editorul-șef al Wiki­Leaks. În viziunea regizorului sârb Kokan Mla­de­nović, Prometeu nu mai aduce oa­menilor focul sau cunoștințe despre meș­teșuguri și arte, ci informația. Viziunea re­gizorală es­te coerentă și perfect pla­u­zi­bilă din aceas­tă perspectivă.

Oceanus, cel care pledează pentru îm­pă­ca­rea lui Prometeu cu Zeus, vorbește sub tor­tură. Dialogul dintre cei doi se în­tâm­plă online, în mediu virtual, prin inte­r­mediul camerelor. Pe ecran, Oceanus pare un pacificator, dar spectatorul vede pis­to­lul care îi este așezat la tâmplă. Iar în mo­mentele în care Prometeu vorbește, Ocea­nus este torturat în maniera prizonierilor suspectați de terorism la închisoarea ame­ri­cană de la Guantanamo Bay, în Cuba.

Prometeu este vizitat la un moment dat de Io, după unii, o pământeană sedusă de Ze­us sau o nimfă. Io este hărțuită de Hera, so­ția geloasă a lui Zeus. Io vrea să afle ce i se va întâmpla, iar Prometeu îi spune că Ze­­us, care o transformase în animal, va pu­ne capăt chinurilor ei. Mai mult, un stră-strănepot al ei (noi știm că e vorba de He­racles) va pune capăt suferințelor lui Pro­meteu, astfel destinul celor doi fiind in­ter­conectat. Numai că, în spectacolul lui Mla­denović, Io pare să nu se plângă de hăr­țu­ielile Herei și avansurile insistente ale lui Ze­us, cât de cele ale lui Prometeu, astfel în­­scenarea violului de care este acuzat Assan­ge însuși, azi, își face loc pe scenă subtil.

Aruncarea lui Prometeu în abis, în final, lasă drum speculațiilor. Spectacolul face nu­meroase referințe la mass-media, la In­ternet, informație. La un moment dat, es­te proiectat timp de trei minute un fil­muleț realizat de armata americană în Bag­dad, unde un elicopter Apache a omorât doi reporteri ai agenției Reuters în iunie 2007. Filmarea în alb și negru, cu dia­lo­gu­rile piloților care trag în oameni vii ca și cum s-ar juca pe computer, este unul din­tre cele mai spectaculoase dezvăluiri mar­ca WikiLeaks. Filmulețul văzut în toată lumea pe toate canalurile de știri a pus pen­tru o vreme SUA într-o poziție incon­fortabilă în fața lumii.

Spectacolul, care durează 90 de mi­nute, este inteligent și sur­prin­zător. Orice recuperare și rein­ter­pretare a clasicilor este un gest care confirmă că istoria se re­pe­tă, că tot ce a fost important s-a spus de­ja. Este un spectacol despre titanii și ti­ranii lumii moderne, despre putere și felul discreționar în care aceasta este folosită. În seara premierei, în fața teatrului din Timișoara avea loc unul dintre nu­me­roa­sele proteste împotriva proiectului Roșia Montană, care s-au desfășurat pe 15 sep­tem­brie în toată țara. Glasurile pro­tes­ta­tarilor intrau prin pereți și acel „nu cor­porația face legislația“ l-am regăsit în suita de 11 citate alese de Codruța Popov (secretarul literar al teatrului) pentru ca­ietul-program al spectacolului. Cuvintele de îndemn la revoltă semnate de scriitori și gânditori celebri sunt o continuare fi­rească la lungul șir de proteste și revolte împotriva Puterii de orice fel, începute în timpuri mitice de Prometeu și continuate în era Internetului de Assange, iar în lu­mea românească de grupul din ce în ce mai numeros al celor care nu mai vor să fie nici ignoranți și nici ignorați.

Spectacolul Teatrului Național din Ti­mi­șoara suferă de un mic handicap. Ieșind din sală, omul de teatru se simte ca un ar­bitru la un campionat de patinaj artistic: impresia artistică – notă maximă; execuția tehnică – mai puțin. Apreciez inter­pre­ta­rea tuturor celor care au alcătuit corul, la fel și Cătălin Ursu (Hermes / Puterea) și Victor Manovici (Vulturul / Forța). Mai pu­țin impresionant a fost Ion Rizea în rolul lui Prometeu, pe care l-am simțit nos­tal­gic și letargic. Prometeu n-a fost poet; Pro­meteu a fost lucid: a trădat o lume pen­tru a ridica o alta. Prometeu ar fi fost azi pe coperta revistei Time. //