Jurnal de front, vise de iubire

Codrut Constantinescu | 19.03.2019

Ne îndoim profund că Gheorghe Garoescu ar fi acceptat să-şi trădeze ţara şi regele, punându-se în slujba bolșevicilor şi cozilor de topor.

Pe aceeași temă

Gheorghe Garoescu este unul dintre eroii mai puţin cunoscuţi ai Războiului de Întregire, pe nedrept, am spune, chiar dacă memoriile sale din timpul războiului au apărut în anul 2017. Cine a fost Gheorghe Ga­roescu? Născut la 1 octombrie 1886 la Bucureşti, a ales profesia de militar, fiind admis la Şcoala Mi­litară de Ofiţeri de Infan­terie, unde se pregătea elita militară a Regatului României. La 1 octombrie 1912 a fost înaintat la gradul de locotenent şi trimis la Batalionul I Vânători, unitate cu care a trecut Dunărea în vara anului 1913. După cum o atestă şi însemnările din carnetul său, scrise cu creionul(!), Garoescu avea stofă şi de profesor de istorie militară, el concepând în 1915, în timpul neutralităţii, două lucrări interesante: Războaiele balcanice 1912-’13 şi Campania română în Bulgaria. În 1916 batalionul de vânători s-a transformat în Regimentul 6 Vânători, intrând în luptă încă din prima zi a războiului, 14/15 august 1916, pe Valea Timişului. Căpitanului (de acum) Garoescu i s-a încredinţat comanda celei mai importante arme pe care o deţinea infanteria română: compania de mitraliere. Armata Română nu avea prea multe, de aceea erau cu atât mai preţioase.

A luat parte la bătălia de la Porumbacu, de lângă Sibiu, unde Henri Stahl a fost rănit grav la picior. De altfel, episodul intervenţiei energice a mitralierelor lui Garoescu apare şi în memoriile lui Stahl. Implicat în apărarea Văii Prahova în toamna anului 1916, sprijinind infanteria care avea nevoie de multe ori de suportul moral al mitralierelor, Garoescu a fost surprins de o patrulă germană pe Valea Cerbului, care l-a somat să se predea, unul dintre nemţi strigând „Herr Com­mandant, predai: la noi bine“. Garoescu a ridicat o puşcă abandonată şi a început să tragă în ei, nimerind doi, acoperind retragerea preţioaselor sale mitraliere. La 4 noiembrie, în munţii Bucegi, „a căzut zăpada şi a fost un viscol teribil“. Soldaţii trăiau în nişte tranşee improvizate. După câteva zile compania lui a fost schimbată, el revenind la Buşteni, unde a îndurat repetatele bombardamente ale artileriei grele germane, care pilona staţiunea prahoveană. „Am văzut scene mişcătoare. Un soldat era lovit de o schijă de obuz în cap. Era mortal lovit. Zona în care se afla era cumplit de bătută: cădea obuz lângă obuz, terenul era numai groapă. Totuşi, un soldat stătea la capul rănitului şi-i ţinea o lumânare. Din când în când lumânarea se stingea, el totuşi o aprindea şi-o apleca spre capul lui.“ Slujba religioasă avea un efect extraordinar în rândul trupelor. „Mulţi soldaţi plângeau când preotul a ţinut cuvântarea, urându-le succes şi victorie“, de care militarii români au avut parte prea puţin în anul 1916.

Gheorghe Garoescu oferă în memoriile sale şi detalii despre luptele din judeţul Prahova din toamna anului 1916, iar ulterior despre retragerea trupelor române care apăraseră cu destul succes Valea Prahovei spre Moldova, în condiţiile în care riscau să fie încercuite. La 18 noiembrie 1916 s-ar fi încercat un contraatac de către trupele române pentru a recupera Azuga, însă a fost unul ratat: „cu sau fără Azuga, nu făceam nimica. În schimb, fiind în defensivă, numai ne ocroteam oamenii aşa de necesari acuma“. Înspre Buşteni germanii au tras cu obuze cu gaze asfixiante, care l-au afectat şi pe el, petrecând două zile internat în spitalul militar din Sinaia - „toată noaptea am plâns şi am tuşit. Şi acum plâng“. Ulterior s-a alăturat retragerii generale spre Moldova, care a fost „rău organizată. Trenurile trebuiau scurse în două zile, mai ales că se ştia de retragere. Au încurcat coloanele de trăsuri şi au căzut în mâna vrăjmaşului, bună parte. Pot afirma că retragerea a fost foarte dezorganizată“1. Garoescu primise ordin să evite şoseaua principală şi să se retragă pe pantele masivului Baiului, aflat în estul Văii Prahova, probabil pentru a se descongestiona cumva şoseaua principală (actualul DN 1), însă el nu a executat ordinul „şi am luat şoseaua spre Câmpina. Ajungând la Breaza mi s-a spus că rezistenţa se va face la Doftana“ (probabil la confluenţa acestui râu cu Prahova). Nici acest plan de întârziere a germanilor nu a fost menţinut, el retrăgându-şi compania de mitraliere spre Cocorăştii-Mislii. „Era noapte; ploua teribil, sondele încă ardeau ca nişte vulcani imenşi în negura nopţii - drumul nu se mai cunoştea, fiind plin de căruţe, chesoane, tunuri. Înaintam foarte greu, trebuind să ne strecurăm cu caii printre atâtea căruţe şi atâtea vehicule. Culmea, spre Băicoi se auzea bubuitul tunurilor şi al mitralierelor“.

Militarii comandaţi de el erau rupţi de oboseală, căci s-au retras în condiţii meteorologice teribile, ningea, era frig şi erau obligaţi să mărşăluiască zilnic câte 25-30 de kilometri, salvând întregul echipament militar şi, mai ales, toate mitralierele. Se pare că este singura companie de mitraliere a Armatei Regale Române care a reuşit această performanţă în toamna-iarna anului 1916. „Bieţii oameni, rău încălţaţi, rău hrăniţi, au suportat totul cu cea mai mare resemnare. Nu credeam să poată suporta aşa marşuri lungi şi grele.“ La Focşani observă şi primele prezenţe ruseşti şi, ca mai toţi românii, e destul de pesimist faţă de ceea ce reprezenta puternicul aliat rus. „Drumurile pline de ruşi ti­neri, voinici şi bine îmbrăcaţi. Ce vor face vom vedea.“ Interesant este că toţi istoricii occidentali (Orlando Figes, Thierry Wolton etc.) preiau această marotă: Ar­mata Țaristă era prost echipată (o fi fost aşa în 1914 şi poate la începutul lui 1915, înainte să sosească miile de tone de material de război britanic şi francez), în timp ce absolut toţi memorialiştii români (inclusiv I.G. Duca) o descriu în 1916 total di­ferit: bine îmbrăcată, bine înarmată, foarte bine hrănită (faţă de cea română, care murea de foame), cu cai (de tracţiune) uriaşi. Dar cangrenată în esenţa ei şi total demotivată, spre deosebire de cea română.

În iulie 1917, regimentul lui Garoescu încă se afla în refacere şi în rezervă, însă el urmărea cu interes evoluţia frontului oriental, dându-şi foarte bine seama că de implicarea şi combativitatea Rusiei depindea ofensiva plănuită pe frontul românesc, pentru a recuceri teritoriul pierdut.

Semnele nu erau deloc bune şi Garoescu le observa cu perspicacitate: „Nu putem începe ofensiva dacă aceşti păcătoşi nu mişcă“. Mai la nord, nu numai că „păcătoşii“ nu înaintau, dar mai dădeau şi înapoi. Absolut remarcabilă este credinţa lui, nejustificată în momentele acelea grele, în victoria finală. Îl deranja doar lipsa ştirilor de acasă. „Numai lipsa de ştiri mă omoară. Altfel, războiul ar putea să dureze oricât: victoria este a noastră“, scria el la 10 iulie 1917. „În curând vom pleca şi noi pe front. S-au luat măsuri de completare. Chiar ne-au sosit efective, iar materialul îl avem (...) socot că trebuie să fi surprins mai mult pe germani. Avem tunuri grele peste 300, peste 200 de obuziere uşoare, o artilerie de câmp foarte numeroasă şi bună, mitraliere din abundenţă, puşti mitraliere destule, grenade şi mortiere de tranşee suficiente.“ Menţionează acoperirea abuzurilor la care se dedase un coleg locotenent, tratat cu blândeţe de către şeful regimentului. Locotenentul speculant făcea rost de diverse bunuri de consum, aflate la mare căutare în epocă, din cauza penuriei, şi le revindea, obţinând un profit substanţial. S-a încercat muşamalizarea cazului după o anchetă, iar comandantul Diviziei a decis să-l mute pe comandantul regimentului (pentru a i se pierde urma). Dar şi Garoescu a fost pedepsit, fiind mutat de la Regimentul 6 Vânători la Regimentul 8 Infanterie. „Ce să faci? La noi e mai uşor să fii necinstit decât cinstit, pentru că numărul necinstiţilor este covârşitor faţă de al cinstiţilor“, remarcă el plin de amărăciune (precum medicul militar Raul Dona, în jurnalul său din refugiul moldovean, care abundă în detalii despre abuzurile care se făceau în peticul de ţară rămas neocupat de inamic, dar supus unei fantastice presiuni, de toate felurile). Garoescu nu a luat parte la cruntele lupte din vara anului 1917 de pe front, făcând parte probabil din trupele de rezervă, pe care comandamentul român le păstra pentru orice eventualitate. În a doua parte a anului 1917, a fost trimis să instruiască voluntarii cehi2 în mânuirea mitralierelor. Faţă de cehi are numai cuvinte de laudă. „Cehii sunt serioşi, muncitori, conştiincioşi şi adânc convinşi de realizarea visului lor.“ La începutul anului 1918 a fost avansat în grad, devenind maior, ceea ce-l bucura mai degrabă în ideea că iubita lăsată în teritoriul ocupat va fi mai atrasă de el. La începutul lunii februarie a anului 1918 a fost trimis la Chişinău, care i se părea „un oraş modern. Străzile sunt lungi, drepte şi foarte late. Pavajul este bunişor, deşi este foarte uzat pe străzile principale (...) Poporul este bun, dar neîncrezător. Spune că-i moldovean, cum îl întrebi. Vor avea nevoie de şcoli, pământ şi drumuri“. De nezdruncinat este credinţa lui în victoria Aliaţilor de-a lungul întregului an 1918, care a fost o trecere rapidă de la agonie la extaz. Garoescu a reuşit într-un final să revină la Bucureşti pentru a-şi reîntâlni iubirea şi, chiar dacă aceasta nu l-a întâmpinat aşa cum spera el, totuşi firul iubirii s-a reînnodat, Ecaterina Elisabeta (Elise) devenindu-i soţie, cei doi având o fată, Ruxandra-Georgeta Maniu. Garoescu a trecut Carpaţii în 1919, fiind apreciat de generalul Traian Moşoiu, comandantul trupelor române din Transilvania. În perioada interbelică a cunoscut o ascensiune profesională constantă, ajungând inclusiv la gradul de general, comandând mai multe mari unităţi.

Din nefericire, nu a mai apucat campaniile celui de Al Doilea Război Mondial, murind în urma unui atac de cord la 26 iulie 1939. Dar poate că acest sfârşit demn, în plină glorie, l-a salvat de la o moarte chinuită, în temniţele comuniste, aşa cum li s-a întâmplat multor ofiţeri de profesie ai Armatei Regale, căci ne îndoim profund că Gheorghe Garoescu ar fi acceptat să-şi trădeze ţara şi regele, punându-se în slujba bolșevicilor şi cozilor de topor. Relevantă este soarta bustului său, căci i s-a ridicat un monument în Azuga, inaugurat la 26 iulie 1943, în amin­tirea eroismului său din noiembrie 1916, când compania de mitraliere comandată de el a tras de timp, permiţând retragrea trupelor române. Aceasta nu a fost pe placul regimului comunist, care l-a înlăturat la începutul anilor 1950. Din fericire, bustul nu a fost distrus sau topit, ca atât de multe alte monumente (inclusiv cel al lui Carol I din faţa Fundaţiilor Regale), ci abandonat undeva în magaziile Fabricii de Sticlă din Azuga, fiind regăsit recent. Bustul său a fost reamplasat în Azuga în 2018, o reparaţie binevenită, căci viaţa lui Garoescu a fost închinată României Mari. //

1. Op. cit., pag. 90.

2. Foşti militari austro-ungari, căzuţi prizonieri la ruşi, care au format Legiunea Cehă, care a avut un rol important în perioada 1918-19 în timpul războiul civil rus, ocupând Transsiberianul şi retrăgându-se prin Vladivostok.

General GHEORGHE GAROESCU

Jurnal de front, vise de iubire
14 august 1916 - 28 septembrie 1918
.

Ediţie stabilită, studiu introductiv
şi note de Marian Moşneagu

Editura Militară, Bucureşti, 2017 , 336 pp.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22