Jurnal portughez

17 noiembrie 1942

Cât de falsificata este viziunea istoriei, pe care noi o întelegem exclusiv validata prin documente! O cetate medievala, pen­tru ca avea o duzina de oameni care stiau carte si care au lasat câteva sute de do­cu­men­te, “participa” la istorie - iar dramele pro­funde ale Evului Mediu euro-asiatic, ten­siunea din istmul ponto-baltic sunt “ne­in­teresante” si istoricii le rezuma în câte­va fraze!

De aceea, o istorie universala nu se poa­te face pe baza de documente scrise, ci numai pe documente spirituale, adica pe mituri si credinte. Europa, dar în spe­cial Occidentul trebuie comparat Orien­tu­lui si stepelor nomazilor nu prin docu­men­te­le sale, ci prin miturile sale.

Bunaoara, istoria româneasca trebuie omo­logata istoriei occidentale prin mitu­ri­le noastre: Miorita, Mesterul Manole, ba­la­de­le eroice, Fat-Frumos etc.

19 noiembrie 1942

Ceea ce ma exaspereaza în discutiile cu filoenglezii, care se bucura de o even­tua­la înfrângere a Germaniei, este ca pa­siu­nea lor politica îi face sa uite faptul de­ci­siv al actualului razboi: intrarea activa a Rusiei în istoria mondiala. Tot asa se ba­teau, pe timpuri, latinii si cu grecii la Con­stan­tinopole, lasând pe turci sa puna pi­ciorul în Europa. Apoi, trei sute de ani, tot noi, românii, a trebuit sa sângeram pentru ca turcii sa nu ajunga în inima Europei. De data aceasta, nu stiu daca se va mai re­peta istoria.

20 noiembrie 1942

Scriind articolul despre Dor - A sau­dade romena pentru Acção, recitesc în­ca o data Mai am un singur dor. Cre­deam pâna acum ca e vorba aici de do­rin­ta de reintrare în Cosmos. Incep sa cred ca e altceva: dorinta de a-si regasi, prin moar­te, adevarata sa familie cosmica (ape­le, muntii, astrele, padurile). Nu rein­te­grare - ci reîntoarcere acasa, la ai sai.

27 noiembrie 1942

Sunt atât de înspaimântat de viitorul nea­mului meu, încât toata viata mea auto­no­ma si forta mea de credinta sunt sus­pen­date. Fac eforturi silnice ca sa ma dez­bar de aceasta obsesie (ce are sa se în­tâm­ple cu România daca nu se rezolva militareste problema Rusiei?!), ca sa pot lu­cra, sa pot gândi, sa pot trai chiar. Pentru ca viata mea însasi a ajuns o ago­nie, cu atât mai completa cu cât am im­pre­sia ca aici, la Lisabona, sunt singurul care o suport. Ceilalti, baieti buni, de altfel, cioc­nesc paharele în cinstea victoriilor an­glo-americane, uitând ca diviziile noastre sunt pe Volga.

28 noiembrie 1942

Am scris vreo treizeci de pagini mari din cartulia despre România. Scriu câte un ceas, apoi ma duc sa ascult la radio ul­ti­mele vesti. Uneori, ele sunt atât de gra­ve (scufundarea flotei franceze etc.), în­cât trebuie sa cheltuiesc un efort consi­de­rabil ca sa-mi pastrez calmul si sa-mi reiau lu­crul.

Nu stiu daca voi putea tipari aceasta car­tulie, ceruta de João Ameal asta-vara si pentru pregatirea careia am citit un raft de carti (descoperind, de altfel, istoria ro­mâ­nilor - de care nu am de ce sa ma ru­si­nez). Dar trebuie s-o scriu. Pentru ca, vor­bind drept, nu putem fi siguri de nimic. Daca înving rusii, si eu, si opera mea, si nea­mul meu - disparem. Asta nu în­seam­na sa renunt la vocatia mea si la da­to­ria pe care mi-am impus-o: sa lucrez pâna la urma, orice s-ar întâmpla si oricât as fi de sigur ca munca mea e zadarnica. Da­ca nu mi-as fi impus asta, ar fi trebuit sa intru într-o manastire.

1 decembrie 1942

Nimic mai greu decât sa lupti contra sen­timentului de zadarnicie al oricarei munci. In fiecare saptamâna, problema mi se pune - si cât efort cheltuiesc ca s-o rezolv, continuând munca! Daca ar fi o opera literara sau filozofica, as gasi spo­rul sufletesc si sustinerea morala în chiar ac­tul creatiei, caci o asemenea opera se justifica prin simpla ei productie. Dar, din ne­fericire, nu e vorba de asemenea ope­re. Scriu, înca, la cartulia despre români - si ma doboara sentimentul inutilitatii. Mi se pare ca nici aceasta carte nu va mai apu­ca sa apara (oare nu asteptam in­va­zia - britanica sau nemteasca - de la o lu­na la alta?) sau, chiar aparuta fiind, cine s-o citeasca? Pe cine va convinge ea? Evreii, englezii, americanii au marele no­roc cu rusii, singurii care rezista. Daca aceas­ta rezistenta va aduce caderea militara a Ger­maniei, nici una dintre cele trei mari na­tiuni citate în fraza precedenta nu va tine seama nici de drepturile noastre, nici de necesitatea noastra istorica. Sau, chiar daca englezii ar mai încerca sa tina sea­ma, va fi prea târziu - cu rusii prea tari.

Cu ce voluptate m-as lasa acum an­tre­nat în scrierea unei carti de arta, religie sau metafizica! Actul gândului si al crea­ti­ei mele ma elibereaza de toate cos­ma­ru­ri­le acestea. Daca nu m-as simti atât de ro­mân, poate as putea sa ma detasez fara greutate chiar în muncile mele impuse de împrejurari. Dar Corneliu Codreanu a fa­cut din mine un fanatic român. Cât timp ju­dec în istorie - iar nu în absolut -, nu pot gândi nimic fara sa tin seama de neamul meu.

12 decembrie1942

Dupa-amiaza mi-o petrec gândind, în li­mitele lui mari, un roman, caruia i-as spune Apocalips (desi nu are nimic de a face cu romanul cu acelasi titlu de acum câti­va ani, angajat de Cugetarea, si aban­do­nat definitiv). Capitolele finale se pe­trec la Londra, în timpul bombarda­men­tu­lui. Primul meu roman în care are loc o cri­ma. Si primul în care femeia nu joaca nici un rol.

21 decembrie 1942

Pot si eu afirma ca nu e durere per­so­na­la pe care sa nu o absorb în câteva cea­suri, nu e tragedie în legatura cu mi­ne, insul, pe care sa n-o depasesc în câ­te­va zile. Dar ceea ce nu pot accepta, ceea ce nu pot asimila este tragedia neamului meu. Gândul ca statul si neamul românesc ar putea pieri din cauza rusilor si datorita imbecilitatii furioase a unui Chur­chill sau Roosevelt - ma exaspe­rea­za. Disperarea mea îsi gaseste izvorul mai ales în acest destin românesc.

22 decembrie1942

Citesc de câteva zile Del sentimiento trá­gico al lui Unamuno, fericit ca-l pot în­te­lege atât de bine în original. Pentru în­tâia oara citesc cartea aceasta sustinut si integral. Nu cunosteam pâna acum decât primele trei capitole si portiuni din cele­lal­te. E uluitor curajul lui Unamuno de a pu­ne problema nemuririi, a irationalului si a dez­nadejdii. Am impresia ca în cartea aceasta e anticipata toata filozofia exis­ten­tialista contemporana.

23 decembrie 1942

Între cartile mele “mari” va fi acea In­tro­ducere în istoria religiilor la care gândesc de vreo doi ani si pe care am în­ce­put-o la Oxford. Interesul exceptional al acestei carti sta în felul meu cu totul per­sonal -”personal” fata de criteriile mo­der­ne, dar arhaic si validat de o istorie mul­timilenara a religiilor - de a judeca fap­tul mistic si experienta religioasa. Eu nu sunt un om cu experiente religioase nor­ma­le, nici nu sunt un agnostic sau antire­li­gios. Pentru mine, ca si pentru un indian, un primitiv, un grec, un medieval, religia este. Nu cunosc prezenta divina decât în unele momente de disperare, dar în tot res­tul timpului constat prezenta aceasta în orice act uman. Mai clar: religia, pentru mi­ne, este setea dupa si intuitia realului, a absolutului. Identific aceasta sete în ori­ce fapt semnificativ al omului, din toate tim­purile.

De aceea, Introducerea pe care o voi scrie va avea o valoare revolutionara, pen­tru ca arat permanenta asa-numitei “metafizici” în gesturi si rituri stravechi; iden­tific pe Socrate sau Platon de cel pu­tin zece ori pe planul religios.

25 decembrie 1942

These splendid times!* spunea Chur­chill în ultimul sau discurs, vorbind de epo­ca noastra, de razboi, de tragedia pe care o cunoaste lumea de câtiva ani si care ameninta sa se permanentizeze si sa se agra­veze. Daca n-as fi fost român, poate i-as fi dat dreptate. Pentru ca, în com­pa­ra­tie cu marea sperioadat moarta 1870-1910, fara îndoiala ca epoca noastra e gran­­dioasa. Din toate tragediile acestea, se va naste o lume noua, si e un spec­ta­col stenic, foarte putini au avut norocul sa-l cunoasca.

Sunt însa român. De lucrul acesta nu ma mai pot desolidariza acum. Si, asa cum vad eu lucrurile, “timpurile splen­di­de” ale lui Churchill, daca se vor împlini dupa dorinta inimii lui, implica desfiintarea na­tiunii si a statului român. Daca as fi por­tu­ghez sau suedez sau brazilian - poate ca evenimentul acesta mi s-ar parea ne­sem­nificativ fata de maretia lumii care s-ar organiza dupa victoria anglo-bolsevica. (Desi eu cred ca o asemenea lume nu poate fi grandioasa, din orice unghi de ve­dere ai judeca-o.) Agonizez numai la gân­dul ca Churchill ar putea avea drep­ta­te! Caci, în ceea ce ma priveste, n-as mai pu­tea accepta istoria fara România asa cum am cunoscut-o eu. Mi-ar ramâne des­chi­se calea misticii, a retragerii din lume sau a anarhiei, a detasarii totale de ea. Nici­odata n-a fost mai cumplita lupta în cu­getul meu, în carnea mea, între spe­ran­ta si deznadejde ca acum. De aceea, pro­ductia mea e paralizata. Orice noua crea­tie e suspendata de mersul operatiilor pe frontul rusesc.

* Aceste vremuri extraordinare! (lb. engl.) (n. ed.)

27 decembrie 1942

Goruneanu îmi scrie de la Berlin ca Ernst Jünger, în drum spre frontul rusesc, s-a oprit doua zile la Carl Schmitt si a citit “pro­fund impresionat” Zalmoxis, facân­du-si numeroase note. Schmitt îmi trimite car­ticica lui Land und Meer, despre care îmi vorbise asta-vara, cu urmatoarea de­dicatie: Mircea Eliade, als kleine Gegengabe für seiner grossen Zalmo­xis*.

Am notat acestea pentru ca, înca o da­ta, sunt verificat în opiniile mele asupra “pro­pagandei” românesti. Niciodata nu am crezut în propaganda jurnalistica. Da­ca revistele noastre de cultura si lu­cra­ri­le de oarecare valoare ar aparea direct într-o alta limba straina, editata în mari cen­­tre universitare, cred ca am sta astazi ala­turi de Finlanda, Norvegia si Da­ne­mar­ca.

* Pentru Mircea Eliade, ca un mic dar în schimbul marelui sau Zalmoxis (lb. germ.) (n. ed.).

29 decembrie 1942

Scriind la romanul început acum doua sap­tamâni (nu stiu daca îi voi pastra titlul de Apocalips, gasit pentru un alt roman, fan­tastic, la care am renuntat dintr-o mie si unul de motive), observ ca am prezente în minte un numar tot mai redus de cu­vin­te românesti. Eu, care n-am avut decât un lexic de mediocre proportii, suport mai greu ca altii departarea de tara. Lipsa lec­tu­rilor românesti îmi saraceste vocabu­la­rul.

29 iansuariet 1943

Simt pâna la desfigurare agonia celor de la Stalingrad, agonia Europei. Si, ca sa pot suporta aceasta tragedie, ma refu­giez în mine, în cartea pe care o scriu, în gân­durile mele de totdeauna în legatura cu sfârsitul continentului nostru. Am izgo­nit razboiul din carnetul asta, ca sa nu cum­va sa nu cad neurastenic (sic!). Nu ma hranesc decât cu vitamine si neu­rasthe­niu si nu dorm decât cu pasiflorina si adalina. Si din acest infern, aud cum se în­toarce Eschil în mormânt. El, care a cân­tat rezistenta eroica a grecilor împo­tri­va Asiei, asista acum la cedarea Europei hoardelor eurasiatice. Churchill si Roose­velt s-au întâlnit din nou la Casablanca. Si nici unul dinstret oamenii lor nu vad (sic!) cum îi joaca Stalin, cum sunt victima celei mai tragice farse din istoria lumii: asa­sinii rosii - care au - fata de ceilalti asa­sini politici, meritul de a fi operat pe sca­ra mare, de la milioane în sus, asasinii rosii asteptati ca liberatori ai Europei.

(Fragment din: Mircea Eliade - Jurnal portughez si alte scrieri, Humanitas, 2006. Volumul va fi lansat la Bookfest, duminica, 18 iunie, ora 16)