Pe aceeași temă
De fapt, cele două imagini sus-menţionate nu sunt nici incompatibile, nici (doar) expresii ale schizofreniei epocii comuniste: ele sunt „a filei două feţe“, expresia unui protest sublimat prin puritatea cvasiascetică a artei – o puritate activă, asumată la modul religios, pe linia unui platonism sui generis. Această asceză modernă, asociată (ca la un Petru Creţia) contemplării inefabile a norilor, fenomenelor meteorologice şi formelor „eterne“ constituie, probabil, expresia cea mai nobilă a „rezistenţei prin cultură“. Pe de altă parte, sub presiunea atotmaculantă a Sistemului, credinţa în Artă se transformă din leac în otravă pentru scriitorul înglodat tot mai mult într-un cotidian irespirabil, fără orizont.
Avem de-a face, înainte de orice, cu o cronică a destrămării, vizibilă inclusiv la nivelul fragmentării stenografice, nervoase, eliptice a textului diaristic, tot mai asemănător agendelor intime ale lui Mateiu Caragiale. Iritat, pesemne, de acest caracter lacunar, diaristul afirma că speră să-şi rescrie însemnările după modelul mai compact al jurnalelor sale din anii ´40. Multe note de călătorie (spre Pietroşiţa şi Tescani, dar şi neaşteptatele, târziile ieşiri la Londra şi Paris) sunt consemnate – programatic – din mers, cu carnetul în mână, alături de liste de lecturi şi cumpărături, schiţe, desene... Ca de obicei, frecventarea artelor plastice şi lecturile în adâncime au o pondere apreciabilă într-un jurnal, totuşi, mai mult „de existenţă“ decât „de creaţie“, dincolo de conexiunile cu laboratorul eseurilor din Meteorologia lecturii şi al romanului Ce se vede. Redutabil cunoscător al picturii şi sculpturii moderne, acest scriitor cu o conştiinţă estetică neobişnuită nu numai în România acelor ani, admirator fidel al lui G. Călinescu şi „ucenic la clasici“, conectat – în pofida izolaţionismului ceauşist – la cele mai noi „descoperiri“ occidentale (romanul V al lui Pynchon îi era deja cunoscut), se vădeşte acelaşi cititor de superclasă, cum puţini am avut vreodată: este suficient să amintesc investigaţiile moleculare în ţesătura romanului Finnegan´s Wake al lui Joyce (pe care-l citea în original), probă de foc pentru orice filolog poliglot, în căutarea cuvintelor româneşti folosite acolo de marele irlandez ce trecuse prin România înaintea primului război mondial... Există şi destule developări tacticoase, ample, scrise în bine cunoscutu-i stil filigranat - paginile despre cutremurul din 1977 sau despre participările la tabere de creaţie plastică, alături de Paul şi Marin Gherasim, Horia Bernea, Wanda Mihuleac, Ervant Nicogosian, Dorel Zaica, Ion Dumitriu, Afane Teodoreanu şi viitorul ginere Ion Grigorescu. Există, de asemenea, o cronică ofertantă – adeseori surprinzătoare şi incomodă - a dedesubturilor vieţii literare sub ceauşism, cu incizii în coteriile de la România literară şi de la Luceafărul protocronist, cu consemnări ale umilinţelor suferite din partea „oficialilor“ literari, dar şi cu numeroase relatări despre scriitori apropiaţi: M.H.S., Costache Olăreanu, Tudor Ţopa, Petru Creţia, Alexandru George, Şerban Foarţă, Emil Brumaru, Norman Manea, Florin Mugur, Dan Culcer sau tinerii – pe atunci - Gh. Iova, Gh. Crăciun, M. Nedelciu, Liviu Antonesei, Adriana Babeţi etc.
Din nefericire, cu toate încercările de „evaziune“, boala şi frustrările întunecă progresiv jurnalul, împingându-l fatal spre un final tragic (ultima notaţie datează din ziua morţii autorului). La capătul răbdării, nervii diaristului cedează adesea. Unul dintre efectele psihologice ale resentimentului său faţă de sistemul comunist e violentul antirusism, care merge până la consideraţii descumpănitoare: „La noi în ţară, nu mai citesc în reviste şi nu mai aud la radio şi la televizor vorbindu-se toată ziua de Stanislavski, Trei surori, Cehov etc. Are grijă Europa Liberă să o facă în seara asta, cu un dialog prelung, mistic, între Monica Lovinescu şi un tânăr (…) Nici măcar nu-şi cer scuze. Lucian Pintilie se prezintă acum, la Paris, cu trei piese ruseşti. De ce s-a supărat prin urmare? Pentru că nu-şi poate prezenta piesele ruseşti la Bucureşti? Monica Lovinescu a uitat că mama ei a murit în închisoare din cauza, în primul rând, a ruşilor?“.
Rănit în orgoliu şi neînţeles, el păstrează mereu un dinte împotriva „fiicei amfitrionului“, pe care-o ironizează pentru exigenţele socio-politice faţă de literatura „evazioniştilor estetici“ din ţară. Cade la mijloc şi în conflictul dintre România literară şi Luceafărul. Nu se are bine cu posibili aliaţi precum Geo Bogza („prostie sacerdotală“), Paul Georgescu sau chiar Nicolae Manolescu, iar când Bogza şi Dorin Tudoran denunţă un nou plagiat în Princepele lui Eugen Barbu, îi contrazice sarcastic.
La Săptămâna (unde trimite câteva articole prin medierea Sânzianei Pop), locotenenţii Nicolae Dragoş şi Theodor Balş îl cenzurează introducându-i, printre şopârle chinuite, reverenţe la adresa „Tovarăşului“, iar la România literară se plânge că echipa de critici îi plagiază ideile lansate în premieră absolută: „În ultimul număr din România literară, N. Manolescu scrie despre Alianţe literare, cartea lui Valeriu Cristea, acum apărută, lăudând pe autor pentru un studiu despre Caragiale, în care V.C. pomeneşte de Beckett într-un fel care mă face să bănuiesc că autorul, redactor la România literară, a avut tot timpul să citească, acolo, articolul meu în care era vorba pe larg despre Două loturi, articol din care o parte a apărut în numărul 7 al Vieţii Româneşti şi pe care l-am dat întreg într-o notă, în Ocheanul întors. Dar Manolescu nu mă citează deloc în această chestie şi cine nu a citit textul meu rămâne cu ideea că Valeriu Cristea a scos ideea din capul personal. Aşa se scrie istoria…“. Acelaşi text despre Două loturi e considerat, fără înconjur, „cea mai importantă expresie a conştiinţei critice după G. Călinescu, aici sunt date elementele unei alte imagini despre proza noastră de la Caragiale până în 1963, data apariţiei Scrinului negru. Este o adevărată nouă imagine critică. Nimeni nu a relevat-o, ca şi când nici n-aş fi tipărit-o, cum s-a întâmplat şi cu ce am scris despre Afinităţile elective în articolul meu Un realism fundamental, apărut în România literară şi în care rectific esenţial imaginea despre romanul acesta al lui Goethe, aşa cum au lăsat-o Gundolf, Croce, Călinescu (şi imaginea mea este cea exactă!, însă asta nu înseamnă nimic. E de ajuns că preţul acestor lucruri îl ştiu eu, peste şaptezeci de ani va descoperi cineva ce am făcut în ignorarea, în tăcerea generală a contemporanilor mei, chiar şi a celor mai inteligenţi)“. Complexul ignorării şi
orgoliul precursoratului se intercondiţionează… Considerat când cel mai „politic“ scriitor român (cf. Mircea Iorgulescu), când cel mai evazionist, stoicul estet va trebui să suporte inclusiv corvoada morală a turneelor colective de lectură în uzine, unde veterana Ioana Postelnicu se produce fără jenă cu texte pe linie. De la un an la altul, jurnalul înregistrează, crispat, imposibilitatea apărării prin refugiul în intimitatea familială, în creaţie, în rămăşiţele vechii lumi precomuniste sau în spaţiile de libertate „alternative“.
Învins ca om, scriitorul va fi răzbunat – e drept, insuficient - postum. Mulaj al unei existenţe dedicate cu discret, dar exemplar eroism Artei purificatoare într-un timp murdar, marea operă diaristică a lui Radu Petrescu ne e restituită integral după 30 de ani. Un eveniment care nu va trece, sper, neremarcat la justa valoare. //
// RADU PETRESCU
// Prezent şi în acelaşi
timp străin. Jurnal
1977-1982
// Ediţie îngrijită şi tabel
cronologic de Adela
Petrescu
// Editura Paralela 45,
Colecţia Biblioteca
Românească
// Piteşti, 2011, 428 p.
