La poarta cerului inchis

Tania Radu | 12.02.2008

Pe aceeași temă

 Cand am citit, cu uimire, Amantul colivaresei -, a doua carte a lui Radu Aldulescu - am fost aproape convinsa ca e o aparitie meteorica, produs unic al unui scriitor pe care-l ajuta pregnanta teribila a cosmarului ultimilor ani sub Ceausescu si care va fi muncit ani de zile sa-si "scrie viata". Aparuse atunci, in 1994, la aceeasi editura Nemira care a dat tonul unui nou canon in proza, si romanul lui Caius Dobrescu, Balamuc sau pionierii spatiului - alt tablou de lume impinsa in subterane. Cred ca inca ne imaginam cu totii ca incepe seria cartilor de sertar, iar Aldulescu devenea partial inseriabil in contextul acestei asteptari. Ulterior, s-a vazut ca autorul lui Balamuc... trimitea spre o directie, iar Radu Aldulescu spre cu totul alta, in mare masura dezlegata de timpul istoric si vorbind obsesiv despre un anumit fel de a trai veacul. In plus, era absolut neinseriabil prin scriitura, iar daca e sa-i gasim o familie stilistica, ea coboara, prin Groapa lui Eugen Barbu, spre prozele argheziene.

 Cum spuneam, Radu Aldulescu era tulburator de la bun inceput, dar lasa involuntar o trena de neincredere. Prea sarea din pagina ca sa nu te indoiesti ca performanta mai putea fi repetata. In ce ma priveste, aveam in minte o serie trista, de reusite foarte laudate, dar care ne-au lasat mai degraba titluri decat bibliografii de autor: Blocada lui Pavel Chihaia, Caravana cinematografica a lui Ioan Grosan, Ferestre zidite, a lui Alexandru Vona, ca sa dau numai trei nume si ca sa nu ajung la scriitori mai noi, prea tineri inca pentru a-i numi sub lespedea acestei mefiente.

 In privinta lui Aldulescu m-am inselat si a fost clar ca e asa dupa Proorocii Ierusalimului, in 2004. Romanul tiparit prima oara complet fara corectura, dintr-o nepasare editoriala incredibila, capata parca tocmai prin aceasta ceva de manuscris apocrif, care-i sporea forta de lovitura in plex. Era limpede ca omul are suflu cum putini au, fara sa fie industriosi, ca a trait cat sa-i ajunga pentru patru vieti, ca e deja locuit de un nesecat izvor de caractere, dupa ce va fi inteles o data pentru totdeauna, literar vorbind, in ce consta mecanismul lumii in care traim: instinctul de supravietuire. Lumea cartilor lui exista intr-un nesfarsit, chinuitor si hazliu apus, dilatat de dorinta irepresibila de a nu incheia un vis patimas, galgaitor, teribil si ametitor, de altfel singurul ingaduit la poarta cerului inchis. Miza vietilor e simpla: sa ramai in picioare. Sa cazi, sa te ridici, sa stii ca drumul e mereu inainte, desi nu duce nicaieri. Oameni singuri si nesupusi, aruncati la marginea existentei, care se cauta unii pe altii dupa insemne-stigmat: saracia, nenorocul, forta cruda, duiosia autoleganarii. Oameni in fata Sfarsitului, trait inocent, cu voluptate si veselie de ultima zi, oameni inventivi, cu o energie inepuizabila, chiar daca merg din nenorocire in nenorocire. Iubesc, fura, ucid, se ajuta, vorbesc fara oprire si fara perdea, sunt milostivi unii cu altii, dar fara mila cand sunt amenintati. Nu se judeca intre ei, dar se pedepsesc crud atunci cand codurile nescrise ale onoarei de vagabond sunt incalcate. Scapa ca prin urechile acului din incurcaturi dramatice si o pornesc iar in lumea larga, calauziti de stele, ca vietatile.

 In Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare, reeditat acum de Cartea Romaneasca*, avem de a face cu singurul personaj care scrie in cartile lui Aldulescu. Relu Golea a scris treizeci si sase de volume in subsolul lui de fochist la bloc. Asta nu-i tine de foame si ajunge sa lucreze intr-un atelier jegos din comuna Glina, impreuna cu un teolog raspopit inainte de hirotonire si de o lichea sentimentala si tuciurie, cu stofa de tarfa masculina. Betiile crunte si mizeria muncii fizice de animale de povara compun obisnuitul tablou naturalist. Cei trei hotarasc sa-si ia singuri dreptul: devalizeaza depozitul in care munceau si traiau si o sterg spre Timisoara, cu gand sa treaca granita, spre lumi mai norocoase. In asteptarea calauzei, joaca toti trei intr-o comedie neagra, in care mai sunt distribuiti o nimfomana surdo-muta, un puradeu slinos si vicios si alte figuri la fel de pitoresti. O tensiune speciala se acumuleaza in "tarcul" apartamentului confort trei, prin turarea in spatiu inchis a energiilor, inclusiv sexuale, ale catorva tineri harsiti de viata. Episodul e imposibil de rezumat, dar atinge un comic irezistibil, adesea contondent, pe o schema amorala, mult ingrosata, de commedia dell arte. Intre timp (ca si in alte romane ale lui Aldulescu), "afara" timpul isi vede de ale lui. In Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare e revolutia din decembrie 89, segmentul Timisoara, care incurca planurile fugarilor. Grupul se risipeste, Relu Golea ajunge inapoi la Bucuresti, in subsolul lui. Un intermezzo casnic, cu o nevasta complicata si un copil neasteptat, se termina cu o noua fuga a barbatului spre cele patru zari, in cautarea tinutului de verdeata si racoare. Alt cerc al infernului vesel, deschis spre mai departe si spre nicaieri.

Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare  e de altminteri cel mai vesel dintre romanele de pana acum ale ciudatului prozator, cu tot nisipul care-ti scartaie invariabil printre dinti. Bine ritmat, foarte puternic la nivelul caracterelor, aluneca insa in ultimul sfert in naivitati greu de digerat, in special in episoadele revolutiei. Digresiunea eseistica nu-l prinde pe autor, desi a avut precautia sa-si aleaga aici un personaj central care scrie. Nu e destul. Tribulatiile literare ale lui Relu Golea sunt plictisitoare si redescopera inutil lumea secretos-gaunoasa a editurilor de stat, de la inceputul anilor nouazeci. Nu e decat rabufnirea unei experiente probabil personale a scriitorului, fara consecinte utile literaturii lui. Totusi, nu e o tragedie si nici ceva atat de neobisnuit. Fiecare dintre cartile lui Aldulescu agata din mers subiecte la zi. E un mod de a spune ca, desi etern valabile, disperarile eroilor lui se verifica oricand, mai ales in prezent. In Proorocii Ierusalimului, am avut o poveste cu proxeneti si traficanti de copii. In Mirii nemuririi, ni s-au reamintit doua teme gemene ale devastarii: santierul monstruos de la Casa Poporului, din ultimii ani ai lui Ceausescu, si primii ani de dupa revolutie, cu rasturnarile lor catastrofal-haotice, cu mediile de jos ale anticomunismului rudimentar s.a.m.d. Istoria... rateaza la acest nivel - revolutia relatata de Radu Aldulescu nu e nici cat cea din documentarele de amator -, dar cartea nu basculeaza pana la urma, gratie ritmului pasionant al naratiunii.

 Revine si tema parintilor, intotdeauna de o incandescenta sfasietoare la acest autor. In Proorocii Ierusalimului era impresionant alimentata de un misticism indefinit. Aici, e vorba doar de o mama invocata idolatru, precum raiul pierdut. Pentru simetrie, exista si reversul medaliei: Motanica, matusa unsa cu toate alifiile, monstru sentimental si eficient, in care Relu Golea e silit sa-si contemple radacinile de familie. Prototipurile din tabloul familiei de sange (sau de cruce, dupa caz) se repeta de la o carte la alta, in variante ingenioase, care arunca bine si rau deasupra personajelor, in tuse groase, in combinatii mereu surprinzatoare.

Nu e cea mai buna carte a lui Radu Aldulescu, dar, de la o vreme, scrierile lui au dobandit alt credit: orice ar pune pe hartie, gheara se simte si ridica automat cota. Aerul de rescriere, de pasta continua, care nu face decat sa se decupeze in forme diferite, ca un aluat cu acelasi gust, tine deja de conturul literar personal, de viziune. Ca un pictor care s-a gasit, e perfect recognoscibil in fiecare pagina si prin aceasta cumva clasicizat.

De vreo doi ani, prozatorul este reeditat - fiindca n-a fost tocmai norocos cu primele editii ale unora dintre cartile lui. Simultan, se descopera pe sine ca autor profesionist si iese la rampa ca una dintre figurile cele mai pitoresti ale literaturii de azi: timid, dificil, coleric dar stapanit, nemultumit si mai de graba neincrezator in ceea ce postura de scriitor i-ar putea aduce. Ca si eroii lui, nu-si poate totusi reprima speranta ca se va intampla ceva, o minune, si viata lui va lua o alta intorsatura. La lansarea noii editii din Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare, unul dintre tinerii critici care l-au prezentat publicului i-a sugerat cu delicatete sa nu-si doreasca prea tare atare rasturnari. Dar... ce stiu scriitorii despre destinul lor?

 

 Radu Aldulescu, Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare , Cartea Romaneasca, 2007, 326 pag

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22