Lakmé pur și simplu

Dacă nu aș fi văzut anul trecut Turandot la Atena, în teatrul antic Herodes Atticus, poate că aș fi privit diferit spectacolul Lakmé de azi. Există reprezentații de teatru care nu doar că rămân în memorie, dar și devin un fel de lentilă interioară prin care judeci, aproape involuntar, ceea ce urmează. Turandot-ul lui Andrei Șerban, desfășurat sub cerul deschis, într-un spațiu care dilua granițele dintre scenă și lume, instala deja un tip de experiență totală, în care emoția, mitul și întrebarea existențială se suprapuneau fără rest. Lakmé vine, inevitabil, în continuarea acelui dialog.

Spectacolele lui Andrei Șerban din ultimii ani mi s-au părut mereu angajate într-o conversație profundă între ele. Nu este vorba despre o repetare a temelor, ci despre o reluare, de fiecare dată mai rafinată și mai vulnerabilă, a unor obsesii fundamentale. Iubirea și sacrificiul, singurătatea dragostei neîmpărtășite, splendoarea apropierilor imposibile, dar și calitatea misterioasă, inefabilă și uneori feroce a sufletului feminin — toate acestea revin, ca variațiuni pe aceeași temă. Fiindcă deasupra tuturor e amprenta din ce în ce mai puternică a sensului căutării de sine, pentru a înțelege și a îmblânzi ariditatea lumii.

În Lakmé-ul de la Opera Națională din București, densitatea emoțională capătă o formă aparent mai fragilă, dar nu mai puțin intensă. Délibes oferă o partitură seducătoare, melodioasă prin excelență, dar Șerban refuză să rămână în zona decorativului exotic. El explorează, ca de fiecare dată, fisura. În spatele frumuseții sonore și vizuale, spectacolul se construiește ca o meditație asupra imposibilității întâlnirii reale dintre lumi — nu doar între Orient și Occident, ci și între două moduri de a fi, două forme de sensibilitate, două tipuri de destin.

Spectacolele lui Andrei Șerban au, în feluri extrem de diferite, capacitatea de a sugera că Graalul există — undeva, dincolo de gest, de muzică, de imagine —, dar că el nu este niciodată explicit. Nu este niciodată oferit spectatorului ca o revelație clară. Rămâne misterios, rămâne intim, rămâne o aspirație. Și tocmai această suspendare a sensului produce o stare de sublim.

Așa se întâmplă în spectacolul Lakmé.

Reprezentația funcționează ca un spațiu al tensiunii dintre apropiere și imposibilitate. Relațiile dintre personaje nu sunt niciodată stabilizate într-o certitudine afectivă. Lakmé însăși devine o figură a acestei ambivalențe: puritate și forță, abandon și rezistență, transparență și opacitate.

Sufletul feminin, atât de prezent în universul de creație al lui Șerban, capătă aici o densitate specială. Nu este idealizat și nici redus la o funcție simbolică simplă. Este, mai degrabă, un teritoriu instabil, uneori luminos, alteori violent, în care se intersectează nevoia de iubire și conștiința sacrificiului ine­vitabil. Există o luciditate dureroasă în modul în care acest suflet este construit scenic: o luciditate care nu anulează emoția, ci o ampli­fică. Ceea ce simțim e sacru, ceea ce trăim e profan.

Puritatea absolută e întotdeauna sacrificată, dar asta se petrece ca alegere conștientă, nu ca fatalitate. Zeii au puterea, dar oamenii au capacitatea alegerii. 

Dacă Turandot era o confruntare frontală cu alteritatea, Lakmé este o infiltrare lentă a diferenței, o dizolvare a granițelor până în punctul în care ele devin insuportabile.

Ceea ce rămâne, la final, nu este o poveste închisă, ci o stare. Un sentiment de frumusețe, de vrajă, care nu poate fi posedată, de adevăr care nu poate fi formulat. Această imposibilitate de a fixa sensul este, paradoxal, ceea ce dă forță spectacolului. Pentru că, în loc să ofere răspunsuri, el reactivează întrebarea. Spectatorul nu este un consumator de semnificații, ci un participant la o interogație comună.

De aceea, experiența Lakmé nu se epuizează în timpul reprezentației. Ea continuă, difuz, în memorie, în acea zonă în care emoția și reflecția se întâlnesc fără să se anuleze.

Distribuția spectacolului este articulată nu doar în logica vocală a operei, ci și într-o veritabilă gramatică a prezenței scenice, unde fiecare apariție devine semn și prelungire a unei intenții regizorale mai profunde. Lakmé intră în scenă ca și cum ar fi trasă de un fir nevăzut — o indicație pe care Andrei Șerban o transformă într-un principiu de construcție a personajului. Nu este o simplă sugestie de mișcare, ci o metaforă a destinului asumat, a unei existențe ghidate de o forță care nu poate fi nici refuzată, nici pe deplin înțeleasă. Prezența ei nu invadează scena, ci o traversează cu o formă de grație tensionată, ca și cum fiecare pas ar fi deja decis în alt plan.

Alături de ea, slujitoarele nu sunt doar un fundal ritualic, ci extensii ale unei lumi sacre care respiră prin gesturi codificate, printr-o corporalitate reținută, aproape abstractă. Ele construiesc un cadru de puritate și disciplină care contrastează puternic cu intruziunile lumii exterioare. În acest spațiu, iubirea nu poate fi decât o abatere, o fisură inevitabilă.

Una dintre cele mai fertile invenții scenice e dublarea cuplului Lakmé – Gerald printr-un duo de balet. Dedublarea nu este ornamentală, ci funcțională: ea traduce în limbaj corporal ceea ce vocea exprimă deja cu patos. 

Paradoxal, ceea ce împiedică spectacolul să alunece în tonalități siropoase este tocmai rigoarea construcției scenice. Mișcarea hieratică și minimală a eroilor principali introduce o distanță necesară, o economie a gestului care disciplinează excesul emoțional al muzicii. 

Iar tensiunea este moderată de prezența corului, care devine un martor colectiv, uneori agresiv, alteori contemplativ, al desfășurării dramei. Grupul de englezoaice, agitate și condescendente, introduce o notă de banalitate și superficialitate care sparge orice tentație de idealizare exotică. Ele sunt vocea unei lumi care nu înțelege și nu dorește să înțeleagă, reducând alteritatea la spectacol sau la capriciu colonial. Iar tatăl e acel personaj unidimensional care protejează tradiția în litera, nu în spiritul ei 

În acest context, Gérald va alege și nu va alege în același timp. Oscilația lui nu este doar morală, ci și ontologică — incapabil să locuiască pe deplin niciuna dintre lumi, rămâne suspendat într-o indecizie interioară.

Lakmé, în schimb, este cea care duce gestul până la capăt. Ea își asumă conștient deznodământul, transformând sacrificiul într-un act de claritate. Trasă de firul destinului încă de la prima apariție, ea nu face decât să-l urmeze până la consecința ultimă, conferind întregului parcurs o coerență tragică și, în același timp, o formă de eliberare.

Imaginea din vitrina de sticlă a decorului (gândit extraordinar, în ansamblul său)  trimite discret, dar recognoscibil, către universul lui Douanier Rousseau: o vegetație luxuriantă, densă, în care natura nu este decor, ci substanță vie, o respirație continuă care absoarbe și redefinește prezența umană. În această materie vegetală, cele care o slujesc pe Lakmé se înscriu firesc, ca și cum ar aparține organic acelei lumi, contopindu-se cu ea până la indistincție. În contrapunct, prezența engleză rămâne exterioară, incapabilă să penetreze sau să înțeleagă sacralitatea viului: occidentalul nu stăpânește natura, el rămâne un simplu vizitator al ei.

Iubirea și sacrificiul apar ca singura punte posibilă, fragilă și temporară, capabilă să suspende, fără a anula, ruptura dintre ordinea rațională, materialistă, a lumii civilizate și universul natural, organic, care și-a conservat, cu o încăpățânare tăcută, spiritualitatea și puritatea.

Cuplurile de interpreți principali, Monica Luca/Alexandru Badea și Mădălina Barbu/Bogdan Mihai imprimă fiecare o altă vibrație reprezentației, dar Lakmé este un spectacol în care forța viziunii regizorale și scenografice învăluie, domină și netezește fericit diferențele. Personal, am preferat, ca aliniere cu sensul de ansamblu al reprezentației, cuplul de interpreți Barbu/Mihai, deoarece încărcătura de puritate și de trăire electrizantă pentru public mi s-a părut curățată de orice pornire narcisistă. Dar trebuie spus că ambele distribuții și ansamblul colectiv reușesc un tur de forță absolut remarcabil. Mențiuni speciale pentru Leonard Bernard – tatăl și balerinii Maria Gogonea și Valentin Stoica – care semnează și coregrafia. 

Am citit pe Facebook că acest spectacol este de nivel de Metropolitan Opera din NY. E adevărat și în același timp fals, deoarece la Metropolitan condițiile în care lucrează artiștii sunt incomparabil mai bune, inclusiv cele pecuniare. Deci felicitările sunt, aici, însutite, pentru toți cei care au făcut posibil acest fabulos Lakmé la Opera din București.

 În încheiere, nu pot să nu mă întreb în ce măsură textul meu folosește la ceva, cât din el ar fi citit de un tânăr de 25 de ani și ce ar înțelege din asta. Deoarece cultura și pofta de cultură se educă, nu se consumă. Ar fi minunat dacă spectacolul ar fi văzut, de aceea, de liceeni și studenți. Sunt convinsă că pe o parte dintre ei i-ar seduce și că ar provoca un mic seism în sistemul lor de valori. Dar pentru asta ar fi nevoie de mai puțină Insula iubirii și TikTok și de cât mai mult Lakmé.