Pe aceeași temă
Ideea de a folosi, intr-un film documentar-portret, fragmente din opera unui scriitor este cu siguranta neobisnuita. Iar daca privesti ca spectator 10 minute la rand citate intimplatoare din aceasta opera pe fondul unei imagini complete albe, experienta poate sa devina sureala, care pe unii spectatori ii determina sa paraseasca sala, iar pe altii sa devina fascinanti de atmosfera stranie, de “happening-ul” ale acestui minimalism de pelicula. Este vorba de “Le beau danger”, documentar produs de regizorul german Rene Frölke despre cel mai faimos scriitor roman contemporan, Norman Manea.
Premiera mondiala a avut loc la Delphi-Filmpalast pe 13 februarie la orele 19.15 Uhr in cadrul Festivalului International de Film Berlinale 2014, iar documentarul a rulat in sectia Forum, in prezenta regizorului si a echipei de filmare.
Documentarul de 100 de minute este alcatuit din fragmente din romanul “Plicul negru” si povestirea “Putem fi patru", intercalate cu diferite secvente cu scriitorul, filmate de exemplu in biroul sau de la Bard College, la un targ de carte din Italia, la un interviu cu un jurnalist, la o discutie cu tineri romani sau la o vizita la un cimitir, acompaniat de sotia sa.
Aceste secvente sunt filmate din punctul de vedere a unui observator mut, care uneori urmareste atent protagonistul, dar de cele mai multe ori este distras de ce se intampla inprejurul lui. Observatorul este de exemplu interesat de reactia spectatorilor italieni care s-au adunat sa-l asculte pe scriitorul invitat, de fauna si flora bogata din imprejurimile sediului lui Manea la Bard, de comportamentul asistentului de productie, de sotia scriitorului care asista la interviul pe care il acorda sotul unui post de televiziune . Folosind in majoritate nuante in alb-negru creeaza o distanta fata de personajul principal, poate pentru a oferi spectatorului posibilitatea de a reflecta asupra celor vizionate. In alte scene, insa, strategia de a crea distanta, de a nu-l implica emotional pe spectator da exact rezultatul opus. Un exemplu ar fi scena in care Manea revine la cimitirul evreiesc din satul natal, fiind filmat din spate, de la distanta in momentul de reculegere in fata mormantului parintilor. Alta ar fi gingasa scena in care o mica vietate, un melc gasit pe drum de cuplul Manea, care altfel ar fi fost strivit de trecatori, supravietuieste datorita scriitorului, care il salveaza si il “adopta”.
Cine se asteapta la o prezentare a operei renumitului scriitor, la o recapitulare cronologica a vietii sale va fi deceptionat. Nu aceasta pare a fi fost intentia regizorului, ci mai curand crearea unui “feeling” pentru opera si persoana Norman Manea. Un documentar experimental care refuza sa informeze spectatorul si intriga intocmai prin acest refuz. In timpul vizionarii apar intrebari la care regizorul nu ofera raspunsuri. In acest fel, filmul devine un apel la curiozitatea spectatorului. Un documentar care nu documenteaza – ci invita, chiar obliga, prin intermediul unor imagini enigmatice, la studiul operei unui scriitor enigmatic.
