Lecție de pictură și de memorie

Editura Nemira a publicat de curând romanul Charlotte, al lui David Foenkinos, bine primit de publicul francez și distins în 2014 cu premii literare, printre care Goncourt des lycéens și Renaudot.

Scris asemenea unei litanii pentru tăcere, romanul Charlotte al lui David Foenkinos își plasează mizele în explorarea a două posibilități. Prima ține de recuperarea li­vres­că a unei vieți prin apropierea pre­cau­tă de vestigiile ei. Discursul auctorial e tra­versat de note ezitante ce lasă să se în­tre­vadă căutarea obsesivă a tonului potrivit, racordat la afectivitatea dinăuntrul des­ti­nului reconstituit. Ezitările tonale sem­na­lează precaritatea demersului, pentru că de la bun început subiectul copleșitor im­pune precauție și adecvare scriiturii ex­pu­se riscului derapajelor afective. Cea de-a doua miză ține tot de posibilitatea ca un mediu creat să fie locuit de o existență epui­zată sau pe punctul de-a lua sfârșit. Miza este orientată spre vestigiu, adică spre o operă stufoasă, de mii de pagini de imagine și text, lucrată de Charlotte Sa­lomon cu precădere în perioada sa de re­fugiu și izolare premergătoare sfârșitului. Pe măsură ce ritmul se accelerează, iar probabilitatea morții timpurii devine pen­tru ea o certitudine primită lucid, elanul vital se vede orientat către un elan pic­tu­ral, dublat de o izolare tot mai mare și de o imersiune a creatoarei în lumea-oglindă a propriei vieți, pe care se grăbește să o re­trăiască și să o imprime, prelungindu-și amprenta după extincția fizică. Amprenta devine vestigiu imediat ce viața încetează, iar vestigiul stârnește curiozitate, în­de­pli­nindu-și astfel rolul de obiect evocator. Existența Charlottei Salomon, descoperită fragmentat, este reconstituită printr-o for­mulă textuală care își admite carențele și permite spațiului gol să se dezvăluie ca o semnalare grafică a incompletitudinii. De­parte de-a fi o apropiere de lirism, ale­ge­rea de-a scrie astfel ține de parțialitatea destinului dezarticulat ce se vrea aici re­constituit. Spațiul funcționează la fel ca scu­tul alb al cavalerului neofit: este sem­nul lui ar-fi-putut-să-fie, gata să fie um­plut de un sens care nu are de unde veni. Frazarea firavă pe verticală trasează, puțin câte puțin, pașii unei coborâri infernale în doliul paginii albe.

Desfășurată cu presimțirea catastrofei, via­ța Lottei se lasă descoperită prin inter­me­diul unei cronici pictate și scrise în ultimii ani la Villefranche-sur-Mer, ultimul refu­giu cunoscut înainte să fie arestată. Re­cuperată recent din arhive de familie și ex­pusă, opera sa, Leben? oder Theater?, este și singura pe care a avut timpul să o lu­creze. Vocea din off, copleșită deseori de propriile mize, se lansează avid pe urmele Charlottei, se înduioșează de stratul igie­nic de var ce acoperă unicul semn al tre­ce­rii sale în propriul oraș, o plachetă co­me­mo­rativă. Eroziunea memoriei e deplânsă, indiferența orașului la efemeritatea celor ce-l locuiesc devine, în toată banalitatea sa, revoltătoare. Liniștea culoarelor, ecou al tăcerii maladive a fetei, ritmează ro­ma­nul și răspunde golului paginilor.

Istoria Charlottei începe cu istoria fa­mi­lială și este buclată de intruziunea textului pe cale de a se scrie, mereu preocupat de mi­zele sale, convins de capacitatea me­mo­riei textuale de-a resuscita vestigiile. Is­to­ria de dinaintea nașterii, proiectată asupra unor lungi șiruri de strămoși neștiuți, e brăzdată de tragedii tăcute și neînțelese. Atunci când prima Charlotte din roman, mă­tușa, se sinucide, aduce la lumină un atavism ce avea să-și ceară tăcut jertfele. Simptomele sunt aceleași de fiecare dată și dorința de moarte e irepresibilă. De fie­care dată. Întâi se instalează lentoarea, amor­țire a devenirii, apoi survine o ire­zis­ti­bilă nostalgie și tânjirea după morții dragi ce se vor regăsiți. Întreaga familie în­treține în tăcere o complicitate cu moar­tea, iar vizitele făcute în cimitir de mica Charlotte, purtată de mama sa spre mor­mântul surorii, ritmează viețile plăpânde ale femeilor din familie, măcinate de un dor de moarte, refuzat însă de ultimul lăs­tar. Din arborele genealogic găunos țâș­neș­te întâi ezitant, apoi tot mai viu, o ramură verde, străbătută de seve înfierbântate. Ce­ea ce ajunge să anime această ultimă lică­rire a liniajului vine însă de dincolo de is­toria familială, de dincolo de aerul ires­pi­rabil al caselor burgheze și tăcute. Elanul vitalist care prinde rod într-un sol otrăvit ține de un „puseu de voință“, cum îl nu­mește George Steiner, unul care „dă naș­tere artei și meditației dezinteresate“ și „își are originile într-o miză pe trans­cendență“ (G. Steiner, În castelul lui Bar­bă-Albastră. Câteva însemnări pentru o redefinire a culturii, trad. Ovidiu D. So­lonar, Editura Humanitas, 2013). Dacă Flaubert „urla ca din gură de șarpe când se gândea că Emma Bovary – creația lui, născocirea lui din silabe bine aranjate – va rămâne vie și reală mult timp după ce el își va fi găsit chinuitoarea moarte“, pariul cu posteritatea se joacă în termeni inversați în cazul pictoriței. După ce, „obiș­nuindu-se cu nebunia altora“, de­ve­nise artistă și făcuse pasul peste gura căs­cată de generații și generații de sinucigași din familie, simte iarăși apăsarea morții, una venită dinspre străini. Într-o izolare perfectă, ascunsă în paradisul de lavandă din sudul Franței, Charlotte își încap­su­lează memoria în pictura căreia îi trans­feră misiunea unei cronici. În așteptarea morții, nu-i rămâne decât practicarea me­moriei, prin pictură, așa că se dedă unui fel de narcisism funebru. După studierea au­toportetului la Academia ce o exclude, nu îi rămâne decât să-și relateze, în culori din cele mai splendide, propria viață, cu certitudinea că va fi singurul mod de-a supraviețui cumva, după ce din ea nu va rămâne mai mult de un fir de cenușă. Des­tinul își cere dreptul de a dăinui, de a se înfiripa în ceva durabil, care „să capete mis­terul unei existențe și prezențe auto­no­me“ (G. Steiner), asta pare să spună gestul pictural făcut în marginea groazei. Iar oroarea pare trăită într-un soi de calm narcotizat, în parfumul ierburilor de câmp, odată ce existența a fost prinsă în chi­hlimbar și expusă privirilor viitoare. Dincolo de ezitări și vizibile incertitudini scripturale, textul are suflu și lasă loc me­di­tației autentice.