Lenin în iarbă

Proiect 1990 întreabă nu doar ce e de făcut sau nu cu monumentele comuniste, dar şi ce e de făcut cu soclurile lor rămase goale.

E ceva să dai peste Lenin aruncat în iarbă, lângă un liniştit palat românesc de în­ce­­put de secol XVIII cu arcade, vrejuri şi lo­gii. „Leninul de la Mogoşoaia“. Când l-am văzut eu, avea lângă el un „Petru Groza“. Ditamai monumentele întinse la sol lângă palatul premodern al unui domnitor ro­mân. La primul contact cu imaginea şi cu situaţia - ceva ieşit din scară şi răsturnat cu capu-n pământ -, pur şi simplu nu ştiai ce e. A vedea aşa ceva e una dintre si­tua­ţiile vii în care îţi dai seama că arta chiar are o trecere, dramatică, în timp.

Lumea ştia de „Leninul de la Mo­go­şoaia“; zic ştia, pentru că fun­daţia artistei Ioana Ciocan a re­u­şit între timp să-l ridice de acolo şi să-l pună la adăpost (într-un loc cu mai puţină iarbă, deşi iarba fusese chiar ingredientul sublim al întregii situa­ţii). Statuia lui Lenin este a lui Boris Ca­ra­gea şi stătuse în fosta Piaţa Scânteii a Bu­cureştiului comunist (Petru Groza e a lui Romulus Ladea). Din poze pare să fi arătat cum trebuia să arate, triumfal. Proiect 1990 este o iniţiativă a Ioanei Ciocan care, din 2010, a invitat artişti să facă intervenţii în spaţiul public bucureştean, chestionând acest „triumf“ în dimensiunea lui politică (arta şi puterea), socială (arta şi oraşul) şi artistică (iconografia, tehnologia, sem­ni­fi­ca­ţia artei de for public). Timp de patru ani, inserţiile au avut loc exact în fosta Pia­ţa Scânteii, actuala Piaţă a Presei, pe so­clul lăsat gol al fostului monument Lenin. Proiect 1990 a provocat un soi alert şi proas­păt de agorafilie, de interes şi gust pen­tru problemele de display în spaţiu public şi o priză mai directă la realitate, la oraş şi la public, dar, cum spuneam, are me­ritul mare de a fi provocat şi o nouă aten­ţie acordată iconoclasmului. Încă cred că nu a fost un proiect foarte bine pro­mo­vat între artişti şi, acum, când s-a în­che­iat, îl semnalez, deşi tardiv, încă o dată.

Mereu se produc şi se distrug imagini, ele se nasc şi mor; poate că numărul pier­de­rilor depăşeşte numărul conservărilor, fi­ind­că iconoclasmul, distrugerea, în­lo­cui­rea sau conversia imaginilor sub efectul pu­terii e o forţă reală şi ubicuă în istoria ima­ginilor. După 1948, statui de regi şi po­liticieni sunt retopite în România, într-un proces tehnologic, profund simbolic, prin care din bronzul lor se fac noi monumente comuniste. În URSS retopirea gran­di­oas­e­lor ecvestre ţariste născuse deja monu­men­te ale grandioşilor oameni noi so­cia­lişti. Lucrurile trebuie să se schimbe pen­tru a rămâne la fel; după schimbarea re­gi­mului în România din comunist în demo­cratic, în 1990, statuia lui Lenin e „spân­zu­rată“ simbolic de cabluri care o ridică de pe soclu şi o depun finalmente lângă Pa­latul Brâncovenesc de la Mogoşoaia (Pro­iect 1990 îşi ia anul din titlu de la acest re­per). De-atunci, statuia şi-a supravieţuit sieşi ca o ruină proprie în stare de sus­pensie, având ani buni o soartă incertă, ne­glijată: ca o splendoare apusă-n iarbă, ea nu a fost nici distrusă complet, nici re­va­lorizată (deşi a fost atinsă între timp de o nouă adiere iconoclastă, mirifică: au încercat să-i taie mâinile pentru metal).

Ciocan vs. Ulyanov, prima ediţie a Pro­iec­tului 1990, fusese poate în sonoritatea cu­vintelor ei un statement iconoclast. Dar dacă vandalizarea unei imagini cu ciocane de orice fel, reale sau discursive, e ico­no­clastie clară, rediscutarea critică, rea­du­cerea în actualitate, interogarea analitică a istoriei şi a reprezentărilor ei în imagine – care fac obiectul Proiectului 1990 – sunt poate, mai degrabă, forme de iconoclash (ter­menul lui Bruno Latour). Iconoclash în­seamnă love and hate, ambivalenţă, lo­vire, biciuire a imaginii cu arma cri­ti­ca­lităţii şi toate ediţiile proiectului au pre­luat din acest puseu de a-l „şfichiui“ pe Lenin, a „şfichiui“ Piaţa Scânteii, statuara comunistă, puterea în artă, puterea şi ideo­logia ca atare.

Culoarea se putea remarca întâi şi întâi în Piaţa Presei. Stridentă, tare, a semnalat coborârea sim­bolică de pe soclul marilor re­pre­zentări (arta oficială, politizată şi istoricizată, eternă, a bronzului, pietrei = arta high). Culoarea a făcut pact în acest sens cu calitatea de colaj-montaj-asamblaj eteroclit a tuturor intervenţiilor (o artă asumat low, de arpacaş ca Leninul Ioanei Ciocan al primei ediţii, o artă ma­nufacturieră şi efemeră, deci alternativă şi critică, a polistirenului şi a culorii in­dus­triale). Se spune că, dacă vrei să o „ataci“, e mai uşor să adaugi decât să sustragi ceva unei statui. Culoarea e un asemenea adaos la îndemână şi una dintre cele mai bune intervenţii din cadrul Proiectului 1990 cred că i-a aparţinut artistului Mihai Zgon­doiu, care a întins în faţa soclului statuia butaforică la scara 1 la 1 a lui Lenin, aşa cum putea fi văzut cu nasu-n iarba de la Mogoşoaia, după ce-i pictase faţa în roz (Pă­puşi ruseşti; Somnul lui Lenin). Şi Anca Benera filmase Leninul de la Mo­go­şoaia (The Red Rider, 2007). Statuara ideo­logică e un subiect hot, fecund, pentru mulţi dintre noi.

Comunismul nu s-a dat dus din România după 1989 (excelentă Hidra lui Costin Io­niţă), nu s-a dat jos de pe soclu atât de uşor pe cât ar putea lăsa să se creadă dis­pa­riţia din spaţiul public a monumentelor lui (Rechinii roşii ai lui Mihai Balko au fost un fel de „unmonuments“ de aducere aminte). Cu atât mai mult cu cât, atunci când devine icon al căderii comunismului în Est, imaginea în care un cablu prinde gâtul unui Lenin uriaş (sau Stalin) care se bălăngăne în aer în ovaţiile mulţimii, cine se mai poate gândi pe moment la fru­mu­seţea, sau urâţenia, monumentului ca obi­ect de artă? Leninul lui Judit Balko a lăsat doar picioarele fostei statui, ce ar fi rămas din ea dacă s-ar fi topit pe soclu: ig­no­rându-i complexitatea estetică, lăsăm mo­numentul să moară sub ochii noştri (Mel­ting).

Nu cred, nu ştiu să se fi făcut o evi­denţă completă a ico­no­clas­mului ideologic în România (so­cluri goale, statui şi picturi dis­truse, „retopite“, mutate, vân­du­te, vandalizate, falsificate). Proiect 1990 întreabă nu doar ce e de făcut sau nu cu monumentele comuniste (care mai există sau nu), dar şi ce e de făcut cu soclurile lor rămase goale (la propriu şi la figurat, asta mă face să mă gândesc la o in­ter­venţie care ar fi venit la ţanc în proiect: „anti-ecvestra“ artistului clujean Cristian Rusu, în care vedem cum calul o ia din loc, pleacă, literal, de pe soclu). Unii zic să lăsăm statuile pe soclurile lor, ca me­mento pentru a preîntâmpina repetarea nefastă a istoriei; alţii zic să luăm statuile şi să lăsăm, dimpotrivă, soclurile goale, tot ca memento pentru a preîntâmpina re­petarea nefastă a istoriei. Se pare că so­clurile au o viaţă publică mai lungă decât monumentele lor mutate (de aceea Ni­colae Comănescu a ales în ultima intervenţie din Proiect 1990 să se ocupe strict de soclu; l-a reabilitat, la propriu, pentru un viitor mai bun). Istoric, soclul e un decorum ar­hitectural subordonat imaginii sculpturale pe care o susţine (în felul în care rama îi e subordonată picturii). În cazuri ca acesta însă, soclul gol devine icon-ul luptei pe spaţiu între imagini publice. Dar, de fapt, Proiect 1990 ne întreabă ce e de făcut cu spaţiul nostru public ca atare. //