Limba iubirii

Născut în anul 1975 la Câmpulung Moldo­venesc, în frumoasa Bucovină, de care a rămas profund atașat (are o adevărată specializare în familia lui Ciprian Porumbescu), Adrian Lesenciuc se dovedește pe an ce trece o personalitate culturală (în curând va promova la statut de instituție culturală, având în vedere diversitatea preocupărilor sale) mai impresionantă și completă. Poet, critic literar și scriitor, specialist în științele comunicării, doctor în științe militare, ofițer, profesor la Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă” din Brașov și multe altele, Adrian Lesenciuc scrie cu o poftă pe care nu ai mai crede-o posibilă la cineva care a practicat această ocupație cel puțin din 1997, când a debutat, să spunem oficial, în revista Astra, iar în volum, anul următor („Antifilosofia”, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1998).

Cel mai recent roman^[1] scris de președintele filialei brașovene a Uniunii Scriitorilor din România mi-a adus cumva aminte de cursul Middle East Studies pe care l-am ales în toamna anului 2000 la Colegiul din Helsingor, ținut de profesorul Garba, originar din Mauritania, născut însă pe vremea administrației coloniale franceze, prin anul 1950, stabilit de decenii în Danemarca, unde se și căsătorise cu o daneză. Era previzibil că la curs se înscriseseră și singurul israelian din campus, și trei sau patru palestinieni, ce primiseră burse din partea statului danez (ca și mine, pe atunci, căci eram la fel de săraci și nici nu puteam intra altfel în regatul danez). Urmând „înțeleapta” politică de dezarmare și neproliferare a lui Nicolae Ceaușescu și „Iepocii de aur”, am fost apreciat de ambele tabere pentru justețea, amploarea și echilibrul pozițiilor adoptate (eram Elveția lor), căci dacă cele două tabere se suportau aici, în campus, se detestau acolo (israelianul tocmai se eliberase din Tsal, unde servise trei ani, la o unitate de tancuri, își strânsese solda și plătise sejurul studios de patru luni în Danemarca). Structura volumului este una duală, cu două fire narative care se îmbină și se completează reciproc. Primul are loc în prezent, iar personajul principal este un creștin arab originar din Liban, care este forțat de lumea explozivă a micii lui țări să plece în exil, stabilindu-se într-o țară din estul Europei (vom reveni asupra ei). Copilăria naratorului este așezată în perioada de dinainte de izbucnirea războiului civil din Liban, care apoi avea să fie marcată de tragediile inerente oricărui conflict civil. „Colegii mei de școală au devenit fie victime, fie criminali. Rudele mele s-au ales cu prigoana sau cu moartea. Războiul a însemnat pentru mine fuga continuă de mine însumi și de păcatele cine știe cui.” Războiul civil din Liban a durat din 1975 până în 1990 și a făcut aproximativ două sute de mii de morți la o populație de aproximativ 5 milioane de locuitori și o suprafață de numai 10.500 de kilometri pătrați. Fragmentarea religioasă^[2], mai degrabă decât cea etnică, a contribuit la complexitatea acestei crize. Intervențiile statelor vecine precum Israel, Siria (care a ocupat Libanul ca parte a vechiului ideal de reconstituire a Siriei Mari) sau Iranul nu au ajutat la pacificarea acestei mici țări.^[3] Consecințele acestui lung război civil sunt resimțite și acum, Libanul fiind un (alt) stat eșuat, chiar dacă până în 1975 el era un fel de Elveție a Orientului Mijlociu (epoca de aur a țării).

Cel de al doilea fir narativ este lumea primelor decenii de creștinism din zona Asiei Mici, autorul punând în valoare viața Sfintei Tecla, o tânără fecioară dintr-o familie bogată, dar păgână, din orașul Iconium (actualul Konya din Turcia) care, după trei zile de ascultat pe ascuns a predicilor Sfântului Pavel, în trecere prin oraș, s-a convertit la creștinism, fiind repudiată de mamă și de bogatul logodnic. Denunțată guvernatorului roman, Tecla a fost condamnată la moarte prin incendiere, însă în ziua teribilului supliciu o furtună puternică a făcut imposibilă sentința, focul fiind stins de potop. Apoi Tecla a plecat să-l regăsească pe Apostolul Pavel. Ajunsă în Antiohia, Tecla, o tânără foarte frumoasă, a respins avansurile unui magistrat din oraș, pe care l-a mai și lovit în public (în roman însemnele magistraturii exercitate în numele Cezarului de la Roma ar fi ajuns la pământ, ceea ce era foarte grav). A fost din nou condamnată la moarte, spre a fi sfâșiată de fiarele sălbatice, dar o nouă minune îi salvează viața, o leoaică protejând-o. Credința o ajută să scape și din această nouă încercare. Adoptând straiele bărbătești, scurtându-și părul, a continuat să predice numele lui Dumnezeu. Ar fi trăit într-o grotă în apropierea orașului Seleucida din Isauria, unde ar fi ajuns la o vârstă înaintată (90 de ani), înainte de a muri (sau de a fi asasinată).

Elementele comune celor două planuri ar fi nu numai cadrul geografic, dar și tematica centrală a volumului - regăsirea păcii prin intermediul credinței creștine primare și pure, aceea care a condus până la urmă la explozia și consolidarea Creștinismului, chiar dacă pentru aceasta a fost nevoie de suferință și de sângele nenumăraților mucenici și sfinți. Regăsirea credinței (poate pierdute, poate inexistente) nu se face oricum, ci prin reeditarea drumului Damascului, care este mereu de actualitate. Din păcate, este puțin probabil ca istoria Siriei, a cărei capitală este Damasc, să iasă din tiparele traumatizante ale istoriei violente a Orientului Mijlociu, cea mai instabilă zonă din lume, chiar și după prăbușirea regimului unuia dintre cei mai răi și cruzi dictatori criminali ai primului sfert de secol XXI, Bashar al-Assad, înlăturat de la putere recent. Ambele fire narative duc către Hristos și moștenirea Sa luminoasă atât la nivel figurat, cât și propriu, căci aramaica (occidentală), limba vorbită de El, s-a mai păstrat ca limbă vorbită curent în Siria, în orașele Maaloula și Jubb’adin, răvășite și ele de tragedia războiului civil din Siria. Limba lui Hristos este mai de actualitate ca oricând. „Nu contează în ce credință te-ai născut, oricum ea te duce la Dumnezeu, iar cultura e cel mai scurt drum de la om la Dumnezeu, ci contează să fii conștient și de propria-ți credință, și de credința celuilalt. Recunoașterea celuilalt face parte din războiul tău interior, nu înfrângerea celuilalt, nu negarea lui.”

Este destul de ușor să poziționăm țara de adopție a personajului principal, refugiatul din Liban, având în vedere elementele care apar în text și care ne conduc către un portret nefardat, printre rânduri, deloc luminos, al unei țări care se numește România (pentru unii, un stat mai degrabă ficțional decât real). Refugiat cu bani din Liban, el intră într-un partid mare care fusese de stânga, dar o cotise spre dreapta (PD) și care-l trimite să urmeze Colegiul de Apărare, urmat de elita politică a acelei țări. „Calitatea de absolvent însemna, de fapt, apartenența la o castă exclusivistă.” În partid își câștigă locul în stilul clasic românesc. „La fel ca în Orient, pe listele partidului pozițiile cu șanse de a fi ales se plăteau consistent (...), cu banii de la mama mi-am cumpărat poziția confortabilă, așteptând câștigul”. Ajuns într-un consiliu local de sector, arabul libanez refuză cu aroganță poziția de șef la salubritate, considerând-o sub demnitatea sa de nepot al premierului Libanului, când aceasta era, de fapt, o mare onoare, fiind o cale sigură spre îmbogățirea frauduloasă. Alt argument care dă de gol România lui Adrian Lesenciuc: „Aici m-am simțit, într-un fel, ca acasă, aceleași valori ale societății, aceeași mizerie morală pe care a împrăștiat-o Imperiul Otoman în cele patru vânturi, aceleași metehne, aceeași delăsare și oarecare lene a spiritului, aceeași invidie ca ingredient special al poveștii neamului”. De altfel, succesul pe care personajul principal din prezent, exilat la noi, îl avea la femei se explică și prin puterea de atracție a banului. „Parcă niciodată nu am văzut mai multă aviditate în ochii fetelor din țara mea adoptivă ca atunci când află că sunt bani arabi, ca și cum vorbitul despre bani sau petrol nu s-ar putea închide niciodată în raport cu lumea arabă, și că arabul, în general, ar dispune de resurse nelimitate și ar avea un singur scop, acela de a satisface dorința de mai bine, de căpătuire a tinerelor de aici.” Și mai dur și fără menajamente de speranță definește această societate: „În această lume în care am aterizat, nimic din slugărnicia Orientului nu lipsește și nimic din lingușeala cu care vine la pachet. Oamenii pupă mâinile pline de păcate ale celor care vin din familiile aflate dintotdeauna în frunte, din familiile fostei Securități sau ale celor care și-au turnat colegii și rudele doar pentru a ajunge mai sus și mai bine, cum în Orient oamenii pupă mâinile pătate de sânge ale celor aflați în poziția de a dicta politica de clan”.

Adrian Lesenciuc dezvoltă și o filosofie a politicii atât în Orientul Apropiat, cât și în general. Avem o părere negativă și extrem de negativă față de politică și partidele politice, dar la origine și, în anumite puține părți ale lumii, și astăzi, politica nu este altceva decât implicarea dezinteresată în viața cetății, căutând propășirea ei. O chestiune altruistă. „Partidele au devenit în Orient umbrele ideologice pentru înființarea diferitelor armate, în fapt a diferitelor organizații paramilitare, astfel justificându-și acțiunile. Or, când ai organizațiile paramilitare care nu respectă norma statului, ci pe cea a partidului care luptă pentru putere, de la acțiunea justificată la actul terorist e o simplă alunecare (...) lumea arabă e o lume stranie și neadaptată vremurilor, întârziată în hățișul ideologiilor.” Stilul autorului este încântător pentru că, dovedind un real talent narativ, este dominat de o oralitate fluidă și caldă, care te învăluie și cucerește prin schimbările bruște, dar inspirate de perspectivă. Lesenciuc face o minunată reclamă literaturii de inspirație istorică și religioasă, mai ales în aceste momente de cumpănă ale literaturii și culturii în general, asaltate din toate părțile de tehnologii care mai de care mai inovatoare, care nu vor face altceva decât să transforme omul în cea mai leneșă viețuitoare de pe Planetă.

 1. Limba lui Hristos, Editura Corint, 2024.

2. Musulmani sunniți, șiiți, druzi, creștini maroniți care fuseseră până prin anii 1945 majoritari, profitând și de mandatul

exercitat de francezi care i-au protejat etc.

3. Războiul civil libanez este atât de complex, cu atât de multe părți implicate încât nu este locul aici pentru prezentarea

lui. Libanul nu și-a găsit liniștea nici în zilele noastre, fiind intens bombardat de aviația israeliană care a răspuns activității Hezbollahului finanțat și dotat de Iran.