Limitele liberalismului şi arta `exotică`

Spaţiul cultural Louis Vuitton din Paris a finanţat recent o expoziţie care poate fi vizitată lângă Champs Élysées până în ianuarie: Scènes roumaines.

Bulimică, arta a început prin a devora re­prezentarea figurativă, apoi pe sine, căci şi-a atins limitele, şi-a grefat în sfârşit pentru a se resuscita discursuri estetice, so­ciale, politice, iar uneori şi-a anexat chiar viaţa (Stalin şi avangardiştii visau la opera totală: viaţa transformată în artă). Astăzi îi rămân puţine tabuuri, poate doar ceea ce a pretins un mit întins pe mai mul­te secole că dispreţuia mai mult artistul: capitalul economic. Nu acel capital de ca­re are nevoie pentru a supravieţui artistul sau opera pentru a fi concepută şi pro­mo­vată – lucru valabil dintotdeauna -, ci dis­cursul asupra „revoltătoarelor“ finanţe, în­globat în structura unui artefact sau a unei expoziţii, ca forţă internă care jus­tifică un proiect estetic. Artistul ştie une­ori să accepte banii unui actor economic şi să se joace apoi cu el sclipitor, crud şi fără scrupule, integrându-l într-un de­bu­solant proces alchimic, în care limitele ar­tei, ale manipulării şi ale interesului fi­nanciar se întrepătrund. Actorul financiar nu numai că susţine opera, el devine ma­terie primă pentru ea, hrană şi subiect. Obi­ectul de artă cumpărat de omul de afaceri este o păpuşă rusească în care in­tră finanţatorul, astfel că artefactul şi co­lec­ţionarul sau mecena schimbă năucitor raportul obiect-subiect.

Liberalismul economic execută re­cent o mişcare de rotaţie inversă, se­cretând coloşi economici dis­puşi la acest joc sadomasochist cu arta. Ei se lasă exploataţi cu non­şalanţă de artişti, susţin cu sume im­presionante expoziţii gigantice, bienale, ac­ceptă dispreţul cu care oamenii de artă le primesc banii, ştiu că sunt priviţi doar ca snobi semidocţi în acest teren al gra­ţiei, dar continuă compulsiv. De unde acest masochism sau în virtutea căror aş­teptări acceptă ei acest rol pe care, cu si­guranţă, îl înţeleg foarte bine? Ei sunt, în­trucâtva, voci prin care liberalismul îşi de­clară limitele, în politica sa de a integra şi omogeniza lumea transnaţional, printr-o me­canică mai ales financiară. Eşecul (par­ţial) în integrarea pe mai multe niveluri dorită de capitalism este un rezultat al ig­norării particularităţilor, tradiţiilor şi di­fe­renţelor, în special sociale şi culturale. Ar­ta nu numai că vine cu un lustru par­ti­cular, în căutarea don quijotescă a ori­gi­na­lităţii, dar astăzi ea poartă cu sine dis­cur­suri sociale şi politice, tot atâtea diver­sităţi „exotice“ refuzate în tendinţa libe­ra­lă de a aplatiza diferenţele şi de a uita pi­canteria naţională. Puntea de legătură în­tre artă şi mecenatul capitalist ar fi acest joc sadomasochist, în care cineva fi­nan­ţează compulsiv şi se lasă dispreţuit în căutarea distincţiei şi a exotismului local.

Spaţiul cultural Louis Vuitton din Paris a finanţat recent o expoziţie care poate fi vizitată lângă Champs Élysées până în ia­nuarie: Scènes roumaines. Curatorul Her­vé Mikaeloff a selectat pentru această ex­poziţie, gândită ca o „oază“ de artă ro­mâ­nească în centrul Parisului, lucrări sem­nate de Ioana Bătrânu, Dan Beudean, Mi­huț Boșcu Kafchin, Geta Brătescu, Simon Cantemir Hauși, Oana Fărcaș, Adrian Ghe­nie, Ion Grigorescu, Ciprian Mureșan, Ser­giu Toma, Mircea Suciu, Șerban Savu şi Bogdan Vlăduță. Artiştii aparţin unor ge­neraţii diferite, ei fie au fost „alternativi“ sau „subversivi“ în anii comunismului ro­mânesc, precum Geta Brătescu şi Ion Gri­gorescu, astăzi incluşi în mainstream-ul expoziţiilor despre arta sub totalitarism, fie sunt artişti relativ tineri, intraţi în cir­cu­itul trepidant al bienalelor şi show-uri­lor de artă din New York, Londra, Berlin, Shanghai etc.

Creat în 2006, în spaţiul cultural Louis Vuitton Paris sunt pre­zentate periodic expoziţii me­nite să „exploreze scena artei con­temporane dintr-o ţară stră­ină“. Arcadie exotică, România trans­plan­tată în Espace Louis Vuitton este un tă­râm miraculos, în care vizitatoarea cu po­şetă de câteva mii de euro poate tresări la aluzia cozilor la pâine şi îşi poate permite fantezia de a se plictisi preţ de câteva secunde în scenele domestice ante­de­cem­briste fotografiate de Ion Grigorescu, iar amatorul de gadgeturi se poate abandona stranietăţii decorurilor interioare bal­ca­nice din picturile Ioanei Bătrânu sau fio­rului rece emanat de culorile sumbre ale tablourilor lui Adrian Ghenie, cu aluziile sale la lumi totalitare. Numeroase lucrări pot fi expuse firesc în muzee şi galerii de artă reputate din lume, însă alăturarea lor şi pretextul – cabinetul de curiozităţi, in­vitaţia la o călătorie în căutare de peripeţii levantine şi „impresii“ comuniste – aproa­pe că anulează particularitatea fiecărui ar­tefact.

Luciditatea uneori ironică cu care sur­prin­de Ion Grigorescu scene din viaţa coti­dia­nă în comunism nu rezonează cu poezia interioarelor Ioanei Bătrânu şi nici de­se­nele lui Ciprian Mureşan cu stranietatea sce­nelor neorealiste din tablourile lui Mircea Suciu. Imaginea generală este a unui bazar în care lucrurile par orânduite la întâmplare, iar fineţea detaliului se pier­de în acumularea pantagruelică de ele­mente, barocul exotic fiind unicul rezul­tat. Labirintul comunist sau postcomunist în care este transformat Espace Vuitton este un parc de distracţii, în care copilul răsfăţat al Occidentului îşi poate satisface fantezia naufragiului, rămânând totuşi pe Champs Élysées.

Civilizaţia „liliputană“ din capătul celălalt al Europei este aşezată sub microscopul aurit al Vestului poleit de snobism şi dor­nic de entertainement. În această „ţară străină“, câte o femeie curăţă fasole verde aşezată liniştit în bucătăria unui apar­ta­ment stil sovietic (Cutting Beans, Ion Gri­gorescu, 1976) sau spală cu peria covoare în curtea dintr-un spaţiu semirural de tranziţie postcomunistă, ca în tablourile neorealiste ale lui Şerban Savu, un alt per­sonaj are lacrimi dintr-un sentiment in­decis, parcă „slav“, ca în lucrările Oanei Fărcaş etc. Vestul capitalist care caută mi­rajul Estului, prins între două etape „ci­vi­lizaţionale“, iată o imagine şarjată până la caricatură în această expoziţie. Pe de altă parte, în substratul iconologic al lucră­ri­lor, aproape că se citesc varietăţi ale doc­trinelor de stânga – de la cele impuse ob­tuz şi brutal de regimul comunist, care au lăsat cicatrici în diferite categorii sociale şi până la valori şi mesaje transmise de ar­tişti discret. Fireşte, consternarea vizi­ta­torului, care se întreabă cum pot fi plasate astfel de lucrări într-un mic templu al capitalismului, nu poate fi decât legitimă.

Dacă mariajul dintre aceste două lumi antagonice funcţionează, iar Scènes roumaines nu este nicidecum un caz izolat, re­u­şita se datorează unei legături de altă natură. De fapt, galeria este un salon cosmetic de proporţii, în care doi gi­ganţi obosiţi ai postmodernismului îşi apli­că liftinguri. Arta şi capitalismul îşi de­plâng limitele şi extenuarea în această are­nă snoabă şi vulgară într-un ritual sa­do­masochist. Louis Vuitton nu este numai finanţatorul expoziţiei, ci şi victimă sim­bolică: ca într-un performance, artistul se joacă cu mecena, provocând noi trans­gre­siuni în câmpul artei. În acest caz, arta are nevoie de evidenţa frivolităţii „ves­ti­ce“ a acestui spaţiu expoziţional ce în­cearcă să cumpere o doză de rafinament es­tetic, proclamat paradoxal „gratuit“, şi mostre de exotism balcanic.

Sponsorul încearcă să iasă din schema vi­trinelor cu produse de lux şi să cumpere nişte „umanitate“, iar acest joc este o va­loare adăugată pentru artefacte. În acelaşi timp, artiştii benefiază de finanţarea Louis Vuitton şi îşi umilesc public sponsorul, su­bliniindu-i superficialitatea, dependenţa de sensul pe care îl poate da arta şi de „căl­dura umană“, emanată de poveştile din Europa de Est. Recent, celebra artistă Ma­rina Abramovici i-a cerut cântăreţei La­dy Gaga să performeze nud într-un scurt scenariu, pentru a-şi finanţa, graţie po­pu­larităţii celei din urmă, un institut de artă din New York. La scurt timp, după ce a obţinut deja încasări importante în urma acestei colaborări, Abramovici declara că doar şi-a bătut joc de Lady Gaga, lăsându-i impresia că o apreciază. Episodul poartă am­prenta unui scenariu asemănător cu cel al „scenelor româneşti“ în Espace Vuit­ton.

Pe de altă parte, nu numai capitalismul are nevoie de împrospătare, ci şi arta, ca­re a extenuat în proiectele sale esteticul, filosofia şi politicul. Jocurile cu sponsorii, deopotrivă sprijin economic şi „ins­tru­mente“ sau subiecte de lucru, integrabile în operă, par a fi ultima provocare lansată de artişti. Cel mai adesea, „terenul“ pe care este plasat acest schimb între artă şi capitalism este „exotismul“. //