Linia de graniţă invizibilă

Romanul Linia Kármán închide trilogia Andreei Răsuceanu, adăugându-se la O formă de viaţă necunoscută (2018) și Vântul, duhul, suflarea (2020), primul roman tradus şi foarte bine receptat în Franţa şi Bulgaria, iar cel de-al doilea fiind laureat al Premiului Academiei Române pentru proză, în 2021. Linia Kármán este romanul în care scriitoarea nu mai are de demonstrat talentul excepţional şi un stil propriu, ci merge în continuitatea unui proiect literar incontestabil ca valoare şi original.

Ca şi în volumele precedente, avem în Linia Kármán evocat acelaşi topos al satului C., de lângă Galaţi, sat care dincolo de sărăcie seculară şi de o climă agresivă, fiind bătut periodic de vântul numit caraelul, dar şi de inundaţii şi de foamete, pe un tărâm uscat, posedă un spirit al locului care e mai puternic decât orice. Există ceva inefabil legat de acest loc arid, există şi legende, dar mai ales pe suprafaţa lui orice întâmplare capătă amploare şi chiar dimensiuni fantastice: o furtună, o inundaţie, bătaia caraelului par desprinse dintr-o poveste din Vechiul Testament. Toate personajele familiei evocate şi-au trăit copilăria la C., apoi majoritatea au părăsit satul, dar amintirea acelui loc îi urmăreşte pe toţi obsesiv. Indiferent de secol, de regimuri politice, satul C. pare un tărâm faulknerian, în care realitatea crudă se împleteşte cu miticul. O furtună care le surprinde pe eroina principală şi pe nepoata ei în maşină, în drum spre Galaţi, îi evocă instantaneu eroinei o altă furtună devastatoare, trăită în copilărie, în satul C. Totul revine, totul se leagă, şi în fapt, şi în amintirea personală.

 O familie originară din C. e urmărită în naraţiune de-a lungul generaţiilor, dintr-o vreme veche, neprecizată, astfel că seamănă cu un timp ab initio şi până în sec. XX. Desfăşurarea nu e cronologică, trecutul izbucneşte în prezent şi prin voinţa personajelor, dar şi dintr-o voinţă proprie, cerându‑şi drepturile, pentru că prezentul nu ar exista fără ce a fost trecutul.

Linia Kármán debutează cu o călătorie a eroinei naratoare, fără nume, şi a unei nepoate a acesteia, care vine din Spania, unde emigraseră părinţii când ea era copil. Iana, care vrea să facă un film ca proiect pentru o şcoală de arte, îi revelează eroinei naratoare problema ei identitară, cum a învăţat limba spaniolă cu greu, cum limba română a auzit-o doar la părinţii ei, cum nu se simte Acasă nicăieri, cum încercând să capteze realitatea prin fotografii şi filme, îşi dă seama revăzându-le că reprezintă altceva decât a văzut ea. Începând mai degrabă cu stângul, întâlnirea dintre cele două femei le face ca pe teritoriu mişcător, pe drum, la Galaţi, apoi în C., să îşi facă confesiuni, dintr-o nevoie vitală de a afla cine (mai) sunt.

 Nu avem doar satul C., ca loc purtător de un spirit al lui, dar şi Galaţiul, revizitat de eroina naratoare, exprimă o viaţă proprie, chiar o corporalitate, pe care trupul şi mintea eroinei o simt profund: „Corpul meu e făcut din strada asta continuă (…), nimic nu e întreg, o lume de resturi care nu se va mai recompune niciodată. Ca şi noi, ca şi vieţile noastre. Mă aşez pe o bordură şi e ca şi cum m-aş aşeza pe marginea unui organ propriu, mă cufund în ea şi ar fi chiar plăcut, în absenţa durerii puternice de cap, de picioare. Mă simt de parcă peste mine s-ar fi trântit carapacea unei scoici încă vii, totul în jur e moale, neclar”.

Călătoria celor două femei este străbătută, în dialogul lor, dar şi în amintiri flashback, de figuri din familie, iar personajul care se desprinde dintre ele este Ioana, bunica eroinei naratoare. Ea a apărut deja în primul volum al trilogiei şi întrupează o figură care a fost, de fapt, maternă. Moartea Ioanei o face pe eroina naratoare să-şi piardă reperele. Moartea este, de altfel, o temă recurentă în această trilogie. Personajele rămân în memoria celorlalţi nu doar pentru cum au fost în timpul vieţii, ci în egală măsură pentru felul în care au murit. Povestindu-i eroinei moartea surorii sale apropiate Sofi, Ioana îi descrie un fenomen care nu îşi pierde niciodată vibraţia negativă şi nici misterul:„Viaţa se retrăgea din corpul ei (…), am văzut efectiv cum dispărea de sub ochii mei, trăsăturile i s-au schimbat, curând mi-am dat seama că rămăsesem singură în cameră”.

În capitolul al doilea, Uliţa italienilor, poate cel mai reuşit, scriitoarea ne conduce într-un alt secol, în care italieni săraci emigrează spre gurile Dunării şi se stabilesc în satul C. E vorba mai ales de un cuplu, Iacomo şi Iovana. Drumul lor cu vaporul, popasul în Stambul, coborârea la Galaţi sunt redate cu precizie în aspectul lor abrupt emoţional, în neliniştea specifică emigranţilor, dar şi în duritatea locului pe care îl aleg. Reîntâlnim astfel problema identităţii din capitolul I şi a legăturii acesteia cu locul de trăit, care o măcina pe Iana. Pământul adoptiv nu e nou, însă „…toate pământurile erau vechi, întotdeauna a trecut cineva pe acolo înaintea ta, nimic nu e niciodată cu adevărat nou”. Nouă este însă experienţa fiecăruia. Iacomo va fi poreclit Mutul, pentru că se retrage într-o tăcere neînţeleasă de cei din jur: „Cineva, o fiinţă nouă, necunoscută, se ridicase la suprafaţă, lăsând în urmă coaja uscată a celui care fusese înainte”. Deşi străini, atât el, cât şi fiul lui, Ioviţi, vor ajunge să participe la cartografierea satului C.

Această epocă îndepărtată este descrisă prin intermediul mai multor personaje, nu doar al cuplului de italieni, unul dintre personaje, tulburător prin destin, este Drăgana. Multă violenţă caracterizează acest loc, de la vremuri atemporale şi până la invazia ruşilor. Dar şi după. Avorturi, violuri, bătăi conjugale, chiar sinucidere, suferinţa domină mai cu seamă asupra femeilor. Degringolada Drăganei, iubirea clandestină, oprobriul comunităţii pentru că ar fi vrăjitoare, avortul, atacul care o sfâşie la propriu din partea unui câine pe care nimeni nu-l cunoaşte, agonia ei, complet singură, şi spânzurarea sunt descrise apocaliptic, cu precizie, într-o viziune asupra condiţiei umane care duce tragicul pe cele mai înalte culmi. În literatura franceză contemporană, doar reputata scriitoare Sylvie Germain a mai avut, tot într-o trilogie (Le livre des nuits, Nuit d’Ambre şi Jours de colère), această percepţie asupra lumii şi a omului ca pe o scenă imensă, dominată de catastrofe, unele de inspiraţie biblică, de dinainte de Hristos, şi cărora personajele trebuie să le facă faţă.

 Al treilea capitol, Necorespunzător, o aduce ca voce narativă pe Sofi, una dintre surorile Ioanei. Sofi este mama Petruţei, care este mama Ianei. Generaţiile se leagă prin moşteniri transgeneraţionale, iar vremurile evocate de eroină sunt contemporane, ajung la Revoluţia din ’89 şi chiar după ea. Modul de viaţă al personajelor în timpul comunismului abordează, astfel, o realitate tot crudă, plină de suferinţe şi de luptele acestora pentru a supravieţui. Avem aceleaşi detalii minuţioase, decoruri şi obiecte de o concreteţe palpabilă, ca în capitolul al doilea, cel care ne plonja, în calitate de cititori, într-o vreme foarte veche, aproape atemporală. Viaţa Sofiei la ţesătoria din Bucureşti, cotidianul într-un apartament mic din Drumul Taberei, violenţă conjugală, dar şi iubire şi resemnare, toate reînvie o epocă în care eroii au încercat să ducă o viaţă normală, în pofida unor condiţii foarte vitrege. Zbaterile lor sunt comparate, prin analogie, cu ceea ce e numit în astronomie linia Kármán, care delimitează în spaţiu ieşirea din atmosfera Pământului spre spaţiul cosmic. De la geografia animată a spaţiului mic terestru se ajunge, astfel, la geografia cosmică.

Originalitatea şi valoarea prozei Andreei Răsuceanu constau în amestecul bine stăpânit de realism şi mitic, în imaginaţia cu care (re)creează lumi trecute, în importanţa pe care o conferă spaţiului locuit, în însufleţirea acestuia şi relaţia lui cu condiţia umană, tragică. //