Pe aceeași temă
In seara de marti, 7 martie, CF Barcelona poate decide cursul unei dispute de care depind stilul si întrebarile pe care epoca noastra si le pune, tot mai des, prin fotbal. Rafinament dens si sistematic - în editie Barcelona - sau calibru si deplasament - în fabricatie Chelsea. Un pic mai încolo, dincolo de scor si de complicatiile interne ale fotbalului ce se va articula sau dezarticula pe Nou Camp, încep întrebarile. Toate trimit la o interogatie mai larga, la o discutie veche, pe care o reluam, ori de cate ori ezitam între autonomie si conformism. Va fi marele meci din grupele Ligii Campionilor o sugestie si o solutie de viata prin arta performantei individuale sau confirmarea aplecarii generale a fiintelor vii si a grupurilor organizate spre standardizare? S-ar putea întelege ca drama are doi actori si se joaca într-un act. E doar o impresie sau, mai bine zis, un reductionism nepotrivit. Nici Barcelona, nici Chelsea nu sunt actori monolitici. Barcelona nu e doar dozatorul de vise din reclama în care joaca, aproape în fiecare etapa de La Liga, Ronaldinho. Barcelona ascunde un efort de organizare care dispare, nemeritat, sub blitz. Nici Chelsea nu e o alcatuire omogena. Aglomerarea de vedete, bani si idei tactice nu e scutita de gratie. Profilul dur dictat de pe linia de fund de John Terry e modelat, o data, în linia mediana de Frank Lampard si laminat, apoi, de Joe Cole si Arjen Robben, cei doi atacanti de vocatie pura ai echipei (unde Drogba si Crespo sunt carnivori extrem periculosi, dar actori izolati, incapabili de compozitie).
Antichitate vesela si depresie proaspata
Barcelona si Chelsea vor juca o miza enorma. Mesajul va fi preluat si prelucrat în urmatoarele luni de fotbal european si mondial. Abia aici putem întelege mai bine cine participa si cine a iesit din cursa pentru elaborarea formulei finale. Cupa Mondiala ne va explica totul în amanunt, dar cateva dintre fortele de mare clasa si discretie care s-au pus, deja, în miscare pot fi descrise de pe acum. Nu e nimic strident sau bombastic în subsolul distins în care cativa artisti ascut penite si invoca rimele viitorului. De cateva saptamani, caracterele si fortele ne sunt cunoscute si nu arata asa cum ne-am putea astepta. Surpriza e mare. Daca vreun curent sau vreo personalitate vor imprima cadenta viitoare a fotbalului si vor participa la discutia pe tema stil sau deplasament, atunci nu e vorba de suspectii obisnuiti. Brazilia, ratacita deplorabil într-un amical frigid si platit, la Moscova, pare sa se retraga, în ultima clipa, din pozitia de regizor al istoriei. Brazilienii au, în continuare, prima sansa la titlul mondial, dar nu mai sunt singurii autori cu idei noi, în fotbalul acestui moment. Vestea vine în primul rand de la Ronaldo, decazut subit la starea de antichitate vesela. Kaka, Adriano si Ronaldinho rascumpara deficitul, dar nici unul din ei nu pare sa se apropie de Mondiale cu siguranta maestrului. Toti trei acuza o depresie proaspata, si asta îi deosebeste de linistea suverana si progresia geometrica a unui clasic. Doar doua echipe si doi jucatori au, acum, siguranta, motivatia si capacitatea de a nu se lasa distrase. si Italia. Lionel Messi si Alessandro Del Piero.
Pasa face echipa
Argentina a jucat, asa cum si cat a dorit, înainte de a se stinge, din proprie initiativa, într-un meci pe care doar Croatia crede ca l-a castigat eroic si spectaculos, cu un 3-2 clasic. Adevarul e ca nu are timp de orgolii, în timpul amicalelor. Si mai adevarat e ca nationala argentiniana, ca si Barcelona, ca si setarile generale ale fotbalului mondial, încep sa asculte tot mai atent la miscarile lui Lionel Messi. Noul fenomen are 19 ani si e cat se poate de atipic pentru tipologia clasica si negativa a titanilor argentinieni. Messi nu e un exploziv isteric si (auto)terminal, ca Maradona, ci un solar, un detasat lucid, un ireprosabil care da, pentru o clipa, impresia unui static. Messi are, mai întai, stabilitate si abia apoi o tehnica uluitoare. Inca o diferenta: între toate darurile luxuriante pe care le arata cand loveste mingea, Messi straluceste atunci cand paseaza. Aparitia acestui geniu constructiv poate pune în dispozitie de joc o echipa. porneste spre Mondiale cu un argument formidabil.
Ultimul ocupant calciot
Acolo va întalni Italia. Toata lumea va întalni Italia la Mondiale, pentru ca toata lumea va trebui sa ia în calcul evenimentul italian. Cine a vazut Italia dejucand, fluierand si cantand armonios în jurul Germaniei (4-1, la Florenta) trebuie sa înteleaga. Noutatea e electrizanta, ca schita care anunta o capodopera. Italia a atins optimismul. Dupa o cautare lunga si ezitari uneori catastrofale (Coreea, 2002), italienii au descifrat formula unui fotbal care a rupt legaturile cu ultimul ocupant calciot si a devenit joc pur ofensiv. Cheia acestei reveniri la joc, la conversatie si la creatie e Alessandro Del Piero. La 32 de ani, Del Piero e unul dintre cei mai neîntelesi creatori de fotbal european. Aripa retinuta, adica un soi de atlet care nu forteaza patrunderi de viteza, ci le creeaza prin driblinguri fatale si plasament perfect, Del Piero impresioneaza rar. Acest atribut se numeste discretie si e un dat al echilibrului clasic. Interventiile lui în joc sunt scurte, decisive si inanalizabile. Ele tin, cumva, mai mult de buna punctuatie decat de persoana si temperamentul autorului. In plus - sau, dupa masuratoarea tabloidelor, în minus -, Del Piero practica fericirea fara spectacol si în viata. Vedeta n-are biografie de idol, desi fotbalistul lasa, la Juventus si la nationala, urma care desparte apele. Miercurea trecuta, la Florenta, l-am vazut pe Del Piero gata pentru capodopera. De la un capat la altul al campului de joc, Italia a respirat prin ideile si miscarile lui Del Piero. Asemenea echipa va fi greu de convins sa revina la static. Brazilia trebuie sa stie acest lucru. Germania a aflat-o din mers si s-a împrastiat ca o fraza prost construita.
Centrul
Cel mai mare regret al Mondialelor va fi absenta, de langa exceptia pregatita de Messi si Del Piero, a lui Steven Gerrard. Cel mai activ si singurul vizionar între mijlocasii Europei joaca fara echipa, si la Liverpool, si la nationala, unde o echipa încarcata de valori e cenzurata de marginirea lui Sven Goran Eriksson. Dar Del Piero si Messi sunt de ajuns. Odata cu ascensiunea lor perfect cronometrata, fotbalul se apleaca din nou spre centru. Acolo unde au dominat, mereu, rafinamentul si inteligenta. Barcelona poate începe, chiar din aceasta seara, procesul larg care va consuma Mondialele: reabilitarea artei.
