Pe aceeași temă
- Nu prea ma simt in stare. (...) Dar s-ar putea sa pun de-o epatare."
Cam asta ar fi starea de spirit a celor doi adolescenti din Metroland-ul lui Julian Barnes, si cam tot la atat s-ar putea rezuma filozofia tinerilor scriitori "desantati" in grup dupa lansarea colectiei Polirom dedicate lor. In efortul lor tenace de a face proza din vieti fara evenimente majore, carora prea putin reusesc sa le dea sens fictional, problemele acestor post-adolescenti e ca au citit prea mult si nu mai stiu ce sa faca din propriile lecturi. Pe undeva, Dan Taranu, Adrian Schiop, Ioana Baetica sau chiar Constantin Popescu au inteles bine ca placa turnanta a post-optzecismului e o revolta a limbajului, numai ca asta nu se rezuma la injuraturi, vocabular fara perdea si citate din Sloterdijk (metaforic vorbind, caci in realitate nici unul nu si-l da drept sursa inspiratoare). Intr-un soi de sequel consumat al eliberarii sexuale saizecioptiste, tinerii prozatori par sa uite ca din vasta productie literara a acelor ani, cartile care-au supravietuit se pot numara pe degetele de la o mana, iar cand se spune ca o data cu Grosan si Sorin Preda, pe de o parte, Nedelciu si Craciun, pe de alta, nu s-a mai putut scrie ca inainte, referinta nu se face la inventarul lor lingvistic. Nu ca ideea micului realism ar fi perimata din start, numai ca, dupa ce-am cazut cu totii de acord ca suntem o generatie dezabuzata, care-a citit in exces si-a dat piept cu toate viciile, care nu-si gaseste locul intr-o societate a decrepitudinii si ajunge sa incremeneasca intr-o trancaneala presarata cu spirite, cu tot potentialul unora din autori, din majoritatea acestor romane si proze scurte, in afara de epatarea burghezului, nu mai ramane mare lucru. Exista insa, ca-ntotdeauna, si exceptii, iar una din cele mai convingatoare este, pentru moment, Ionut Chiva, a carui carte de debut, 69, aparuta tot la Polirom in iulie, e prefatata elogios (in limitele demonstratiei valorice) de Mircea Martin. Fara a se stradui sa precizeze explicit ca e un roman fracturist (Chiva e membru al "grupului literar" tutelat de Ianus, dar scrisul lui e departe de orice cliseu cenaclist), autorul isi dedica volumului unui barman, nea Paris, de la una din cele doua crasme frecventate de scriitorii bucuresteni, ceea ce spune multe nu despre obiceiurile prozatorului, ci despre atitudinea lui fata de adevaratele dimensiuni metafizice ale literaturii. Ca si colegii sai intru fictionalizare autobiografica, Ionut Chiva nu crede in marea Istorie, in marile Teme si literatura grea; recicland o expresie a lui, Chiva nu aspira sa devina un "Sergiu fucking Nicolaescu al doilea, mai prost", in varianta romanesca, si a abandonat visul de a scrie cartea "generatiei prezervativ, a generatiei de sacrificiu". Nu mai crede in puterea punerii in fraza, la fel cum nu crede in victoria finala a frondei si sfidarii sistemului, iar ceea ce-l intereseaza e exclusiv aventura existentiala personala si reuseste sa redescopere astfel elementul esential al inscenarii prozastice - povestea. Pana si titlul (singurul referent plauzibil e o pozitie de acuplare) e un indiciu destul de clar al ireverentiozitatii si incredulitatii autorului.
Ceea ce face remarcabil debutul acestui scriitor este tocmai energia cu care isi conduce structura epica, personajele, limbajul (neostentativ vulgar si fara a forta umorul, Chiva amesteca bine controlat englezisme, unele devenite ticuri - &stuff, whatever -, clisee pretioase - de genul "Traim vremuri neclare" si citate livresti luate in raspar). Scrisul lui are ceva din ritmul muzical al poetilor varstei lui - "Vreau sa ma pierd, bag..., vreau sa beau, stai, nu!, vreau sa fiu cool, sa ma droghez, sa fut femei, barbati, copii, animale, tot, sa pierd bani la jocuri de noroc, sa zic "ce faci, barosane?" si chestii din astea" -, instalandu-se in acelasi timp intr-o absoluta autonomie. In alte conditii, cu un autor-narator mai putin patruns de lehamite si mai putin capabil de a tine piept propriei atrocitati a scrisului (Mircea Martin are aici perfecta dreptate), 69 ar fi avut toate sansele de a se transforma intr-un roman moralist despre urmarile fatale ale jocului inconstient si lipsei de masura. Cei trei anti-eroi de mahala bucuresteana - Ionut (alintat Muiut), Lazy si Vladimir - sunt o gasca incipienta de delincventi, elevi de liceu, predispusi la mici acte de terorism, aproape fara scrupule si suficient de cinici ca sa se preteze la jocurile sexuale ale unor maturi frustrati. Sunt jocuri pe care cred ca le pot controla si impune propriile reguli (Ionut-Muiut incearca o data sa dea publicului lor obisnuit de spectacole porno live o punere in scena a Opiniilor unui clovn ale lui Heinrich Böll) si-n care esueaza definitiv si lamentabil, Lazy si Vladimir din proprie slabiciune si lipsa de perspectiva, Ionut din cauza istoriei comune ce-l ajunge din urma. O poveste de dragoste ratata, Lazy, renegat de parinti, cu un soc nervos la Spitalul 9, un film snuff (aici e de fapt si punctul slab al cartii - plasata in primul capitol, vizionarea filmului, care e in realitate epilogul, arunca lectorul in plin necunoscut, de nedecodat, care-si capata sensurile abia la sfarsit) in care-si distrug viata fiinte dragi, cam asa se plateste lipsa de masura, intr-un roman ce nu comenteaza realitatea, ci o filtreaza printr-o constiinta de-o luciditate maladiva. Iar stapana absoluta a spatiului fictional e povestea, care, spre deosebire de realitate, isi construieste o logica careia ii ramane fidela printr-o armatura de fapte, locuri, oameni.
Cu umorul lui amar, 69 e un roman de o incredibila tristete, o carte cruda care roade temelia certitudinilor semenului cititor, vorbindu-i nu despre o generatie in vrie, ci despre prabusirea unui univers personal. Cu sau fara umbrele lui Burroughs si Salinger in spate, debutul lui Ionut Chiva e unul cu deplin drept de viata in literatura careia ii apartine.
Ionut Chiva, 69, Editura Polirom, Iasi, 2004, colectia Ego. Proza
