Pe aceeași temă
Desi scrie despre sine, autorul foloseste mai intai persoana a treia, din pudoare. Scrie despre sine ca despre un altul, dar ce altceva decat (si) un strain purtam toti in noi, uneori fara sa il cunoastem niciodata? Barbatul "strain" priveste pe fereastra, de la etajul zece al unei cladiri din New York, scruteaza "forfota Paradisului", spune scriitorul. Aici s-a stabilit Norman Manea, in 1988, si a devenit, intre timp, scriitorul roman cel mai cunoscut si tradus in lume.
In "Paradis" nu exista ingeri, ci o lume ametitoare prin diversitate. Desigur, "Paradisul" e o imagine idilica, iar scriitorul citeaza versurile ironice ale poetului Z. Herbert: "In Paradis e mai bine ca in orice tara. Sistemul social e stabil, guvernantii intelepti…". Astfel incepe Intoarcerea huliganului, ultimul roman al lui Norman Manea, aparut in a doua editie deja, in 2006, la Editura Polirom.
Scriitorul poseda o biografie speciala care, din pacate, inlocuieste, uneori, lectura operei. Prima editie a cartii a aparut in 2003, tot la Polirom, si a fost bine primita de… o parte a criticii. In octombrie 2006, romanul a fost recompensat cu cel mai prestigios premiu acordat, in Franta, unui scriitor strain: Prix Médicis Etranger. Predecesori? Kundera, Cortazar, Zinoviev, Eco, Auster, Roth, Pamuk.
Intoarcerea huliganului este un splendid roman despre memorie. Despre nedreptatile din istoria noastra recenta, si nu doar despre nedreptatea facuta evreilor. Despre cunoasterea de sine si, inca o data, despre memorie. Un roman proustian, de fapt. O aventura in "le moi profond", "in aceasta incertitudine pe care o numim sinele"*.
Romania devine, in text, "Jormania", nume preluat dintr-un text al lui I.P. Culianu. Tara natala, confiscata de doua dictaturi, pe rand: cum sa te intorci acolo, in 1997, dupa 9 ani? Aceasta e intrebarea de la inceputul cartii. Ideea intoarcerii in tara declanseaza o intoarcere in memorie. Autorul isi apropriaza marturisirea si avem de-a face, de acum incolo, cu persoana I: "M-am imbolnavit, in ultimii ani, de un sindrom special, Sindromul Jormania…". Este un resort profund al identitatii si nevoia de a intelege cine este el. Manea se identifica lesne cu Mihail Sebastian, "huliganul" anilor ’30, care se simtea mai roman decat voiau sa-l accepte multi romani. Amintirile scriitorului, din anii ’30, se indreapta mai degraba spre zone de lumina decat spre episodul deportarii. Nu pentru ca avea atunci o varsta frageda, ci pentru ca Infernul nu poate fi descris. Inghesuita in trenuri sordide, populatia evreiasca deportata in 1941, in Transnistria, a trait o experienta pe care autorul o inconjoara, fara sa o poata fixa in cuvinte. Frisonul insuportabilului este insa transmis de text. O obsesie se naste, in urma acestei hartuiri din copilarie: plecarea. A fugi pentru a (mai) trai. Ideea revine, in text, de-a lungul timpului: unchiul Ariel va pleca la Paris, dupa moartea mamei, tatal va pleca in Israel.
Zona de lumina din anii ‘30 o reprezinta scenele in care sunt descrisi parintii autorului, chiar de la prima lor intalnire. Targurile Bucovinei anilor ’30, ca Itcani, Burdujeni, Falticeni, sunt vazute ca-n basm, femeile se preocupa de rochiile pentru baluri, viata e pasnica si indestulata, agitatia unchiului Ariel, care discuta despre cartile lui Mihail Sebastian, De doua mii de ani si Cum am devenit huligan, comandate de libraria la care lucreaza mama autorului; totusi, nelinistile lui Ariel au loc intr-o tara inca democratica.
Ruptura apare odata cu deportarea, numita de Norman Manea Initierea. Scriitorul a explicat termenul: "un copil care se descopera gratie unor colectivitati; nu e alegerea lui, e destinul lui"**.
De ce "huligan", pe de alta parte? Este un clin d’œil facut lui Mihail Sebastian. "Huliganul" este marginalul, strainul, intrusul. "Antipartinic, extrateritorial, cosmopolit apatrid", adauga Manea, in roman.
In 1945, cand are loc repatrierea din Transnistria, pe documentele oficiale nu se da nici o explicatie pentru aceste stramutari fortate de populatie: autorul revine asupra acestui fapt, din neputinta de a admite ca s-a petrecut ceva acceptabil si legal.
Structura narativa a cartii este complexa, cu reveniri si repetitii, in meandrele trecutului. In cercurile concentrice ale memoriei, in care scenele cele mai vii si frapante sunt cele re-intrupate dintr-un detaliu aparent nesemnificativ, de catre memoria involuntara, se trece de la anii ‘30, ai copilariei, la Romania anilor ’50, cand autorul e adolescent UTM-ist si "rateaza" o cariera in partid, pentru ca devine sensibil la excluderea din UTM, pe motive de dosar, a unor colegi. Apoi la anii ’60, cand, tanar inginer, detasat pe un santier din Ploiesti, lucreaza, noaptea, cu detinuti (unii politici?). In fine, in 1986, cand isi serbeaza ziua de nastere pentru ultima oara in tara.
Figura mamei revine, in episoade sfasietoare, pentru ca, din cauza exilarii, fiul nu poate asista la inmormantarea ei, la Suceava, asa cum ea ii ceruse. Figura tatalui, tocmai pentru ca traieste demn, silentios, o detentie abuziva, in lagarul de munca de la Periprava, in 1958, este al doilea portret care se retine. Acumularea de tragedii individuale, facand parte dintr-o tragedie colectiva, este coplesitoare, incat pare… romanesca!
Dupa M. Sebastian, Manea se identifica si cu Kafka, scriitorul al carui nume e deja sinonim cu termenul "singur". Norman Manea isi reconstruieste, prin prisma intelegerii, trecutul. Daca anii ’50 si ’60 au parut sa stea, pentru tanarul Manea, sub semnul unei temporare linisti, acum, acea perioada e vazuta ca parte dintr-un timp negru, insuportabil. Perioada comunista e caracterizata remarcabil: "Fericirea obligatorie in colonia penitenciara a Minciunii".
Autorul compara cele doua totalitarisme ale secolului XX si face o observatie la care nu ar adera multi dintre istoricii actuali occidentali, in special francezi (unii dintre ei, coreligionarii sai, de altfel): "Nazismul si-a definit clar proiectul, si-a tinut promisiunile, si-a rasplatit fidelii, si-a anihilat victimele fara ezitare, fara sa le ofere alternativa convertirii sau minciunii. Prin contrast, comunismul fericirii universale incuraja sau impunea convertirea, minciuna, complicitatile, isi asasina pana si fidelii. Politia gandirii, esentiala sistemului, impunea adevarul care slujea partidului. Intre promisiune si realitate, mereu mai ireconciliabile, operau suspiciunea, pervertirea si spaima".
La intoarcerea in Romania, in 1997, scriitorul frapeaza printr-o observatie cu mare forta caracterizatoare pentru ceea ce a putut insemna comunismul: "Moartea, da, a trecut Moartea pe aici… Dar nu era deja aici, nu de ea fugisem? In 1986, dictatura devenise Moarte…".
Dincolo de poezia unei incursiuni proustiene prin meandrele memoriei, aceasta intelegere echilibrata si justa a unei epoci face valoarea Intoarcerii huliganului. Spuneam ca autorul nu cade in capcana lamentarilor. El respinge "retorica frivola a victimizarii", pentru ca "victima e deja umilita de destinul ei"***. Norman Manea priveste suferinta ca om universal, si nu ca evreu: "Suferinta nu ne face mai buni, nici eroi. Suferinta corupe, ca tot ce e omenesc, iar suferinta livrata public corupe iremediabil".
Autorul nu se plange nici de dificultatile exilului, ales la varsta de 50 ani!; il mentioneaza ca pe o ruptura decisiva, dar privirea e calma, detasata: "Deposedarile nu sunt deplorabile, doar pregatiri pentru ultima deposedare".
De unde venim si incotro ne ducem?, scriitorul se indeparteaza de granita problemelor identitatii evreiesti de fiecare data cand crede ca a zabovit prea mult si-si pune probleme general-umane: "Exilul incepe prin iesirea din placenta… Mama ar fi adevarata noastra patrie. Doar Moartea ne elibereaza si de aceasta apartenenta…. Intoarcerea in Patrie nu ar fi decat intoarcerea la mormantul mamei".
Ca orice scriitor important, Norman Manea are o memorie prodigioasa, in care salasluiesc nenumarate personaje (portrete neconventionale facute lui N. Steinhardt, dar si lui Moses Rosen) si bucati imense de real. Translate in cuvant, in literatura, ele isi desavarsesc viata pe care, inainte de transfigurare, o posedau doar partial si neexpresiv. Scriitorul recreeaza nu o lume, ci mai multe si ne ajuta sa intelegem si noi, mai bine, aproape un intreg secol. Cartea este si una de eruditie, pentru ca sunt convocate figuri importante ale culturii universale, citate din acestia sau propria lor biografie sunt luate ca subiect de meditatie, de la Paul Celan la Cioran, de la Freud la Gombrowicz, de la Florin Mugur la Gellu Naum, de la Kierkegaard la Proust.
Cui ii e frica de… Norman Manea? Cu siguranta, celor care nu au vrut sa vada in el un scriitor roman - si universal - care ne face cinste. Celor care, in loc sa reflecteze la textul din 1991, Felix Culpa, al lui Manea, despre Mircea Eliade, l-au luat ca - nesperat - pretext de acuza impotriva unui scriitor pe care il marginalizeaza in primul rand pentru ca e (putin) diferit de ei.
Prin intermediul limbii romane isi gaseste scriitorul insa cea mai potrivita si necontestata locuire: "Gasisem, iata, in cele din urma, adevaratul domiciliu. Limba promite nu doar re-nasterea, ci si legitimarea, reala cetatenie si reala apartenenta". Norman Manea scrie intr-o admirabila limba romana, expresiva, pe alocuri poetica.
Totusi, exista la Norman Manea o tristete neconsolata a respingerii pe care a trait-o in Romania. De aceea, la intoarcerea din ’97, nu accepta decat o minima mediatizare, si aceea doar in provincie. Dupa ce a fost tratat in presa drept "tradator", in urma textului despre Eliade, Manea simte ca oricine l-ar putea vedea astfel, in Romania, ceea ce nu este cazul, din fericire. Mai mult, presedintele Traian Basescu l-a decorat, in decembrie 2006, pe Norman Manea cu Ordinul Meritul Cultural in grad de Mare Comandor.
In Suedia se vorbeste tot mai mult despre Norman Manea ca despre romanul cu cele mai mari sanse de a primi Premiul Nobel pentru Literatura. Ar trebui sa fim mandri.
Norman Manea, Intoarcerea huliganului, editia a doua, Editura Polirom, 2006.
