Pe aceeași temă
Intreaga serie de carti si articole ale lui Vladimir Tismaneanu se subsumeaza invitatiei de a spune "Nu" regimului uitarii. Acribia scrierilor sale a demistificat si a demontat mitologiile din jurul comunismului romanesc, incepand de la primele eseuri difuzate de Radio Europa Libera pana la cele mai recente carti semnate fie in calitate de autor, fie in cea de editor coordonator. Avand studiile recenzate in reviste de referinta anglo-saxone (Slavic Review, Times Literary Supplement), contributor al unor periodice influente (The New Republic, Common Knowlegde, Gazeta Wyborcza), prezent in consiliul editorial al unor publicatii care dau tonul dezbaterilor politico-culturale (East European Politics and Society s.a.), Vladmir Tismaneanu continua o traditie a excelentei in stiintele sociale exemplificata de anvergura intelectuala a unui Ghita Ionescu, profesorul roman de stiinte politice de la London School of Economics si Universitatea Manchester, fost colaborator al BBC.
Nu exista, cel putin prima facie, la saptesprezece ani de democratie postrevolutionara, riscul unui Minister al Adevarului, care sa rescrie istoria comunismului romanesc pentru a demonstra ca "2+2=5" si sa valideze butada lui Orwell despre comunisti, ca nimic nu este mai imprevizibil pentru acestia decat trecutul. Dimpotriva, numeroase studii individuale sau colective au destelenit aria acestor studii, beneficiind si de accesul, e drept ca partial si fragmentar, la arhive. Insa, asa cum afirma Vladimir Tismaneanu in Refuzul de a uita, se poarta un autentic "razboi impotriva amneziei". Ideea nu e noua, insa merita apasata. Intr-un dialog purtat cu Mircea Mihaies in 1991, politologul si istoricul Vladimir Tismaneanu ii declara acestuia: "Comunismul e, inainte de toate, o lipsa a memoriei. (...) Jucandu-ne putin cu vorbele, am putea zice ca avem de-a face cu o adevarata mnemofobie. Societatea comunista este o comunitate mnemofobica, in care amintirea este considerata un pacat".
Asadar, nimic mai potrivit in a-l descrie pe Vladimir Tismaneanu drept un "Marcel Proust al comunismului romanesc", spre a relua sintagma lui Mircea Cartarescu. Autorul este la o doua carte consecutiva al carei titlu trimite explicit la tema memoriei - Refuzul de a uita (2007), dupa Democratie si memorie (2006), ambele publicate de editura Curtea Veche. Cele doua volume colectioneaza veritabile "madlene" ale unei calauze in bolgiile totalitare ale secolului XX, articole si interviuri aparute in cotidiane si periodice (Evenimentul Zilei, Cotidianul, 22, Idei in Dialog s.a.). Privit superficial, cuprinsul ultimei antologii de articole pare a fi o insiruire rapsodica, a carei unitate nu se lasa deslusita panoramei pripite. Ce legatura poate fi intre seful Securitatii Pantiusa si opozantul anticomunist Vasile Paraschiv? Sau intre Milosevici si Truman, intre Brucan si Virgil Ierunca alta decat cea a extremelor de semn contrar privind decenta ca precept politic si, respectiv, probitatea intelectuala? Pe de alta parte, nu poti sa nu remarci afinitatile dintre Kolakowski, Michnik, Zinoviev, Saharov sau proximitatea intelectuala a unor J.-F. Revel, Jeanne Kirkpatrick, Rosenthal s.a. Orice clasificare pare incompleta, daca se insista asupra unor criterii analitice sofisticate; de aceea, cea mai simpla, dar nu si simplificatoare, pare a fi data chiar de titlul unuia dintre articole, Prieteni si adversari ai societatii deschise. Se exprima astfel un ideal politic dupa o sintagma recurenta in cartile si interviurile lui Vladimir Tismaneanu - "societatea deschisa" in traditia liberala a lui K. Popper.
Integrat intr-o cultura euro-atlantica, Vladimir Tismaneanu scrie cu egala competenta despre derapajele populist-autoritare ale Americii Latine si postcomunismului, despre crizele ce au zdruncinat blocul comunist sau despre apostazia unor intelectuali influenti ai secolului XX. Un loc aparte revine portretelor ganditorilor care au marcat istoria ideilor si disciplinelor de care au fost legati. Paginile de evocare a unor I.P. Culianu, V. Ierunca, M. Sora, L. Kolakowski, A. Michnik, J.-F. Revel imbina exercitiul de admiratie cu claritatea argumentului, intr-un excurs adeseori luminat de calde flash-uri retrospective. Asa aflam, bunaoara, de precizia, inca actuala, a spusei lui M. Sora din februarie 1990 ca Romaniei ii lipseste "o viziune comuna asupra binelui public" sau despre vizitele la Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, pe care Tismaneanu ii numeste "profesorii mei de spirit liberal anticomunist"; la fel, nu poti trece impasibil citind despre soneria ("istorica" a adaugat Mircea Mihaies) a lui Revel din Saint Louis, pe care scria "Revel, Sarraute, Tzara" (traim intr-o lume mica si suprarealista - Revel era insurat cu ziarista Claude Sarraute, casatorita inainte cu fiul lui Tzara).
Pe de alta parte, bestiarul teratologic al comunismului pare a fi scris sub lupa unui dicton englezesc, din nou, recurent in seria de dialoguri purtate cu Nicolae Manolescu, Mircea Mihaies, Stelian Tanase s.a., ce ar merita degraba importat: "Fiecare sfant are un trecut, fiecare pacatos are un viitor". In articolele despre Pantiusa, Draghici sau Hrusciov transpare cat de departe este scrisul lui Vladimir Tismaneanu de spiritul iacobin, vindicativ si lipsit de tonuri intermediare. Rarele expresii ale caintei, precum cele din memoriile lui Hrusciov din anii marginalizarii dupa preluarea puterii de catre Brejnev, depun marturie nu atat pentru dispozitia sau inclinatia de a amesteca albul cu negru spre a relativiza judecata morala, cat pentru rigoarea de a decupa si a delimita fara echivoc albul de negru.
Refuzul de a uita consemneaza intr-un miniserial de sase articole, Un puzzle cu Securitate, partid si UTC, cat de importanta era ideologia pentru partid si felul in care comunismul dinastic romanesc pedepsea ereziile gandirii libere. In 1965, un grup de studenti de la Facultatea de Filosofie au fost acuzati de discutii "subversive", "dusmanoase" si chiar "tentativa de lovitura de stat". Au urmat interminabile sedinte si, ulterior, exmatricularea liderilor grupului informal, Stelian Vasar, Octavian Nicolae, Mihai Turcu si Iulian Badin, pentru "vina" de a pune sub semnul intrebarii calea dreapta a marxismului. Oazele firave de gandire revizionista au fost suprimate abrupt inca de pe treptele universitatii. Episodul de la Facultatea de Filosofie documenteaza limitele asa-numitului "dezghet ceausist", dar si felul in care vorbitori fluenti ai vulgatei marxiste s-au convertit, dupa 1989, la limbajul nou, odinioara "burghez", al democratiei liberale.
Anii 2006-2007 au inregistrat pentru agenda publica si micul pas de la parlamentarism la barbarie, date fiind reactiile politice si, partial, mediatice, la Raportul Comisiei Prezidentiale de Analiza a Dictaturii Comuniste. Mai multe interviuri si articole pot fi grupate in jurul acestei problematici, in special discutiile purtate de autor cu Ovidiu Simonca, Rodica Palade si Marius Vasileanu. Semnificatia Raportului a fost dezbatuta pe larg, iar obiectiile, criticile si acuzatiile au primit raspunsurile cuvenite la momentul formularii lor. Mai putin comentate au fost metoda si deontologia cercetarii cand ai in fata un asemenea subiect. Aici, Vladimir Tismaneanu vorbeste in repetate randuri despre spiritul "compasiunii pentru victime" cu care a fost redactat documentul, indiferent daca au fost membri ai elitei interbelice sau simpli anonimi care au inteles sa lupte pana "se limpezeste lumea". In egala masura, efortul comun al membrilor Comisiei a fost strabatut de imperativul claritatii analitice, pastrand distinctia dintre perspectiva analizei si cea a judecatorului. Failibil si imperfect in chestiuni de detaliu, insa nu in liniile directoare si acuratetea informatiilor majore, Raportul este la capatul opus plajei lingvistice subintinse termenului "rechizitoriu". Completand Raportul Comisiei Wiesel, cele doua documente certifica faptul ca "Romania intra in Uniunea Europeana cu o pozitie clara fata de ceea ce au insemnat si fascismul, si comunismul" (p. 215).
Obsesiva si mereu actuala, tema responsabilitatii intelectualilor in polisul democratic apropie reflectiile lui Vladimir Tismaneanu de filonul gandirii necaptive central-europene. De curand, a aparut antologia de studii si eseuri a marelui filosof polonez Leszek Kolakowski, Modernitatea sub un neobosit colimator (ed. Curtea Veche, traducere Mihnea Gafita). Iata doua citate in oglinda: "In cazul intelectualilor, singura chestiune concreta in legatura cu care sunt raspunzatori este buna folosire - adica folosirea corecta si cat mai putin perfida - a cuvantului. Este vorba, aici, mai putin de adevar, cat de spiritul adevarului, din moment ce nimeni nu poate jura ca nu va gresi niciodata" (L. Kolakowski); "Rolul intelectualilor critici este esential nu doar pentru definirea mizelor acestor lupte, dar si pentru formularea limpede a acelor valori care trebuie aparate impotriva profetilor neocomunisti si/sau tribalisti. Intelectualii sunt cei care traiesc (...) pentru si din cultivarea ideilor, fiind totodata implicati, de partea democratiei, in conflictul care se desfasoara in sfera publica" (V. Tismaneanu). Este, evident, o pledoarie pro domo sua, de care Vladimir Tismaneanu se achita fara rest.
Vladimir Tismaneanu, Refuzul de a uita, Ed. Curtea Veche, 2007
