Maestrul Fischer s-a mutat de la Motel Tarantino la Hotel Wittgenstein

Redactia | 24.01.2008

Pe aceeași temă

 In august 1972, Miguel Najdorf, un polonez-argentinian-evreu ratacitor, a avut o viziune orbitoare: l-a vazut pe Mozart, la Reykjavik. Juca sah. In program: Partida a 6-a, in Risc Major, de Robert James Fischer. Inteleptul Najdorf a inteles, pe loc. Omul care muta piesele venea de demult si mergea nicaieri. Nu putea fi ajuns din urma si va cadea, tocmai de aceea, intr-o zi, dincolo de marginile ratiunii, intr-o groapa comuna sau in bratele rancede si febrile ale nebuniei. Najdorf, Mare Maestru, la randul lui un initiat in misterele numerice ale sahului si Kabbalei, a vazut de la inceput sfarsitul. Deocamdata insa, la capatul scaparatoarei Partide a 6-a, Najdorf a putut sa murmure atat: "E Mozart!". In sala, unde cuvintele batranului argentino-polono-iudeu au fost intelese ca o comparatie, si nu ca un strigat de recunoastere, lumea a izbucnit in aplauze. Bobby Fischer castiga magnific, inca o partida, in fata Campionului Mondial, Boris Spassky. Coroana lui Spassky, frumosul si distinsul rus incadrat drastic de o numeroasa delegatie de partid si KGB, incepea sa alunece. Asa cum incepea sa alunece, inca nestiut, intreg Imperiul Sovietic. Najdorf a vazut in sahul lui Bobby Fischer capacitatea stranie, sublima si devastatoare de a gandi si crea integral. A vazut-o primul si a spus-o, asa cum se cuvine, invocandu-l pe Mozart, patronul perfectiunii armonice, pentru ca era cum nu se poate mai aproape de intelesul mistic al experientei lui Fischer, evreul, initiatul fara lume si impotriva lumii, vizionarul si idiotul absolut. Insa descoperirea lui Najdorf, desi vasta si profunda, nu era inca intreaga. Din sala lipseau doi autori fundamentali: Shakespeare si Freud. Marele tunet al dramei istorice si soapta care o explica, intr-un moment irepresibil de marturisire. Boris Spassky i-a introdus pe amandoi, cu un gest uluitor. In clipa in care a inteles ca sacrificiul simulat de mutarea lui Fischer nu are o solutie, adica in clipa in care a terminat de parcurs opera enorma comprimata de Fischer intr-o singura mutare, Spassky a inceput sa aplaude. Invins, distrus de stralucirea ilogica a unui pusti fara stat, sistem si stabilitate, Spassky se inclina cu un efort cumplit, dovedindu-si legitimitatea adanca. Caci Spassky, pe nedrept defaimat de caricatura prelungita a propagandei sovietice si de ostilitatea "din principiu" fata de tot ce era sovietic, a fost un Rege adevarat. Iar un rege adevarat se recunoaste dupa cum stie sau nu stie sa cada. Gestul de noblete pura al lui Spassky a scos din minti delegatia sovietica, pentru care invinsul nu mai era nimic altceva decat viitoarea victima a unei sedinte de critica tovaraseasca. Asa a si fost: intors la Moscova, Spassky a fost rapid umplut de plasturi stalinisti: "cosmopolitism", "lipsa de raspundere", "delasare". Insa gestul lui Spassky avea cu totul alta valoare. Plecat cu toata caldura si sinceritatea din inima unui om cinstit, gestul de admiratie al lui Spassky se oprea in inima necercetata, mica si crispata a geniului Fischer. Socul l-a cutremurat pe marele teoretician al puritatii singuratice. Inecat de un tremur aproape spasmodic, Fischer a baiguit ceva si s-a facut nevazut. Era prea mult. Era insuportabil. Gestul lui Spassky patrunsese acolo unde nimeni si nimic nu reusise vreodata sa ajunga. Fischer s-a simtit o clipa in pericol. Emotia care l-a gatuit pana la descumpanire ar fi putut desira geometria supraetajata a unei minti perfecte, dar mineralizata de singuratate. Fischer s-a simtit slab. Ajuns intr-o camera ferita, a marturisit unui colaborator, cu o voce neobisnuit de calda: "Spassky e un gentelman". De fapt, Fischer a vrut sa spuna, odata cu Freud: "Am tata". Marea partida de sah din Islanda proclama un nou Campion Mondial, dupa ce convocase, in acelasi loc si moment, geniile trecute si prezente ale umanitatii si schimbase cursul istoriei viitoare, prin umilinta desavarsit aplicata birocratiei de partid sovietice de un pusti tembel, necapatuit si nevrotic. Insa nimic din maretia acestui moment de istorie magica nu poate egala clipa adanca si secreta in care Bobby Fischer si-a gasit, in sfarsit, Tatal. Il cauta de mult. Destinul tragic al lui Robert James Fischer s-a incheiat pe 17 ianuarie 2008, tot la Reykjavik, acolo unde Bobby devenise Campion Mondial. O singura data a reusit Fischer sa se apropie de conditia sa umana. In timpul aplauzelor de la sfarsitul Partidei a 6-a. Restul a fost drama. Drama desavarsita si inumana a unui geniu.

 

IQ anti-Comintern

 

 Primul lucru pe care l-a aflat si studiat Bobby e ca nu are tata. Gerhardt Fischer, un evreu german recrutat din mediile univeristare de comunisti, a fugit la jumatatea anilor ’30 la Moscova, unde a devenit agent Comintern. Tot acolo s-a casatorit cu Regina, tot evreica germana, tot comunista si la fel de daruita cauzei. Apoi, Regina a luat drumul Americii, in vreme ce Gerhardt, refuzat la intrarea in Statele Unite, a urmat cariera globala a unui agent Comintern: Spania, Franta si, ultima oara, Chile. Bobby s-a nascut mai tarziu si e aproape sigur ca tatal sau adevarat a fost Paul Felix Nemeny, un emigrant evreu maghiar, bineinteles comunist, dar si acel barbat care a avut grija sa trimita regulat bani familiei Fischer. Bobby n-a avut pe cine numi tata. Prezenta mamei a fost mai curand o distanta. Decisa sa contribuie la reusita Revolutiei Mondiale, Regina s-a daruit Partidului Comunist American. Apoi, poate in urma unei sarcini de partid inspirata sau decisa la Moscova, Regina a devenit, ca atatia alti "oameni de bine si de stanga", pacifista. Evident, noua cariera impunea stramutarea in California contraculturala, hipiota si ultrapacifica. Era 1961 si, de atunci, Bobby nu si-a mai vazut mama. Curand, mama a gasit un pacifist englez, s-a casatorit si a plecat, definitiv, la Londra. Un timp, Bobby a fost crescut de sora lui, Joan. Apoi n-a mai fost nevoie. Intr-o zi, Joan a cumparat un set ieftin de sah si l-a adus acasa. Din acel moment, Bobby a intrerupt legaturile cu restul lumii. Cu cativa ani inainte de a-l parasi, Regina l-a tarat dupa ea la "shrink", terapistul, de obicei psihanalist, pe care americanii emancipati si bogati sau evreii nepracticanti il frecventeaza pe post de confesor-depanator. Dar psihanalistul n-a gasit nimic rezolvabil in monomania unui copil care refuza sa cunoasca altceva in afara de sah. De la 16 ani, indata dupa ce Regina s-a facut nevazuta, Bobby a inceput sa o urasca metodic. Pe ea si pe toti cei ce tineau intr-un fel sau altul de orbita materna: comunismul, Rusia sovietica, evreii, cauzele colective, problemele irezolvabile sau decise peste capul lui mare, din ce in ce mai mare. Evident, sahul era partenerul nevinovat si preferat al acestei furii. La 16 ani, Bobby era deja o somitate. Campion al Statelor Unite la 14 ani si Mare Maestru la 15 ani, Fischer nu mai avea loc in prezent, in timpurile fixate de Razboiul Rece si de sahul clasic fondat de Capablanca, Alehin si Lasker. Idolul lui bizar, temut si rareori mentionat intr-o lume de sahisti rationali, era Paul Morphy, o aparitie care a electrocutat secolul XIX, a devenit cel mai mare jucator de sah al lumii, s-a retras brusc, plictisit, si a murit la 46 de ani, intr-un acces de inactivitate profunda, retras si ingrijit pana la capat de o mama si de o sora devotate. Bobby l-a pomenit cu o clarviziune care viza, de fapt, viitorul. La 10 ani, dupa ce l-a comentat entuziast pe Morphy prin tot Brooklynul si a maturat intr-un simultan stralucit toata suflarea de la Manhattan Chess Club, Bobby a anuntat: "Voi deveni campion mondial, apoi ma voi retrage, caci restul va fi lipsit de sens". Declaratia a intarit convingerea, de altfel nu foarte riscata, dupa care "Bobby e sonat". John Collins, profesorul sau de sah din Manhattan, a ghicit adancimea si drama acestui gen de declaratii, observand tulburat: "A venit sa il invat sah. Nu era nevoie". Poate ca bunul Collins auzise ceva despre cota de inteligenta pe care Bobby o expusese in scolile din Brooklyn. IQ-ul lui Fischer: 180-190 de puncte. De neconceput. Si, de asemenea, o pista falsa. Bobby, neinteresat de studiul in trepte si variatie tematica, parasise scoala. Collins a inteles mult mai bine adevarul despre structura interioara a elevului sau ipotetic. "Cand a venit la mine, Bobby stia tot. Nu fiindca invatase, ci pentru ca era programat genetic sa joace sah". Restul a curs, asa cum era de asteptat, asa cum anuntase, din timp, Fischer si asa cum fusese, de fapt, programat, intr-un aranjament stravechi, ciudat si rau inteles.

 

Sah mat semit

 

 In urmatorii 20 de ani, Bobby a distrus, cu buna stiinta si cu o degajare de "american kid gone crazy", establishment-ul sahist sovietic. Intre 1937 si 1972, titlul mondial a fost cucerit si aproape pasat dinastic intre sovietici. Desi asta e prea putin spus. Intr-adevar, sahul, din care leninismul a luat cu nesat aura de joc al mintii stiintifice si vigoarea mentala autonoma, a devenit jocul propagandistic en titre si ocupatia de masa a societatii sovietice. Ofiteri, proletari, genii politice conducatoare, de la Lenin la Stalin, au jucat sah si au tinut sa fie fotografiati sau pictati incruntandu-se titanic deasupra tablei de sah. Cluburile de sah, Regionalele, Federatiile Republicane si Federatia Unionala au creat o retea uriasa de competitii si jucatori care au generat un numar strivitor de sahisti de mare valoare. Mai toti evrei. Iar asta a devenit, curand, o problema. Campionul mondial al anilor ’50, Mihail Botvinnik, stalinist sadea pana la sfarsitul vietii, a fost exceptia agreata, evreul exemplar si protejatul aparatului de partid. Mihail Tal, poate cel mai talentat produs al scolii sovietice, a avut grija sa se distruga cu un amestec de tutun si alcool. Mai discret, Efrim Geller a facut figura evreului cuminte. Insa David Bronstein, var de gradul doi cu Lev Trotki, a fost toata viata haituit, in calitatea sa perpeuta de "trotkist". In 1976, cand Viktor Korcinoi, alt mare evreu sahist, a ramas in Franta burgheza, Bronstein a refuzat sa semneze o declaratie de condamnare publica. Bronstein nu a mai avut dreptul sa iasa "afara" vreme de 15 ani. In 1991, Bronstein arata vizitatorilor, in micul sau apartament din Moscova, carnetul de pensionar in care se putea citi, negru pe alb: "Pensie redusa cu 10% pentru lipsa de fidelitate fata de patria sovietica". Gary Kasparov, alt copil minune evreu al sahului sovietic, a fost repartizat cu resentiment maxim in rolul de Iuda si contravaloare opusa sahistului favorit al Partidului, rusul Anatoli Karpov, un jucator extraordinar care n-avea nevoie de garzi ideologice. Vasili Smislov si Boris Spassky n-au fost evrei, dar proeminenta lor sahista a convins, peste tot intre oamenii de rand, ca amandoi "trebuie sa fie evrei". La mijlocul anilor ’70, sahul era, de altfel, un atribut al refuznicilor, in mare parte evrei. Anatoli Saranski, viitorul mare politician si teoretician israelian al democratiei, a fost arestat in 1977, dupa ce participase la seminarii clandestine dedicate crizei care l-a impins pe Gershom Scholem la redescoperirea traditiei medievale mistice a Kabbalei. Saranski, matematician si excelent jucator de sah, scrisese o dizertatie care prelungea filozofia numerica a sahului in stiinta strategiilor decizionale si era convins de apropierea tainica a sahului profund de mistica. In inchisoare, Saranski a avut la dispozitie, prin imprudenta natanga a autoritatilor sovietice, un joc de sah. Detinutul si-a continuat studiul si a pus la punct un sistem de rezistenta si blocaj logic la metodele de ancheta si interogatoriu. Dincolo de URSS, un numar impresionant de campioni mondiali, candidati la titlu si mari maestri au fost evrei. In acest punct, discutiile despre procentaje nu mai convin celor ce s-au straduit sa deplanga si blesteme "invazia evreiasca" in miscarea comunista. Si totusi, de unde apropierea constanta intre spiritul evreiesc si jocul de sah? Doua studii deja faimoase ale lui Charles Murray (Human Accomplishment), respectiv Jason Hardy si Henry Harpending (Natural History of Ashkenazy Intelligence) au cautat, fara succes, un raspuns cuantificabil. Nu l-au gasit. Dar au reusit sa dezlege misterul. Inteligenta teoretica masiva si apropierea de retortele abstracte ale tablei de sah sunt rezultatul unui antrenament istoric si cultural complex, in care evreii au fost obligati sa se inroleze. Discutia e lunga si nu face bine apucatilor antisemiti. Insa geniul lui Bobby Fischer si stralucirea extraordinara a scolii sovietice pot fi intelese mai bine. Fischer, evreul nepracticant si razvratitul antisemit de mai tarziu, a fost intruparea frenetica si luminoasa a unei lungi traditii de educatie cerebrala severa, uneori fanatica, intotdeauna temerara.

 Nu a iluzionismului intelectual, care e cu totul alt sport, ci a unei forme de existenta teoretica acerba si realista. Sahul lui Fischer a fost definit, asemenea marii gandiri rabinice, ca "materialism teoretic", un fel paradoxal si proaspat de a gandi complex si sagetator, prin speculatii care tintesc, neincetat, victoria cea mai prozaica. "Sahul e un joc in care invingatorul impiedica si zdrobeste gandirea celuilalt", credea Fischer. Ce nu avea cum sa stie acelasi Fischer era ca urmatoarea victima a sistemului avea sa fie Bobby Fischer.

 

Misterul final

 

 In 1992, dupa 20 de ani de letargie, Fischer a reaparut. Tocmai in Iugoslavia, care nu a pierdut prilejul de a curta titlul marelui pasionat de sah Tito si tocmai in fata lui Spassky. Pretextul: o bizara rejucare a "Meciului Secolului", din 1972. Fischer, in continuare capabil de strafulgerari de geniu, a castigat categoric. Insa declinul interior era ireversibil. Fischer devorase, in 20 de ani, tot sahul lumii, suma marilor sai adversari, aparatul de partid sovietic, amintirea unei mame indiferente si a unui tata absent. Pana si regulile clasice ale sahului devenisera un balast insuportabil. Fischer le-a torturat si inlocuit cu asa-numitul "Fischer Random", un soi de alchimie planificata, in care piesele si regulile de joc sunt aproape aleatorii. Ce mai ramanea de detestat? Desigur, patria americana. Pretextul a venit odata cu meciul jucat in Iugoslavia, in dispretul regimului de sanctiuni occidentale. Guvernul american l-a citat pentru proces. Fischer a raspuns scuipand televizat pe citatie si a ratacit apoi prin Ungaria, Filipine, Iugoslavia si Japonia. In urma lui, o dara de spiritisme conspirationiste antiamericane si antisemite, presarate pe la radiouri semiclandestine si in fascicule redactate subteran. In 2004, americanii l-au reperat in Japonia si au cerut extradarea. Au urmat 8 luni de semiarest. Bobby le-a petrecut in hoteluri mizere. Le cunostea bine, din anii in care zacuse deprimat, langa Los Angeles, prin acele moteluri irespirabile din filmele lui Tarantino. Dintr-un astfel de Motel Tarantino si-a donat, de altfel, banii unei biserici de circ si rit neoprotestant. In ultima clipa a reaparut inteleapta, blanda si incapatanata Islanda. Parlamentul islandez i-a oferit cetatenia. Bobby s-a retras la Reykjavik, intr-o casa cenusie si rece, un soi de coliba pescareasca betonata, dusmana a culorilor si simtirilor de orice fel. Un bunker in aer liber de felul celor in care a ales sa-si petreaca razvratirea epistemologica Wittgenstein, un filozof de-a binelea inrudit cu tragismul radical din centrul mintii lui Fischer. Acolo, impaunat cu o barba care facea rau chipului sau persistent de adolescent, si-a intalnit Bobby Fischer sfarsitul. Nu se stie cine a fost prezent, in aer, mental si deasupra, la despartire. E un mister.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22