Mai ții minte Horezu?

Cartea Atelierelor reconstituie în mozaic miza, ambianța, atmosfera și graficele de intensitate ale celor patru ateliere regizorale susţinute de Andrei Şerban la Plopi, Horezu, Ipotești și Mogoșoaia.

„Mai ții minte Horezu?“ Patru cuvinte care te urmăresc după ce ai terminat Car­tea Atelierelor. Sună ca un vers de de­mult, au o coeziune ciudată, chiar și fără să fi citit cartea în care le pomenește în treacăt o ac­triță (Andreea Bibiri). Este una dintre secvențele unui fragmentarium editat anul trecut sub un cvasi­ano­ni­mat - „Academia Itine­ran­tă Andrei Șerban“, scrie pe copertă la locul au­to­ru­lui. Există totuși două co­or­donatoare - Monica An­dro­nescu și Cristiana Gavrilă - care au încercat imposibilul: să prindă esen­ța impalpabilă, dar puternic re­ma­nentă și structurantă a charismei lui An­drei Șerban.

Cât e de greu știu pe propria-mi piele. Acum zece ani am încercat și eu, fără gând editorial, să consemnez întâlnirea de outsider cu vocația transformatoare a ar­tistului. Prin jocul împrejurărilor, re­zul­tatul a rămas cuprins între coperțile unui volumaș de circulație restrânsă, Cercuri în apă. Știu deci că în Cartea Atelierelor s-a încercat imposibilul și de aceea spun: aproape s-a reușit. Nu e nevoie decât de contribuția empatică a cititorului, dator să fie curios peste medie de o experiență oarecum inițiatică și să-și lase de bu­nă­voie la intrare șublerul adecvat literaturii. Cartea Atelierelor nu e literatură. Sau, și mai bine spus, prin gravitatea cuceritoare a unei foarte tinere participante la ate­liere: „Academia Itinerantă nu este doar despre teatru, ci despre cum să trăiești“ (Elvira Lupșa).

Sunt aproape 400 de pagini, scrise de 59 de condeie diferite, în­ce­pând chiar cu al lui Andrei Șer­ban și continuând cu câteva tex­te admirabile ale unor oameni de teatru, apoi cu multe altele scrise de ac­tori, de „observatori activi“ sau de alți par­ticipanți mai mult sau mai puțin în­tâmplători. Din toate se recompune dra­matic, intermitent și impresionant un fel de salt colectiv. „Adevărata operă în­tre­prinsă de Andrei Șerban de-a lungul tu­turor creațiilor sale constă în căutarea în­dârjită și în punerea într-o lumină cât mai vie și mai adevărată a tipului uman care face posibilă splendoarea - o splen­doare sfâșietoare - a vieții.“ Cuvintele îi aparțin lui Horia-Roman Patapievici și fac parte din prefața volumului - un text în­zestrat cu simplitatea intens poetică și de­finitivă a unei teoreme. Enunțul ei mi-ar lua, cu siguranță, mai multe cuvinte decât autorului: „Peste ani am înțeles că sensul primei reconstrucții a spațiului public ro­mâ­nesc, după căderea comunismului, s-a realizat prin conjugarea Pieței Uni­ver­si­tății cu spiritul operei lui Andrei Șerban din Trilogia Greacă. Când eram adunați împreună, în noul spațiu public pe care îl cream în Piața Universității, simțeam că se mai află ceva sau, mai bine spus, cineva cu noi. Nu era politicul și nici po­litica. Cu siguranță, nu era doar ci­vis­mul; nici, cu atât mai puțin, ideologia. Era un «sacru» al libertății și al fra­tern­i­tății“. Scurta demonstrație a lui H.-R.P. conjugă astfel două fenomene din pa­ra­digme diferite, pe care timpul le-a învestit deja drept piloni ai conștiinței noastre în postcomunism. Citit așa, acest interval de 25 de ani capătă un sens și o direcție co­rectă, în ciuda detaliilor incredibil de frus­trante și a rezultatului atât de violent im­perfect din jur.

Cartea Atelierelor re­cons­tituie în mozaic miza, am­bianța, atmosfera și gra­fi­cele de intensitate ale celor patru ateliere regizorale, câ­te au încăput până acum în finanțarea fluctuantă a Academiei Itinerante - un proiect inițiat de Corina Șu­teu prin Institutul Cultural Român, filiala New York. A început în 2007 undeva în Apuseni, la Plopi, cu lucrul pe textul Tatianei Ni­cu­les­cu-Bran, care avea să devină apoi spec­ta­colul Cartea judecătorilor, regizat de An­drei Șerban și prezentat de câteva ori la New York, București și Paris. Voletul doi a venit trei ani mai târziu, la Horezu, a con­tinuat în 2011 la Ipotești și a avut un ultim episod în vara lui 2012, la Mogoșoaia. Ul­ti­mele trei ateliere n-au mai adus pe scenă spectacole, drept care primul trebuie con­siderat mai degrabă o excepție.

Tipicul e unul și același: totul ține trei-pa­tru zile și începe cu un drum cât mai lung până la locul cu pricina, urmat de un exercițiu de liniștire la sfârșitul zilei, sub cerul liber. Confort la limita de jos. Trezit la 5,30 dimineața, exerciții afară - res­pi­ra­ție, tăcere, atenție, coordonare a mișcării etc.; mese frugale, în timpul cărora se „lucrează“ la a-l percepe pe cel de lângă tine; improvizație de grup, absolut liberă pe tot parcursul zilei („Părea că nu-i în­vață nimic și nu le vine deloc în ajutor“ - Tatiana Niculescu-Bran), prezentarea re­zultatelor noaptea târziu, cu comentarii. Lait­motiv 1: în mod ciudat, nimeni nu obosește. Laitmotiv 2: dispare sentimentul de competiție, se instalează putința de a lu­cra în grup.

Cine nu cunoaște sau nu gustă teatrul lui An­drei Șerban ar trebui să citească măcar textul lui George Banu, care explică ad­mi­rabil nu doar ce trebuie să fie un atelier, ce îl face de neconfundat cu un workshop (în care doar se transmit intensiv tehnici teatrale), dar mai ales ce rost au aceste intermezzo-uri didactice în metabolismul artistic al celui care a pus în scenă Tri­lo­gia Greacă. Această din urmă pre­ci­zare conține cheia de acces la un tip de ex­pe­riență pe care am numit-o, riscând, „ini­țiatică“. Andrei Șerban are „o ap­ti­tu­di­ne unică de a anima un grup, de a-l gal­va­ni­za, de a-l face creativ“, e ceea ce a re­u­șit în 1990 la Teatrul Național din Bu­cu­rești și făcut să lase urme definitive în ac­torii unei întregi generații, spune G. Banu, care explică totul prin experiența de la La MaMa. Aici ajungea în 1969 tâ­nărul re­gi­zor român și crea rapid o co­mu­nitate, ca­re nu e nici trupă, nici familie. Are un li­der efectiv - nu numit pe cale ins­titu­țio­nală -, se ține laolaltă prin valori egal îm­părtășite, prin durată și prin mo­dul de via­ță, printr-o energie fragilă, re­zultă din ce spune George Banu: zece ani mai târziu, Zeitgeist-ul (spiritul timpului) îl trăda pe Andrei Șerban, comuniunea ace­ea se osi­fica iremediabil. În această pier­dere s-ar afla originea a ceea ce a po­posit și în Ro­mâ­nia în 1990 și a continuat apoi, din când în când, ca un lung pe­le­rinaj de re­gă­sire de sine în grup, de re-sur­sare.

„Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună“, scrie în epilogul cărții An­drei Șerban. Într-un stol, păsările „pot gân­di și reușesc să se miște împreună. La fel in­sectele, peștii, animalele... Oa­menii - dim­potrivă, fiecare în sin­gu­ră­tatea sa“.

Este complicată povestea cu An­drei Șerban! Mulți continuă să spună că e vorba de un „far­seur“, un „guru“, de un soi de scamatorie (Andreea Bibiri are curajul să aducă vorba). Destui nu uită că regizorul e un om dificil, ca și cum asta ar fi un lucru rar, și contabilizează ar­gu­mente de toată mâna. Ce e de făcut? Mai nimic, doar pariul pascalian ce mai ajută. Cine nu știe cu greu va ști, asta e. Trăim într-o lume făcută din linii frânte, blocați în amănunt, ca gâzele cărora le modifici la infinit traiectoria cu un fir de pai. Ci­tind cele patru sute de pagini, normal ar fi să tragi concluzia că A. Șerban te învață pe unde să ieși din această logică. Evident, dacă vrei.

Cei care „vorbesc“ în Cartea Atelierelor spun unul și același lucru: Atelierele i-au schimbat. Indiferent dacă au sau nu darul scrisului, că sunt vechi oameni de teatru, precum criticii Alice Georgescu sau Corina Șuteu, George Banu, actori cu cotă (Ma­rius Manole, Ana Maria Macaria ș.a.), jur­naliști (Simona Chițan) sau intelectuali de cu totul altă formație (Răzvan Penescu, matematician) ori tineri abia intrați în scenă, toți transmit stupoarea de a-și fi atins brusc, și la unison, un centru viu de care nu aveau cunoștință. Trăirea aceasta în colectiv (citiți paginile în care se vor­bește de exercițiul final, de grup, de la Mogoșoaia) pare să-i urmărească. E o ex­periență care firește că nu me­ta­mor­fo­zează, dar pune un reper de o neobișnuită durabilitate. Din păcate, de nepovestit: trebuie să admit, aleg deci frânturi.

Luciditatea trimisă între paranteze, la Alice Georgescu: „ajungi să pricepi un pic ce se întâmplă și nu mai poți (...) nici să fii cel care intră în sală și se uită sever la sce­nă, fiindcă le știe el pe toate și e în mă­sură să pună note. Viața ți se com­plică... (...) Uman, cred că acolo s-a pro­dus un declic care a continuat în unele călătorii ale mele individuale. Am în­ce­put să mă întreb un pic care e treaba mea aici, pe Pământ, și pe pământul tea­trului (...). Mo­mentul când ajungi să te în­trebi asta e destul de zguduitor...“. Ta­tiana Ni­cu­les­cu-Bran, distribuită subit în propria-i dra­matizare: „N-am trăit ni­cio­dată o si­tua­ție mai stranie, mai alie­nan­tă, dar, în același timp, mai plină de în­țelesuri și des­coperiri despre propria iden­titate“.

Impactul descoperirii de sine: „Ce are An­drei Șerban minunat și respingător în ace­lași timp este faptul că îți pune o oglin­dă în față, te obligă să te vezi cum ești, iar uneori nu ai chef sau nu ai pu­terea să te privești“ (Marius Manole). „Nu mulți re­zis­tă la această confruntare. Unii fug, alții se sperie de ei înșiși“ (Io­nuț Caras).

Emoția dusă până dincolo de pragul exal­tării: Ipotești, „un mic ashram nu numai teatral“ (Adelaida Perjoiu, despre cel mai iubit dintre atelierele Academiei Iti­ne­ran­te). Sau: „Poate numai când am pășit în Grădina Ghetsimani de la Ierusalim am mai trăit acel sentiment de atem­po­ra­li­tate și de liniște dinaintea unei porți des­chise spre absolut“ (Simona Chițan).

Cine este acest Andrei Șerban? Din cel mai recent interviu, apă­rut în Adevărul, deducem un intelectual profund conectat la realitate (decorul ultimei sale montări, cu norii pe podea și florile cres­când cu capul în jos, din cer, rezumă Ro­mânia). Din autobiografia publicată acum opt ani (O biografie), extragem o ființă ca­re calcă prudent și conștient prin sine în­săși: „îmi e mult mai uşor să fiu sincer cu alţii, cu un actor, de exemplu: nu mi-e deloc greu să-i arăt lui când ceva nu e adevărat. Am dezvoltat un obicei «pro­fe­sional» care mă protejează, căci vor­bindu-le altora despre ei înlătur gân­du­rile incomode despre mine“.

În Cartea Atelierelor sunt câteva scurte por­trete admirabile (la Sanda Manu, la Geor­ge Banu și nu numai). Și mai este acesta, aniversar, semnat de H.-R. Patapievici în prefață: „La șaptezeci de ani, Andrei Șer­ban este un geniu împlinit: este, adică, la fel de fragil, de vulnerabil, de nesigur, de însetat de adevăr și de splendoarea lumii ca totdeauna“. //