Pe aceeași temă
„Să rănească fiindcă a fost rănită!”. Numai Maia Morgenstern putea să rostească această replică prin care exasperarea lui Shylock justifică răzbunarea cămătarului evreu. Și doar această oportunitate de a avea o actriță de forța și determinarea acestei doamne de fier a scenei explică într-un fel ideea regizorului de a face din bătrânul evreu din cunoscuta piesă a lui Shakespeare o femeie.
Dacă am privi în istorie la originile scrierii, la vremurile descrise, când în serenissima republică venețiană evreilor le era acceptată doar cămătăria pentru a se întreține și când în niciun caz femeile nu aveau acces la această treaptă socială, propunerea n-ar mai avea temei. Chiar și invocata implicare din umbră a reginei Elisabeta și presupusa încercare de otrăvire de care e învinuit un farmacist evreu, anecdotă despre care povestește Haig Acterian în comentariile sale, nu se pot lega prin extensie de contextul cultural al actualei montări de la Teatrul Evreiesc de Stat. De altfel, nu e mult de când aici a avut loc o altă versiune scenică a poveștii cămătarului de pe podul Rialto, aceea revizuită de Arnold Wesker și pe care regizorul Grigore Gonța a adus-o pe scenă cu privirile spre prezent. Și mai aproape de noi, în ultimul an al vieții lui, Ion Caramitru l-a jucat la Teatrul Național pe Shylock, rol la care a visat mai mult decât la regele Lear și pe care l-a interpretat în stilul său romantic, acordându-i tot creditul și făcând din monologul celebru despre persecuție și motivele ei un emoționant, vitriolant moment al spectacolului.
Eugen Gyemant, regizorul actualei producții de la TES, plasează acest monolog din care Maia Morgenstern face, prin combustia care o caracterizează, punctul culminant al pledoariei lui Shylock, mai aproape de începutul spectacolului și îi dă astfel actriței spațiu să-și justifice mai apoi atitudinea, respectiv furia și exasperarea ajunse la cote maxime: „N-are un ovrei ochi? N’are un ovrei mâini, organe, mădulare, simțuri, afecţiuni, patimi? Nu e hrănit cu aceeaşi hrană, rănit cu aceleaşi arme, supus aceloraşi boli, vindecat prin aceleași leacuri, încălzit şi răcorit prin aceileași iarnă și vară, ca și creştinul? Dacă ne înțepaţi, nu sângerăm? Dacă «ne gâdilați, nu râdem? Dacă ne otrăviți, nu murim? Şi dacă ne necinstiți, să nu ne răzbunăm?»” „Dacă suntem ca voi în toate celelalte, vrem să vă semănăm și în asta, Dacă un ovrei necinstește pe un creştin, care este smerenia acestuia? Răzbunare. Dacă un creştin necinstește pe un ovrei, care trebuie să fie răbdarea lui după pilda creştinească? Apoi, răzbunare. Răutatea pe care ne-o învăţaţi o voi înfăptui, şi ar fi rău dacă n’aș întrece pe dascăl.”.
Nu avem punctate mai atent însă, cum ar fi fost poate folositor, scenele în care evreul/evreica își arată iubirea pentru Jessica și îndrumările de părinte și nici acelea în care batjocura la care era supus/ă Shylock atinge cote maxime, respectiv hărțuirea, pălmuirea, scuiparea la care e supus din partea celor care îi vor cere mai apoi sprijinul, împrumutul.
Mereu a fost dificil de păstrat echilibrul în această piesă stufoasă, cu multe planuri între faptele bune și cele rele, între cei care le fac și cei care le suportă, și cu atât mai mult între adevăr și manipularea lui. Cum ideile regizorale ale lui Gyemant merg spre un teatru în teatru, avem de-a face cu o înscenare plină de fum, marcată de arcadele succesive în trompe l’oeil ale scenografiei lui Vladimir Turturică și dubla funcție a unor obiecte folosite când ca mese de machiaj, când ca dulapuri cu sertare și destinații simbolice. Povestea lui Shylock, chiar dacă nu e nici prea minunată cum apare în ediția in folio și nici veselă, cum am văzut că s-a tradus recent titlul, are în acest context tendința de a fi la concurență de prim-plan cu alte momente expandate din budoarul Portiei, care-și pune la încercare logodnicul. În straie de femeie modernă, costum office sau rochie de seară ca în scena premergătoare invitației la petrecerea ce se va dovedi o farsă, Maia Morgenstern nu are decât un gând și o grijă. Să-și strige furia în vorbele de foc pe care Shakespeare i le-a destinat, simțindu-i durerea, cum spune Heine, până la înfrângerea finală când, în imposibilitatea de a-și îndeplini promisiunea de răzbunare sugerează prin gesturi soluția sinuciderii. Lacrimile din ochii actriței în această scenă finală, când se retrage purtând însemnele și blestemul neamului, răscumpără neînduplecarea condamnată de unii, din clipa în care ceruse, în cazul neplății, o felie de carne din trupul datornicului.
Firele încâlcite ale acțiunii, pe care scenariul de spectacol nu le gestionează mulțumitor, ne îndepărtează însă de acest adevăr final, unde spectacolul ar fi trebuit să se termine, fără pastorala care a urmat, scena în care Jessica, fiica nesupusă evadată din temnița familiei, se răsfață sub razele lunii, lângă iubit și un alt cuplu profitor al situației dramatice prin care trece Shylock, respectiv Portia și Bassanio. Și dacă Shakespeare a avut nevoie de înțelepciunea acestei femei implicate în piesă printr-o intrigă amoroasă, trebuie oare să-i urmăm gândul fără a renunța a mai pune în discuție adevărul din spatele judecății? Portia vine cu cartea legii și le dă cu ea în cap, invocând chichițe avocățești. Evreul trebuie deposedat de avere și obligat să treacă la creștinism. Trădată la rândul ei în iubire, cea care credea că a adus rezolvarea face și mai greu lințoliul mâhnirii, care acoperă până și crângul în care fug de ei până și îndrăgostiții. Un final ca la teatru.
Dezbaterea despre adevărul lui Shylock rămâne, ca mai totdeauna, suspendată undeva la jumătatea drumului. Cine are dreptate, în fond, în povestea acestui personaj-simbol? Antonio și suita lui de nobili petrecăreți dintr-o Veneție care-și spunea republică, dar îi batjocorea pe nevoiași și-i silea pe evrei să supraviețuiască în ghetou din camătă, singura îndeletnicire permisă? Sau evreul care revendică egalitatea în drepturi și credință? De partea cui e morala? De partea lui Antonio, huzurind pe canapele luxoase și a găștii lui din care face parte și filfizonul Lorenzo, care o amăgește pe Jessica cu ifose de îndrăgostit? Sau de partea evreului care o crescuse în respect pentru învățătura Talmudului și legile lui Solomon?
Un spectacol de teatru nu e chemat să tragă concluzii și cu atât mai puțin să arate cu degetul, dar nici să rătăcească printre ipoteze. Așa încât, deși rolul Portiei în interpretarea sensibilă a actriței Natalie Ester impune în această istorie paralelă o perspectivă mai umană, rațională, asupra cazului Shylock, modul în care regizorul insistă asupra detaliilor diluează și face chiar confuză implicarea personajului salvator. La fel de puțin convingătoare sunt și personajele din anturajul lui Antonio, acest alt Jaques melancolicul care emite panseuri hedoniste din mrejele unor cadâne asezonate unui alt secol. Îndrăgitul Alexandru Finți e imaginea simpatică a unui Casanova expirat, demn de milă în final, când urmează să-i fie sfârtecat corpul sub amenințarea satârului mânuit de Shylock, ceea ce dăunează mesajului piesei, privindu-l pe acela care vrea să-și facă singur dreptate ca pe un hapsân. În fond, Shakespeare în piesa sa pune față în față nu doar creștinul și evreul, ci și două moduri de a privi morala. Și, orice s-ar spune, problema aristocrației decăzute, a creștinului imoral nedemn să o reprezinte în conflict cu evreul vexat, înainte de orice în amorul propriu, rămâne una esențială. Cine vorbește în numele moralei și cine are dreptul să o facă? Taberele nu sunt egale, iar unii interpreți, George Remeș (Bassanio), Lorenzo (Filip Popescu) Gratiano (Darius Daradici), puțin convingători. Se rețin ca bune accente în spectacol prezențele lui Mihai Ciucă în rolul Dogelui, a lui Constantin Botezatu, un Lancelot hâtru și bonom, și a Mirelei Nicolau în rolul lui Tubal, transformat din prieten într-un fel de lacheu/bodyguard. Isadora Băltățeanu îi atribuie Jessicăi ceva din fragilitatea ei adolescentină, rămânând în final cam debusolată în privința viitorului acestui personaj, vulnerabil nu doar prin inocență.
Am plecat de la spectacolul Teatrului Evreiesc de Stat cu gândul la un final emoționant din spectacolul de odinioară al Naționalului, unde cei doi protagoniști ai înfruntării rămân împăcați cu soarta, refugiați în propria credință și... întorcând spatele publicului care-i aplauda. Într-un fel, retragerea înlăcrimată a Maiei Morgenstern spune cam același lucru.
Cum am devenit huligan, pamfletul de răspuns al lui Mihail Sebastian la prefața ofensatoare a filosofului Nae Ionescu la romanul De două mii de ani, rămâne actual câteva secole mai târziu de la data când Shakespeare a aruncat mănușa. Recitiți și comparați. Priviți acest spectacol și reflectați! //
Comentarii 0