Marea trăncăneală digitală

„Facebook e pentru bârfă“, îmi scria ci­ne­va. Succesul său are ca principal in­gre­dient voluptatea nepedepsită a voa­io­ris­mului generalizat. În viața reală, voa­io­rismul e dubios și dificil. El presupune imixtiuni or­ga­nizate în intimitatea alt­cui­va, eventual protejată le­gal. Pe Facebook, ma­te­rialul clientului se etalează de bună voie. Oamenii își na­rează viața curentă, își dez­văluie voluntar stările de spirit, gândurile, pro­ble­mele (chiar intime) sau as­pirațiile, oricât de mărunte, oricât de smintite. O tribulație personală mărturisită public e mai ușor de suportat, chiar dacă reacțiile empatice sunt ste­reo­tipe și formale. Anunți moartea unui bun prieten și te alegi cu o mulțime de for­mu­le consolatoare sobre („RIP“) sau mecanic pioase („Dumnezeu să-l odihnească“ etc). Te declari emoționat de un examen, ți se urează coral „baftă“! O fotografie cu pi­si­cuțul tău convalescent va fi întâmpinată cu o salvă de înduioșări prefabricate („vai, ce drăguț e!“, „scumpul de el“ sau, în va­rianta snob anglofonă: „cute!“). So­li­da­ri­ză­rile sunt dublate de invidii ascunse, com­parații măgulitoare și fariseice sau iden­tificări sumare. Pulsiunea narcisică se do­vedește irepresibilă. Oamenii simt că mica lor lume, fuzionată cu marea trăcăneală de pe Facebook, nu este în sine atră­gă­toa­re. De aceea, unii dezvoltă - ca în Evul Me­diu - tehnici de captatio benevolentiae ba­zate pe „afectarea modestiei“. Admit, bunăoară, că sunt incapabili să repare ște­cherul, amplasează înainte de confesiune interjecții autoironice, se declară ne­pu­tincioși, cerșesc asistența într-un registru ingenuu. În fața atâtor exerciții de mi­ni­malizare, simpatia interlocutorilor e aproa­pe automată. Se dau sfaturi, se comunică dificultăți similare, dimpreună cu soluțiile lor originale sau recuperate din tradiție.

Facebook oferă deopotrivă pa­ra­disul îndoielnic al dicteului au­tomat și impenitența orgasmatică a salatei de cuvinte. Un singur exemplu, cules în ziua în care scriu aceste rânduri și semnat Gigi Le­onte: „«VOI/NOII» - am luptat «1989» - (rasculat) pentru libertate. «LIBERTATE» inseamna: liberalism a te misca precum o biluta de mercur sau de rulment. teo­rema inteleapta, in firea omului data de «i» BRATIENI» .@PAKKAT - Romanii, ro­mania dupa 1989, au intrat,. mai usor, inapoi in perioada primitiva a co­mu­nis­mului sclavagist Istoria va fi parte in­te­granta din neam. - Iliescu/gorby/KGB cu toata camarila lor se opun ANTANTEI“.

Greu de supraviețuit unui asemenea șoc! Umanitatea în toate stările sale de agre­ga­re sau dezagregare... Logica trimisă în vi­zi­tă la Muzeul Torturii. Viziuni profetice, la solduri, mesianisme de cartier, apocalipse de o involuntară veselie tristă. Cons­pi­ra­țio­nismul ascunde ceața groasă a unor gân­diri embrionare, neptunice, cataclismice. Co­lecția pare nesfârșită. Nu mai are co­no­tații locale și sezoniere. Corpul social este secționat în manieră geologică, expunând straturi străvechi și repertorii de cimitir proaspăt. Oameni cu nivele culturale stri­dent contrastante ajung să-și „vorbească“, să se învecineze virtual, să se bată pe umăr. Evident, probele fățișe de agramatism com­promit, cel puțin în principiu. Dar e loc pentru toate figurile și opțiunile, într-un cocktail indefinit, care mixează poezia isi­hastă cu virtuțile sucului de mere, pozitivismul de al­ma­nah cu huiduiala de meci, flora de maidan cu finețea ikebanei. Aici, se răsfață tra­comanii inflexibili, ne­poții liberi ai pro­to­cro­nis­mului, care susțin că ro­manii au fost cuceriți de daci... În cutare ungher se perpelesc anticapitaliștii vis­cerali, post-gramscieni, ga­ta să pună bombe în băncile vinovate de Criză și să incendieze avuțiile nedemne ale noilor îmbogățiți. Grupul nostalgicilor ceaușiști, care și-ar dori învierea lui Vlad Țepeș și înflorirea unui regim de mână forte, nu face decât să recruteze noi adepți. Nu pot fi ignorați nici filorușii gata să exalte vedenia împărăției panortodoxe chemate să îngenuncheze decadenta aro­ganță a occidentalilor papistași sau pro­testanți. Un pic surprinzătoare această ig­noranță absolută, capabilă totuși să sus­cite fervente pasiuni geopolitice...

Societatea noastră virtuală este oglinda ce­lei reale, fie că ne place sau nu. Practic, lu­mea românească tribală, unde cultura con­tractului e nulă, dialogul e formal, sus­pi­ciunea, omniprezentă, își pune amprenta și pe socializarea virtuală, unde toate aces­te trăsături suferă amplificări nestânjenite. În 25 de ani postcomuniști, nu am reușit să conturăm o agora demnă de acest nu­me. Familia e tribul securizant, dar, cum ie­șim pe stradă, suntem înconjurați de duș­­mani închipuiți, asaltați de străini du­bioși, care sunt acolo pentru a ne face rău. Spa­țiul nostru public nu e dedicat con-lu­cră­rilor spre binele comun, ci „scandalului“, care este corolarul toxic al unui carnaval fără sfârșit.

Iarmarocul opiniilor de pe Facebook se ali­mentează din libertatea teoretic nelimitată a postărilor. E adevărat că Facebook Inc. a pus la dispoziția utilizatorilor săi un sis­tem de early warning. Poți nu doar eli­mina din listă, ci și raporta indivizii care te hărțuiesc verbal, sexual sau confesional. Liniile roșii ale corectitudinii politice par asigurate prin acest mecanism sanitar. Și totuși, obscenitățile sau probele con­clu­den­te de insanitate mentală abundă. S-a creat un sentiment de proprietate asupra paginii „personale“ și el e adesea dublat de certitudinea că depășirea normelor de conviețuire „civilizată“ nu poate fi real­mente sancționată. Un cetățean agresiv sau dezaxat psihic poate fi blocat, dar ni­mic nu-l împiedică să revină pe Facebook sub un alt nume.

În ipostaza forte, autoritară, uti­li­za­to­rul poate face un status. În cea lejer hermeneutică, el se poate lansa în co­mentarii la declarațiile altora. Pentru a fi băgat în seamă, trebuie să figurezi pe lista de prieteni. Dreptul fiecărui pro­prietar de pagină de a modifica lista de prie­teni prin noi includeri sau excluderi e frecvent invocat, mai ales în mediul ro­mânesc, dominat de intoleranță și in­cul­tu­ra dialogului. Nici comentatorii, nici des­tinatarii lor nu prea știu să-și exprime opi­nia în mod coerent și decent, fără con­ton­dențe jignitoare. Supărarea mutuală e frec­ventă. Cei mai mulți nu suportă, pur și sim­plu, diferența de opinie. Vor numai apro­bări entuziaste, aplauze și urale, ca și cum ar fi mici dictatori care au convocat, pe pagina proprie, mini-congrese menite să le confirme „puterea“, adică veșnica în­dreptățire. Voința de putere a micro­dic­ta­to­rilor e de o naivă transparență: ei anun­ță, periodic, lichidarea dizidenților prin excluderea lor din lista amicală. Amuzant e că lichidatorii nu atribuie excomunicările propriei lor insatisfacții, ci prin idio­sin­cra­zii derivate: i-au prins pe eretici cu sim­patii dezavuabile (dăduseră „like“ la pa­gi­na lui X sau Y, personalități publice din alt trib). Orice nou exemplu de intransigență e plebiscitat. Lichidatorul este felicitat pen­tru tăria sa de caracter, mai ales într-o lu­me nesigură, plină de falși prieteni.

Ajungem, prin urmare, la un punct nodal: în spațiul eteric al Facebook, valorile sunt exclusiv retorice. Deși CEDO a creat ju­ris­prudență legată de responsabilitatea afir­mațiilor pe Facebook (asimilat ca spațiu pu­blic, în pofida paginilor „personale“), uti­lizatorii evoluează într-un vid juridic. Nu există, în întreaga lume, suficiente ins­tanțe de judecată pentru a disciplina anar­hia etico-atitudinală de pe Facebook. Exis­tă doar căi personale de atac, astfel încât calomnia, de pildă, poate fi denunțată în instanță cu probe culese de pe Facebook. Asta poate induce o anumită autocenzură în cazul persoanelor publice, ale căror sta­tusuri sunt mai rezonante. Dar o res­pon­sa­bilitate factual discriminatorie (plătești doar dacă ești celebru) este doar o formă ne­dreaptă de sadism compensatoriu. E ca și cum VIP-urile ar fi obligate să facă amen­dă onorabilă pentru a ispăși privilegiile acestui statut. E clar însă că o „legislație“ (oricum carentă și aplicată selectiv) nu e moralmente pertinentă și își pierde jus­ti­ficarea de principiu.

Aici ne lovim de problema mai amplă a re­glementării Internetului, care nu și-a găsit soluții globale, ci doar ilustrări lo­ca­le, mai ales în țările cu deficit democratic sever, unde guvernele își arogă abuziv drep­tul de a filtra accesul la servere sau de a cenzura anumite conținuturi. Deo­camdată, Internetul și rețelele de so­cia­lizare nu sunt propriu-zis reglementate, cu excepția sancțiunilor penale aplicabile în cazul pornografiei infantile și a pe­do­fi­liei. Anything goes! – e singura „normă“ ope­rativă. De mic, orice copil bine educat învață (sau cel puțin învăța) diferența din­tre public și privat: nu scotocești în poșete sau genți străine, nu te uiți pe gaura cheii, bați la ușă pentru a fi primit într-o în­că­pere care nu-ți aparține... În lumea vir­tuală, confuzia mentală dintre aceste două registre s-a extins fără opreliști. Mi s-a în­tâmplat, cred că și dumneavoastră, ca o con­versație privată să fie redată publicului larg, fără niciun soi de preaviz, d-apoi de accept din partea mea. Dacă blochezi pe cineva, ai toate șansele ca acela să scrie ime­diat o postare incriminantă la adresa ta. Deși bazată de libertatea fiecăruia de a-și selecta compania, geometria variabilă a grupurilor de prieteni devine o sursă continuă de irascibilitate, proastă creștere sau chiar insultă gratuită. O me­ta­co­mu­ni­tate a exclușilor – unită prin frustrarea comună – asigură, astfel, lipsa oricărei curtoazii imperative, abolește orice con­duită amabilă, suprimă regulile ele­men­ta­re de dialog civilizat.

Afirmația că, pe Facebook, va­lorile au o semnificație ex­clu­siv retorică (și ornamentală) nu se bazează doar pe vidul le­gislativ, ci pe conduita efectivă a utilizatorilor. Orice ai spune/scrie pe Facebook, ai posibilitatea - și deci tentația - de a mima o atitudine, pentru că, in­diferent de valoarea ei formală (curaj, sin­ceritate, eroism etic, solidaritate, angajare politică partizană), ea nu are consecințe practice în lumea reală. Asta se vede cel mai clar în cazurile de mobilizare civică pe Facebook, unde adeziunile și de­cla­ra­țiile de suport sunt înmiit mai numeroase decât persoanele care ies efectiv în stradă pentru a susține o cauză. Toate emoțiile prin care ne conturăm atitudinea per­so­nală pe Facebook sunt absorbite în gaura neagră a virtualității rămase la stadiul de virtualitate. Unitatea teoretică dintre vir­tual și real se plătește printr-un soi de schi­zofrenie benignă, infantilizantă și toc­mai de aceea prizată ca un drog ușor. Iresponsabilitatea funciară a utilizatorului de Facebook - care duce la o derealizare a simțului civic - reprezintă punctul forte al deciziei de a intra în rețea. Oameni care nu suflă o vorbă în prezența reală a șefilor (patron sau soț/soție, părinți etc.) își per­mit brusc să devină „vocali“ în ambianța vătuită și fără consecințe a paginii de Fa­cebook. Toate umilințele propriei lașități ori ale timidității, toate frustrările acu­mulate în interacțiunea reală cu Au­to­ritățile (de orice fel) sunt facil răs­cum­pă­rate prin vitejia virtuală. Acest aspect re­prezintă o sursă paradoxală de noi frus­trări pentru cei, foarte puțini, care ac­țio­nează identic în cele două lumi. Ma­jo­ri­ta­tea factuală a închipuiților anihilează mi­noritatea celor care, prin consecvența opi­niilor, își salvează autenticitatea „on­to­logică“. Digitalul aglutinează atitudinile falsificate mimetic și atitudinile asumate. El te invită la o permanentă punere în pa­gină, care reprezintă totodată o punere în scenă. Natura virtualului distruge, la gră­madă, calitatea intenției, dat fiind că jocul are ca regulă „ecranarea“, adică strategiile - voluntare sau acceptate - de camuflaj prin dezvăluire.

Ajungem astfel să pipăim cele circa 30% de false identități acumulate pe Facebook. Es­timarea statistică variază. Ea se bazează pe contabilizarea pa­gi­nilor afișate sub „porecle“ (nicknames), în­să procentul include și identitățile false, de tipul „Ion Popescu“. Cei care adoptă această tactică răspund unui întreg evan­tai motivațional. Unii cred, din capul lo­cu­lui, că pseudonimia digitală este adevărata condiție a libertății de exprimare. Tot ce și-ar interzice sub numele real devine po­sibil sub acoperirea unui nume fals. Iden­titatea falsificată poate fi ori un sine mai bun (pentru că subiectul își permite, prin dedublare, să fie, de pildă, mai curajos, mai tranșant, mai explicit decât în rea­li­tatea zilnică) sau, dimpotrivă, un sine mai rău, care își tapează luxul trivialității, al calomniei și denigrării oricărui „ad­ver­sar“ - real sau imaginar. Dr. Jekyll & Mr. Hyde. Etic vorbind, orice identitate falsă constituie o fraudă, o formă de a trișa în marele joc digital. Practica amintește lun­ga istorie a delațiunii, sub cele mai sân­ge­roase regimuri politice. Democrație fiind, cum-necum, cei cu pagini sub identitate reală nu ajung la pușcărie pentru că înjură guvernul, dar plătesc, totuși, anumite cos­turi: felurite opinii nonconformiste îi pot îndepărta pe prietenii reali sau virtuali, prestigiul de care se bucură persoana în cercul său de cunoscuți variază în funcție de like-uri etc. Există însă și rațiuni de ca­muflaj greu imputabile, mai ales atunci când cineva alege un pseudonim într-o lo­gică creativă, inspirată sau nu din exem­plul unui Fernando Pessoa. Anumite per­soa­ne, complet nemulțumite de sinele lor real, de viața lor strivită sub banalitatea provinciei sau umbrită de spectrul ratării, se reinventează prin pseudonimie, acor­dându-și o a doua șansă. Subiectul camu­flajului se recompune imaginar, își atri­bu­ie trăsături onirice, total absente din viața reală. Rubricatura Facebook conține spații albe, care pot fi completate prin orice tip de fantasmă. Te poți, de pildă, „muta“ într-o altă țară, într-un oraș legendar, în­tr-o profesiune la care ai visat (fără să o poți practica) etc. Poți să-ți maschezi sin­gurătatea (adică lipsa unui partener stabil) prin eufemisme misterioase de tipul: „e com­plicat...“. Aminteam de Pessoa și pen­tru că avem cu siguranță cazuri de per­so­nalități ficționalizate multiplu. Tipi care nu se mulțumesc cu o singură identitate falsă. Joaca de acest soi vizează, cel mai adesea, substituirile de gen. Bărbați care își asumă identități feminine și invers. E, fără îndoială, mai ieftin decât o operație chirurgicală cu același obiectiv! Oricum, inventivitatea subiecților e remarcabilă. Nomenclatorul pseudonimelor pare ine­pui­zabil, de la reciclarea unor figuri istorice până la convocarea unor figuri aris­to­cra­tice („Christian de Brandenburg“), a eroi­lor de benzi desenate sau din filmele de animație.

În construcția pseudonimului trans­pare adesea metafora obsedantă a su­biectului, care le oferă psihanaliștilor amatori un amplu material in­ves­ti­gativ. Parcă am asista la o in­ter­mi­nabilă ședință de spiritism. Dar, așa cum duhul invocat în jurul mesei mișcătoare nu e decât spectrul persoanei reale, in­di­vi­dualizarea în rețelele de socializare e fal­si­ficată prin compunerea ei egocentrică, idea­lizantă, chiar dacă nu folosești un pseu­donim. Oamenii aleg cea mai flatantă imagine pentru poza de profil (atunci când nu-și etalează dublul zoomorf, floral sau heraldic). Biografia e scutită de orice imperfecțiune. Dacă nu ai școală, poți anunța, teribilist, că ai absolvit „școala vie­ții“. Te declari la o adică „propriul an­gajat“ (că să sugerezi că ești și propriul stă­pân). Dacă Dorohoiul ți se pare un loc sufocant, te promovezi, aventurier și cos­mopolit, în categoria „cetățean al lumii“ etc. Laturile bune sunt magnifiate: nimic nu te împiedică să declari lecturi majore, preferințe cinematografice selecte, gusturi rafinate, chiar dacă n-ai trecut niciodată pe acolo. Tipologia mecanismelor de idea­li­zare oferă o bună radiografie a valorilor în vogă. Însăși posibilitatea de a îți fabrica o carte de vizită digitală neverificabilă te îm­pinge spre depenalizarea morală a min­ciu­nii. În cercul prietenilor reali, toți și-au cons­truit profilul de Facebook în acest mod, așa încât „minciunica“ e par­do­na­bi­lă, chiar dacă e percepută ca atare. Prie­tenii știu că ți-ai pus o poză de acum 5 sau 10 ani, dar și ei au trișat pe undeva, așa că închid ochii. Falsul generic are însă alți destinatari: prietenii virtuali, cei care nu te vor cunoaște niciodată în realitate. Ei sunt cei mai prețioși martori ai au­to­complezenței tale narcisice. Ei sunt che­mați să valideze o ficțiune care măgulește, căutând să acopere complexe și să închidă frustrări. Fără nicio excepție, am fost de­zamăgit ori de câte ori am întâlnit pe stra­dă o persoană cunoscută mai întâi pe Face­book. Make-up-ul digital conține o doză de mistificare mult mai mare decât ma­chiajul diurn. Și cum să nu fie așa, de vreme ce panoplia Facebook este o infinită colecție de... capete, adică de corpuri de­capitate?

(Fragment din eseul Facebook Inc., în curs de apariție.)