Pe aceeași temă
Înainte de a citi Sectanții (primul volet dintr-o Mică trilogie a marginalilor, Polirom, 2015) aveam despre Vasile Ernu doar prejudecăți și rezerve. „Știam“ că este un doctrinar de stânga, nostalgic al URSS, ostil intelighenției liberale, contributor al unei publicații polemice pe care n-o citeam, pentru că o detestam aprioric. Un soi de bau-bau ideologic, de perversiune ambulantă, care nu merita atenția și (cu atât mai puțin) prețuirea mea. Nimic prea surprinzător, dacă ne amintim scindările, polarizările și grupările apărute în lumea intelectuală românească încă din vremea comunismului. Odată cu libertatea și haosul tranziției, puterea simbolică deținută de elita intelectuală a devenit și mai disputată, în detrimentul nuanțelor. Mă consider un intelectual de dreapta, conservator (așadar, realist & moderat) și tocmai pe această „bază“ am rămas cât am putut de discret, fără să mă implic vehement în bătăliile culturale curente și fără să-mi proclam vreo loialitate indefectibilă. Consider că libertatea mentală presupune mai curând demontarea propriilor stereotipuri decât asediul imaginar sau enunțul unor anateme.
Revenind la Sectanții, trebuie să admit că volumul m-a ținut, de la un cap la altul, într-o stare de alertă insolitantă. Am descoperit prin el un spațiu despre care știam deja câte ceva, dar care mi s-a arătat, grație lecturii, într-o lumină mai generoasă cu detaliile revelatoare. Spațiul Basarabiei și, respectiv, al Buceagului, descris din perspectiva leviatanică, apocaliptică și milenaristă a unei comunități neoprotestante care a străbătut, împreună cu familia lui Vasile Ernu, feluritele schimbări de regim politic și toate abuzurile, experimentele sau utopiile secolului XX. „Sectanții“ sunt acești marginali obstinați, adesea obtuzi în singuralitatea lor, care gestionează teroarea istoriei prin coeziune comunitară și eroism spiritual. Vasile Ernu nu scrie doar o cronică de familie, nici o autobiografie, ci preferă să recupereze, cu o doză onestă de luciditate antropologică, destinul respectivei comunități periferice, ostile „lumii acesteia“, înrădăcinate în ereziologia vechii Rusii țariste și captive în imperiul sovietic, unde – susține autorul – a vădit mai mult curaj decât disidenții „oficiali“, reduși adesea la condiția acrobatului cu plasă. Interpretarea fenomenului neoprotestant rămâne subiectivă și nu poate scăpa de un anumit partizanat confesional, mai ales în raport cu „majoritatea pravoslavnică“, dar transmite totodată o emoție cristică, elementară și primordială, dincolo de secole și de chipul cameleonic al tiraniei.
VASILE ERNU - Mică trilogie a marginalilor. Sectanții (Editura Polirom, 2015) |
Vasile Ernu a trăit în Bugeacul sovietic și, chiar dacă lupa sa e una „sectantă“, omul își asumă această etichetă „infamantă“ cu un soi de dolorism ascetic deloc siropos. Textul său e autentic, nu „autenticist“. Ocolește poncifele istoriografice despre „Moldova noastră de peste Prut“ și ne povestește varianta sa, culeasă local, direct sau prin memoria comunității religioase în care s-a format. Ce poate exprima mai dramatic perpetua criză identitară a Basarabiei decât întrebarea: „știi când ne-a fost cel mai bine nouă, basarabenilor? Când rușii plecaseră, iar românii încă nu veniseră“ (p. 113). Acest soi de folclor geopolitic persistă și azi, deși noua abordare a relației București-Chișinău a ieșit din carcasa fascizantă a statului antonescian și transmite peste Prut curenții democrației europene... Iată explicația acestei respingeri: „La început, noua administrație românească îi tachina pentru că sunt «ruși», comunitatea noastră fiind destul de pestriță din punct de vedere etnic, iar limba rusă era des folosită în zonă. Aceasta era lingua franca pe teritoriul acela atât de mic, dar care era un adevărat Babel lingvistic și religios. Acest lucru era însă inacceptabil pentru o administrație nouă ce trimisese oameni de pe la Craiova, care nu văzuseră în viața lor lipoveni, evrei, găgăuzi, nemți, elvețieni, tătari, ruși, ucraineni și moldoveni conviețuind, majoritatea fiind și de religii diferite“ (p. 115).
Spre lauda autorului, Sectanții nu e totuși o carte tezistă. Nu ne spune, nici măcar interliniar, că unionismul românesc e o ficțiune politică irealizabilă. Alta e miza textului: aceea de a opune istoriografiei oficiale, scrisă de învingătorii temporari, o istorie trăită la firul ierbii, în sânul unei comunități animate de impulsuri hiliaste, care trăiește vremurile și relația cu Cezarul în tonalități eshatologice. Vasile Ernu se dovedește și un poet al atrocității atunci când descrie, în pagini de un patetism sec, Marea Foamete din 1946-1947, care fusese precedată de hidoșenia războiului mondial: paginile despre lirismul macabru al protezelor care completează anatomia chinuită a marilor mutilați mi se par, în această ordine, cutremurător de sugestive.
Demne de menționat sunt și pasajele care insistă, cu discrete supralicitări, asupra dimensiunii „babilonice“ pe care o dezvăluie melting-pot-ul imperial: „în zona noastră, familia mea avea renume de gazdă perfectă. Și atunci prin casa mea au trecut oameni de toate felurile: de la evrei mesianici la molocani ruși din Azerbaidjan, de la unbeci adventiști până la feodoriți siberieni, de la penticostali ucraineni la iakuți mormoni. Am cunoscut de mic toată această «faună» sectantă sovietică. Unii mai deosebiți și mai interesanți decât alții“ (p. 160). O asemenea „faună“ a făcut din Gulag locul „unor adevărate sinoade ecumenice ale tututor sectelor din URSS“ (p. 159). O similară împestrițare ne întâmpină și în casa „unchiului Dan“ (de această dată, la Iași), unde „puteai să-i întâlnești pe liderii mișcării Oastea Domnului, dar și preoți catolici, filozofi sofisticați, teologi liberali, mistici stranii, călugări neînțeleși, traficanți de Biblii, medici și ingineri hermeneuți, rockeri și punkiști, americani nonconformiști, arabi și evrei creștinați, danezi și francezi călători și câți alții. Ei bine, toți acești oameni care, altfel, ar fi avut șanse minime să stea la aceeași masă și să se accepte unii pe alții, aici, în mica garsonieră din cartierul Alexandru (...) deveneau prieteni“ (pp. 206-207). Citind Sectanții, mi-am făcut și eu loc la această masă a năpăstuiților autoironici, care-L caută pe Dumnezeu în ceilalți, oricât de diferiți ar părea sau ar fi.